Acasă > ORTODOXIE, Pagini de Sinaxar > Înfricoşătorul martiriu sau uciderea cu premeditare a Părintelui Filumen la 29 noiembrie 1979

Înfricoşătorul martiriu sau uciderea cu premeditare a Părintelui Filumen la 29 noiembrie 1979

Înfricoşătorul martiriu sau uciderea cu premeditare a Părintelui Filumen la 29 noiembrie 1979

Nu vă puteţi închipui ce am simţit când ni l-au dat în primire făcut bucăţele, purtând urmele martiriului. Cinci zile îl ţinuseră în frigider. Când am început să îl îmbrac – pentru că ceilalţi nu puteau, nu sufereau să-l vadă din pricina rănilor pe care le avea –, i-am vorbit ca şi cum ar fi fost viu: „Gheronda al meu, acum să mă ajuţi să te îmbrac, deoarece vezi că sunt singur”. Când am început să-i pun flanela, îndată şi-a coborât singur o mână. Tot aşa a făcut şi cu cealaltă şi de asemenea cu picioarele. I-am strâns picioarele, ca să-l îmbrac, şi când am terminat şi le-a întins singur…

Epistola către Efeseni este şi ea o epistolă a captivităţii. Adică este o epistolă de Dumnezeu insuflată pe care predicatorul lumii a scris-o fiind închis în temniţa din Roma pentru iubirea şi slava Domnului Iisus. Ca un adevărat apostol şi autentic lucrător al Sfintei Evanghelii, se nelinişteşte ca nu cumva credincioşii, cărora le-a propovăduit şi L-a predat pe Hristos, să îngăduie să existe între ei tulburări şi schisme, ci „să se nevoiască a păzi unitatea Duhului, întru legătura păcii”( Efeseni 4, 3).

Aceasta este cea mai mare prioritate: unitatea Duhului. Toate harismele slujesc acestui scop principal, când desigur funcţionează corect şi nu „antagonist”. Când funcţionează spre zidirea Trupului Bisericii, iar nu egoist. Deoarece într-adevăr toţi constituim, trebuie să constituim, „un singur trup”. Un singur „Duh” să dăruiască viaţă şi să conserve acest trup duhovnicesc. „O singură nădejde” să avem toţi cei care am fost chemaţi de Dumnezeu. Nădejdea cuceririi Împărăţiei Lui, care nu este alta decât Biserica Lui Triumfătoare. Şi, fireşte, nimeni nu poate să devină membru al Bisericii Triumfătoare în cealaltă viaţă, dacă mai întâi nu este un adevărat şi conştient membru al Bisericii noastre Luptătoare în această viaţă.

De altfel, Unul singur este  Domnul. Una singură este credinţa care ne uneşte. Unul singur este Botezul pe care l-am primit. Unul singur este Dumnezeu şi Tatăl nostru, care stăpâneşte peste toţi credincioşii şi a Cărui putere se revarsă prin intermediul membrilor Bisericii şi Care locuieşte în noi toţi. De aceea, deci, trebuie să fim cu toţii una.Şi, fireşte, toate acestea se dobândesc prin harul lui Dumnezeu mai înainte de toate, dar şi atunci când noi credincioşii păşim „în chip vrednic de chemarea noastră”. Adică într-un mod vrednic de înalta chemare cu care am fost chemaţi de către Dumnezeu.

Această stare binecuvântată presupune numaidecât o luptă duhovnicească conştientă şi susţinută. Luptă şi cultivarea virtuţii smeritei cugetări, blândeţea, răbdarea, iar în mod deosebit prin puterea iubirii, unul să poarte neputinţele celuilalt.

Şi dacă astfel trebuie să stea lucrurile şi astfel să se întâmple, din nefericire însă, în astfel de lucruri şi în complexa viaţa de zi cu zi pe care trăim, ne încredinţăm cu amărăciune că se întâmplă ceva diferit. Vedem că atunci când domneşte unitatea se împart atâtea binecuvântări, dar uneori noi o gonim, poate ireversibil, deoarece uităm de chemarea noastră. Uităm că unitatea nu vine „ca prin magie”, ci presupune împuţinarea patimilor noastre. Este nevoie de curăţirea spinilor şi a răutăţilor noastre şi este necesar să punem ca bază a comportamentului nostru şi în genere a vieţuirii noastre virtutea smeritei cugetări, care va face sufletul nostru mai îngăduitor şi în principal mai capabil să primească harul dumnezeiesc.

