Înainte de Hristos şi după Hristos
„Si dupa aceea, S-a dus intr-o cetate numita Nain, si cu El impreuna mergeau ucenicii Lui si multa multime. Iar cand S-a apropiat de poarta cetatii, iata scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, si ea era vaduva, si multime mare din cetate era cu ea. Si vazandu-o Domnul, I s-a facut mila de ea si i-a zis: Nu plange! Si apropiindu-Se, s-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Si a zis: Tinere, tie iti zic, scoala-te. Si s-a ridicat mortul si a inceput sa vorbeasca, si l-a dat mamei lui. Si frica i-a cuprins pe toti si slaveau pe Dumnezeu, zicand: Prooroc mare S-a ridicat intre noi si Dumnezeu a cercetat pe poporul Sau.” (Luca 7, 11-16)
O inmormantare… „Adesea mi-am zis: parca mai curand moartea ne aduna, ne uneste, decat viata, in dezbinarea ei; ne risipeste.”, imi rasuna in inima cuvintele Pr. Galeriu. O mama indurerata si multime mare se intalneste la poarta unei cetati cu Hristos. Ii ies in intampinare cu un copil mort. Mantuitorul fara sa fie rugat – nu ca ar fi trebuit, ci pentru ca de cele mai multe ori nu e nevoie sa cerem, cunoaste suspinul inimii si rana sufletului-, face minunea. Problema este ca si in fata minunii „frica i-a cuprins pe toti!”… Cand oare vom invinge frica?
Am mai vorbit despre frica, despre moarte. Nu vreau sa ma repet, ci sa va intreb: cand credeti ca vom fi cu adevarat liberi?… „Cand nu mai ai teama de moarte, devii liber” spunea Pr. Galeriu si imi place sa cred ca ne temem numai de moarte, nu si de Hristos!
Dar, pentru inca odata observ cat de mult se intercaleaza moartea in viata si viata in moarte. Parca nu le poti desparti, si-mi amintesc cuvantul IPS Anthony Bloom cand spunea ca: „nu poti vorbi despre moarte fara sa vorbesti despre viata”. Insa, chiar viata nu se desavarseste in moarte?
Vine Hristos si ne spune: „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata” (Ioan 14, 6), „Adevarat, adevarat va spun voua: cine asculta cuvintele Mele si crede in Cel care M-a trimis pe Mine, are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viata!” (Ioan 5, 25), iar viata este binecuvantare si bucurie… Si de ea ma tem? Si de Hristos ma tem? Inca suferim de „sindromul lui Adam”: frica de a vedea pe Dumnezeu?…
Sf. Ap. Pavel scrie: „Pentru mine a trai este Hristos, si a muri este castig” (Filip. 1, 21), deci: aici Hristos si in vesnicie Hristos. La un moment dat ne vom cunoaste cu El, bine ar fi sa ne cunoastem de acum! ca sa-mi fie moartea castig…
Prin pacat ne-am despartit de Dumnezeu, prin despartire am inteles ce am pierdut si prin pierdere am inteles durerea. Aceasta este consecinta pacatului: durerea, chinul crud prezent in suflet… Lacrima ce parca arde. Dar, moartea pune capat pacatului, nu existentei! Moartea este ingaduita de Dumnezeu „pentru ca rautatea sa nu fie fara de moarte” – („vesnica” ar fi traducerea corecta; rugaciunile de iertare, slujba inmormantarii).
Durerea numai cand este impartita se injumatateste. Si in aceasta durere Hristos este langa noi. Cel mai probabil este faptul ca nici mama, nici multimea de la inmormantare nu cunoasteau cine este cel pe care-L gaseau la poarta cetatii. Dar asta nu-L impiedica sa spuna mamei: „Nu plange!” si s-o mangaie cu prezenta Lui: Viata!… Dovada: se apropie de sicriu si zice: „Tinere, tie iti zic, scoala-te!”.
Tanarul se ridica si incepe sa vorbeasca, este din nou in viata. „Mortii sunt pentru El ca si cei vii” spunea Sf. Nicolae Velimirovici, deoarece in afara de pacat nimic nu ne poate desparti de El.
Este readus la viata si dat mamei lui nu numai pentru a arata multimii ca El are puterea de a invia si mortii, ci pentru a mai salva un suflet. Pentru ca asa cum sufletul fara trup nu poate sa se nevoiasca spre mantuire, tot asa si trupul fara suflet nu poate face nimic. Si pentru inca odata vedem cat de importanta este viata aceasta. Ce mare binecuvantare ni s-a dat!
Daca-mi permiteti, cand citesc aceasta minune imi vine in minte o simbolistica ce se ascunde aici. Aceasta multime – probabil toata cetatea, care impreuna cu mama plang pierderea unui copil – ar fi reprezentarea lumii dupa izgonirea din Rai, care acum plange si se jeleste pentru ca a pierdut tot ce era mai de pret. Intelegeti?… Ce este un copil pentru parintii sai? Totul! Se poate compara durerea pierderii unui copil cu ceva?… Nu!
Plangeam cu totii despartirea de tot ce era mai important si mai de pret in viata noastra. Asa era starea lumii inainte de venirea lui Hristos. Iar acum odata prezent in viata noastra ne arata cu simplitatea ce-L caracterizeaza ca moartea nu mai este un obstacol intre noi si Tatal, nici pedeapsa pentru pacate… „pentru ca n-ati primit iarasi un duh al robiei, spre temere, ci ati primit Duhul Infierii prin care strigam: Avva! Parinte!” (Rom. 8, 15).
Si acum pentru a intelege si mai bine, sa punem in fata noastra cele doua imagini ce ne sunt prezentate aici, la inceput: durerea mortii, lacrimile suferintei; si la sfarsit: bucuria vietii cu Hristos. Acelasi lucru il putem face la fiecare minune savarsita si descrisa noua, cum era bolnavul inainte de intalnirea cu El, si cum era dupa… Concluzia este clara: in Hristos durerea se transforma in bucurie, suspinul suferintei in lacrima bucuriei, iar bucuria poate fi vesnica…
Arhim. Siluan Visan
Sursa: http://www.crestinortodox.ro