Jean Claude Larchet – Interviu pentru postul de radio al Bisericii Greciei
.
Redactorul: Pentru început, am dori să vă mulțumim, D-le Larchet, atât pentru prezența Dvs. în studio și acordarea acestui interviu, cât și, desigur, pentru studiul Dvs. publicat la editura Apostoliki Diakonia. Vă mulțumesc și în numele ascultătorilor emisiunii.
Jean Claude Larchet: Vă mulțumesc și eu pentru invitație.
R: În privința lucrărilor Dvs. de specialitate, aș vrea să subliniez faptul că ați publicat numerose studii de patrologie ortodoxă. Vă considerați, așadar, a fi un patrolog?
JCL: Da, deoarece lucrările mele se întemeiază în ansamblul lor pe învățătura Sfinților Părinți. Am dedicat, în special, trei studii acestui mare Părinte, Sfântul Maxim Mărturisitorul, care constituie o parte importantă a operei mele, dar m-am ocupat, totodată, mai cu seamă de problematica bolii și de tot ce are legătură cu aceasta, cum ar fi: durerea, moartea, în cele din urmă, precum și de aspecte ale bioeticii. Toate aceste studii despre boală, în număr de zece, sunt întemeiate pe învățătura patristică și constituie un răspuns la întrebările și frământările concrete ale omului contemporan. Așadar, este o lucrare ancorată în tradiția patristică, dar care, în același timp, nu se reduce la etalarea unor exponate de muzeu. Este vorba de o tradiție autentică, credincioasă învățăturii lui Iisus, a Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți, care oferă răspunsuri la frământările și nevoile oamenilor din fiecare epocă.
R: În legătură cu termenul pe care îl folosiți, „terapeutică”, îl puteţi analiza puțin mai pe larg ? Am impresia că înainte nu era în uz. Dacă nu greșesc, abia în ultimele trei decenii am început să îl folosim.
JCL: Este, desigur, un termen ce provine din limba greacă, dar cu o largă răspândire în franceză, înțelegând prin acesta vindecarea unei boli. Putem folosi, de asemenea, termenii „terapie [tratament] (gr. therapeia)”, „îngrijire [medicală]”, ce desemnează ansamblul metodelor folosite pentru obținerea vindecării. Într-adevăr, conceptul terapeuticii este recurent în multe dintre cărțile mele. Am scris, de altfel, un studiu despre „terapeutica bolilor mintale”, care diferă de cele spirituale. Consider că elementul de noutate îl constituie folosirea sintagmei „terapeutica bolilor spirituale”, care deși nu apare în scrierile patristice sub această formă, transpare ca idee de fond.
R: De altfel, în aceasta constă și originalitatea studiului Dvs. Am impresia că este vorba de o trilogie. Din păcate, ne aflăm în posesia doar a unei părți a acesteia, cea despre bolile spirituale. Mai aveți, de asemenea, o lucrare despre terapeutica bolilor trupești.
JCL: Prima mea carte, intitulată Teologia bolii, tratează aspectul bolilor trupești. În această lucrare am încercat să văd care este poziția creștinismului față de medicină, problematică pusă în discuție de-a lungul istoriei acestuia. Unii au respins medicina invocând faptul că vindecarea trebuie să survină prin credință, alții, iarăși, s-au arătat receptivi față de ea, fără deosebire, iar în lucrare este arătat faptul că foarte de timpuriu medicina a fost acceptată, dar practicată după dreptarul creștin. Cu alte cuvinte, Sfinții Părinți spuneau că trebuie să acceptăm medicina chiar dacă ea este o cunoaștere lumească, conștientizând, însă, faptul că Dumnezeu, Creatorul tuturor, este Cel care ne-a dat medicamentele prin felurimea ierburilor [de leac], dar Care i-a dat și omului înțelepciunea de a descoperi și alte medicamente decât cele pe care le oferă natura. Dumnezeu este Cel care a dat medicilor înțelepciune, El este izvorul vindecării, El este Cel care tămăduiește prin mijlocirea medicinii și a medicilor. Partea a doua a acestei cărți se concentrează asupra modului în care trebuie să primim, să înțelegem și să ducem, din perspectivă creștină, crucea propriilor noastre boli. Bolile, care sunt urmări ale păcatului strămoșesc, ne pot aduce folos duhovnicesc, dacă ne arătăm în stare să le purtăm duhovnicește cu harul lui Hristos. Ce am vrut să explic în lucrarea în cauză este faptul că există un mod creștin de a privi boala, pe care trebuie să ni-l însușim.