De foarte multe ori pretindem de la cei „mari” ai popoarelor să arate prin fapte ceea ce noi înşine refuzăm să împlinim înăuntrul familiei noastre sau în spaţiul limitat al activităţii noastre. Cât de minunat ar fi însă, dacă în paralel cu „înaltele noastre pretenţii”, „am săpa” înăuntrul conştiinţei noastre şi am începe să forjăm eul nostru cel rău.

Să subliniem acum că în aceste teme ale Bisericii, în principal în acest domeniu, este nevoie de această îndrumare pe care ne-o descrie dumnezeiescul Pavel? Într-adevăr, dacă aruncăm o scurtă privire asupra tulburărilor şi neliniştilor din interiorul Bisericii, dacă vom studia apoi pricinile dramaticelor schisme şi ale demonicelor erezii, ne vom încredinţa că toate au fost provocate pentru că unii dintr-un egoism fără măsură nu au păşit „în chip vrednic de chemarea cu care au fost chemaţi”, cu consecinţa de a trage după ei şi pe partizanii lor şi de a se despărţi în felul acesta de unitatea Bisericii şi de legătura păcii, care se exprimă atât de natural în unitatea noastră liturgică şi cultică în mod deosebit.

Fraţii mei, într-adevăr constituie un mare adevăr expresia unui sfânt contemporan, care tâlcuind lectura noastră apostolică de astăzi, printre altele sublinia: „Biserica nu se teme de păcat (a greşi este omeneşte). Biserica se teme de dezbinări şi de schisme, care au ca bază demonicul egoism”.

De altfel, trâmbiţa de aur a Bisericii noastre, Sfântul Ioan Gură de Aur, a trâmbiţat într-o omilie asemănătoare: „Atenţie! Schisma nu o poate spăla nici chiar sângele mucenicesc”.

Să dea Dumnezeiescul Întemeietor al Bisericii noastre să rămânem neclintiţi în unitatea Duhului, întru legătura păcii, dar şi ca toţi cei care se află în stări de schismă şi de erezie, adică schismaticii şi ereticii, să se întoarcă repede în unica noastră Biserică Ortodoxă Luptătoare. Amin.

(traducere din elină de monahul Leontie)

A doua zi de dimineață, întorcându-se paznicul, l-a căutat numaidecât şi, deoarece nu-l vedea, a început să cerceteze locurile până când a ajuns şi în biserică. Aici a întâmpinat, în sensul propriu al cuvântului, cea mai înfricoşătoare privelişte: clericul Filumen, măcelărit şi zăcând mort într-o baltă de sânge şi biserica devastată, cu Sfintele Vase şi obiecte de cult împrăştiate.

În faţa acestei privelişti nemaiîntâlnite, paznicul, în groaza lui, și-a adunat totuşi puterile şi în scurt timp a înştiințat Patriarhia Ierusalimului. Totodată a înştiinţat şi poliţia din oraşul cel mai apropiat, Nablus. Trebuie să notăm aici faptul că pe atunci regiunea se afla sub stăpânire evreiască, în timp ce astăzi a trecut la palestinieni, precum se va vedea în continuare.

Cum era şi firesc, poliţia a sosit imediat şi a blocat accesul, nemaiîngăduind nimănui să pătrundă în spaţiul locului de închinare. Nu i-a lăsat să se apropie nici pe clericii Patriarhiei, care la scurt timp au sosit de la Ierusalim.

Un lucru nu ne este cunoscut: dacă a murit imediat sau dacă l-au lăsat să moară în această stare mai târziu, în dureri de neimaginat. Mai curând aceasta trebuie să se fi întâmplat! După ce, fără să șovăie, l-au măcelărit cum au vrut pe cel nevinovat şi cu totul lipsit de apărare, ucigaşii au plecat aruncând şi o grenadă de mână, a cărei explozie a întregit catastrofa din acel loc.

Această faptă lipsită de scrupule, a uciderii unui om nevinovat, a luat proporţii chiar şi diplomatice, la nivelul relaţiilor dintre Grecia şi Israel, şi nu numai. Vom descrie în continuare cele ce s-au consemnat atunci şi ni s-au făcut cunoscute.

Trupul măcelărit şi mutilat a fost transportat la Tel Aviv, ca să i se facă necropsie. După aceasta, în ciuda intervenţiilor din partea reprezentanților Patriarhiei spre a le fi dat pentru îngropare, nu li s-a oferit nici un răspuns. În final, după cinci zile, Patriarhia a fost înştiinţată să ridice trupul mort de la Tel Aviv, pentru a fi îngropat. Despre acest moment ne vorbeşte ieromonahul aghiotafit Sofronie, cipriot de origine, cunoscut şi scriitorului, care împreună cu alţi trei părinţi se afla atunci la Tel Aviv. Nu putem să descriem groaza, profunda durere şi toate simţămintele acestor clerici la vederea trupului ucis al fratelui şi împreună slujitorului lor, Părintele Filumen.

Între altele, părintele Sofronie menţionează: „De când s-a dus la Fântâna lui Iacov, l-au tot ameninţat. Însă el cunoştea ebraica şi putea să le răspundă. Nu a înştiinţat niciodată poliţia spre a-l lua sub pază şi nici nu se gândea că au să-l ucidă. Dumnezeu ştie câţi au fost; l-au omorât cu toporul, i-au spintecat faţa şi i-au tăiat degetele de la mâna dreaptă. Tot aşa, i-au dislocat maxilarul şi i-au scos un ochi, iar pe celălalt i l-au împuns. Domnul ştie cum au pătruns în curtea mănăstirii, deoarece paznicul plecase de la ora 16.00 după-amiaza şi închisese locul de închinare. Crima a avut loc după ora 17.00. Întorcându-se dimineaţa, paznicul a strigat, a intrat în biserică şi l-a aflat zăcând mort, într-o baltă de sânge. Imediat a înştiinţat Poliţia şi Patriarhia.

Să notăm că, după ce l-au omorât, au aruncat și o grenadă şi au făcut totul bucăţele. L-au dus la morgă la Tel-Aviv şi i-au făcut necropsie. După cinci zile ne-au înştiinţat. Eu m-am dus împreună cu alţi trei părinţi ai Patriarhiei şi ni l-au dat gol. Când i-am întrebat unde-i sunt hainele, ne-au spus că la Nablus. Slavă Domnului, luaserăm cu noi toate cele de trebuinţă pentru a-l îmbrăca.

Nu vă puteţi închipui însă ce am simţit când ni l-au dat în primire făcut bucăţele, purtând urmele martiriului. Cinci zile îl ţinuseră în frigider. Când am început să îl îmbrac – pentru că ceilalţi nu puteau, nu sufereau să-l vadă din pricina rănilor pe care le avea –, i-am vorbit ca şi cum ar fi fost viu: „Gheronda al meu, acum să mă ajuţi să te îmbrac, deoarece vezi că sunt singur”. Când am început să-i pun flanela, îndată şi-a coborât singur o mână. Tot aşa a făcut şi cu cealaltă şi de asemenea cu picioarele. I-am strâns picioarele, ca să-l îmbrac, şi când am terminat şi le-a întins singur…

De la morgă l-am dus la Patriarhie. La „Sfânta Tecla” s-a făcut slujba de înmormântare, în mijlocul părinţilor aghiotafiţi, fraţii fericitului, şi al multor altora. Au venit mulţi, până şi cei de alte confesiuni, şi chiar şi musulmani şi hogi (preoți musulmani). De ce însă, toţi aceştia? Deoarece toţi îl iubiseră şi veneau să-i dea ultima sărutare. Ce sfâşiere! Ce tânguire! Ce plângere a fost atunci!

Încă de dimineaţă şi înainte de a avea loc înmormântarea în cimitirul Sfântului Sion, Guvernul a trimis forţe ale Poliţiei lângă aghiotafiţi, temându-se de tulburări. Au luat măsuri severe.

Pe Părintele Filumen l-am plâns cu toţii, deoarece a fost un duhovnic bun şi sfânt. Patriarhul l-a numit „înaintemergătorul săracilor”. Şi aşa şi era. Cei desăvârşiţi moştenesc Împărăţia Cerurilor. A îndurat pentru puţină vreme martiriul şi se află acum între sfinţiţii şi cuvioșii mucenici. Cu ale lui sfinte rugăciuni, fie să ne învrednicim şi noi de Împărăţia cea Cerească.

(Noul Sfinţit Mucenic Filumen, cel ucis la Fântâna lui Iacov pe 29 noiembrie şi al cărui trup a rămas neatins de stricăciune, Editura Egumeniţa, 2008, pp. 34-38)

Sursa: doxologia.ro

Categories: ORTODOXIE, Pagini de Sinaxar Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.