R: O altă întrebare. Am impresia că Părinții Bisericii consideră firea omului bolnavă în ansamblul ei. Putem să ne aplecăm puțin în discuția noastră asupra bolii după căderea protopărinților?
JCL: Într-adevăr, fundamentul antropologiei creștine este faptul că omul a fost zidit după chipul lui Dumnezeu și este menit să ajungă la asemănarea cu El, așadar nu a fost creat desăvârșit, ci pășește spre desăvârșire. Putem spune, cu alte cuvinte, că firea omului își găsește temeiul în Dumnezeu și că la început era bună; „denaturarea”, „boala”, „moartea”, noțiuni pe care le asociem firii umane, nu existau la început. Au apărut ulterior ca urmare a păcatului strămoșesc, al protopărinților noștri, întărit mai apoi și prin păcatele tuturor oamenilor. Așadar, putem afirma că această cădere a omului, ce a survenit în urma păcatului strămoșesc, aduce cu sine, cu repercusiuni deopotrivă pentru trup și pentru suflet, o serie de probleme angrenate de realitatea pervertirii, pe care le putem numi foarte bine boli, deoarece neîndoielnic este vorba de o dereglare a stării sănătoase dintru început. Se poate trasa o corespondență cu categoria „bolilor spirituale”, după cum am numit-o. Este vorba de boli care nu au existat la început, ci și-au făcut apariția ca urmare a păcatului.
R: În partea introductivă a studiului faceți referire la lucrarea de mântuire a lui Hristos care eliberează firea umană din tirania diavolului și a puterilor sale. Ne putem opri puțin asupra acestei tiranii?
JCL: Într-adevăr, fac referire la acest punct de vedere, unul important, dar care, de altfel, nu este și singurul. Sunt, adică, unii istorici sau comentatori care au tendința de a considera că în creștinism bolile, mai cu seamă cele psihice (mintale), sunt abordate doar prin prisma asocierii lor cu lucrarea demonică. Acesta este doar unul dintre factorii [implicați]. Este cert faptul că în urma păcatului strămoșesc, diavolul și demonii, care sunt creaturi diferite față de noi, asemenea îngerilor și cetelor îngerești, au dobândit o putere asupra lumii și a oamenilor, pe care mai înainte nu o avuseseră și pe care oamenii, păcătuind, le-au îngăduit-o. Înstrăinându-ne de voia lui Dumnezeu, am pierdut ocrotirea Sa și am dat, astfel, putere diavolului și slujitorilor săi, care a devenit stăpânitorul lumii acesteia. Așadar, este un fapt cert, de pildă, că păcatele și patimile, care sunt boli spirituale, s-au acutizat, au fost întărâtate și cultivate prin lucrarea diavolului. Tot un lucru sigur este că oamenii au rămas neputincioși în fața acestei lucrări a diavolului până la venirea lui Hristos. A existat, desigur, harul dăruit celor care țineau Legea, dar puterea deplină și biruința asupra diavolului au fost posibile doar în Hristos și prin Hristos, întrucât Hristos Însuși l-a biruit pe diavol, nu numai prin Patima și Învierea Sa, așa cum spunem oarecum în virtutea unei rutine, ci și prin întreaga Sa viețuire, din moment ce fiind ispitit în pustie și împotrivindu-Se ispitei, ni s-a arătat încă de atunci o parte a biruinței Sale asupra demonilor. Sfântul Maxim, de pildă, spune că Hristos, împotrivindu-Se ispitei din pustie, deja biruise pentru noi toți ispitele care sunt legate de plăcere. A urmat apoi jertfa Sa pe Cruce. În răstimpul Patimii Sale, a biruit pentru noi toate ispitele care țin de frica noastră în fața durerii și a morții.
R: După cum atrageți atenția în ceea ce privește noțiunea Izbăvitor, în teologia apuseană există tendința de a utiliza acest concept în cheie juridică.
JCL: Într-adevăr. Taina mântuirii noastre este, potrivit cuvântului pe care îl folosim, otaină, adică avem putința de a o exprima, dar nu o putem înțelege întru totul. Acesta este și motivul pentru care Sfinții Apostoli și Hristos Însuși au vorbit în pilde, s-au slujit de imagini-simbol, ca și Sfinții Părinți, de altfel. Într-adevăr, o imagine de mare însemnătate folosită de Sfântul Apostol Pavel este cea a răscumpărării: Hristos, ca Izbăvitor, care ne răscumpără prin Sângele Său, prin Patimile și durerea Sa. Este o imagine care în Apus a cunoscut numai o dezvoltare unilaterală. Astfel, de pildă, în teologia lui Anselm [de Canterbury], găsim expunerea iconomiei lucrate în Hristos exclusiv prin prisma răscumpărării. Este un punct de vedere cu totul de înțeles pentru oamenii epocii în care au scris Sfinții Apostoli. Lumea romană, după cum știți, deținea o organizare juridică foarte bine dezvoltată, dar și o mentalitate de formație judiciară. Totodată, este vorba de epoca în care a fost abolită sclavia. A fost răscumpărată libertatea sclavilor. Acestea erau imagini vii pentru oamenii epocii de care vorbim. Desigur, astfel de imagini nu sunt greșite, dar cred că sunt mai puțin grăitoare pentru omul contemporan. Dimpotrivă, imaginea vindecării cred că se potrivește mai bine omului zilelor noastre. Se constată entuziasmul manifestat în lumea apuseană în jurul terapeuticii. Există multe erezii care iau amploare și cunosc un mare succes, expunând metode de dobândire nu numai a sănătății trupești și mintale, ci și a celei spirituale. În fine, budismul, cunoaște un ecou deosebit întrucât propovăduiește pacea lăuntrică, o formă de eliberare de frământări, de dependențe și de alte probleme de acest fel. În creștinism găsim, după părerea mea, nu numai ceva asemănător, dar și într-un grad mult mai sporit. Ideea că Hristos vine să vindece omenirea este o imagine cu adevărat tradițională și fundamentală, pe care o găsim de la începuturile creștinismului. Însuși numele lui Iisus înseamnă în ebraică „Dumnezeu tămăduiește”. Cuvântul „mântuire”, nu înseamnă pur și simplu mântuire, ci și vindecare. Și în italiană, de pildă, cuvântulsalute înseamnă în același timp și mântuire și vindecare [sănătate]. Este așadar, o imagine lămuritoare pe care Sfinții Părinți au cultivat-o. În antichitate exista tendința, trebuie să spunem acest lucru, ca religiile să fie deopotrivă și terapii. Astfel, de pildă, a fost cultul, foarte răspândit, al zeului Asclepios. Primii scriitori bisericești, primii apologeți dovedesc faptul că Asclepios a fost un pseudo-medic și că adevăratul Doctor care vine să îi tămăduiască pe oameni, de orice ar suferi, este Hristos.
R: Mi se pare că în multe scrieri patristice terapeutica pe care Sfinții Părinți o propun pentru firea omului este asceza (nevoința).
JCL: Da, așa cum arăt și în cartea de față, rolul ascezei este unul determinant și constituie o metodă de vindecare. Este, însă, un termen pe care n-ar trebui să îl înțelegem în sensul său restrâns. Nu este vorba doar de post, de priveghere, de muncă obositoare etc., asceza traducând, în accepțiunea inițială a cuvântului grecesc, o străduință, un fel de exercițiu care cuprinde viața duhovnicească în ansamblul ei. Reprezintă tot ceea ce trebuie să facă omul, cele ce țin de partea sa de lucrare, pentru a se mântui. Știm, însă, că omul nu se poate mântui singur, doar prin propria sa străduință, ci Hristos este Cel care ne mântuiește. Dacă suntem mântuiți prin harul lui Dumnezeu, trebuie să avem și noi partea noastră de lucrare, pentru a ne face vrednici să primim acest har. Este un lucru deosebit de limpede în toate privințele. Când primim, de pildă, Dumnezeiasca Euharistie, știm că și dispoziția sufletească pe care o avem în momentul împărtășirii este de mare însemnătate pentru taina prin care ni se împărtășește harul lui Hristos. Când ne rugăm, înainte de această Sfântă Taină, cerem ca Împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos să ne fie spre vindecarea sufletului și a trupului, spre mântuirea noastră. Nu spre osândă, nu spre moarte, nu spre boală. Deoarece dacă primim harul, neavând o dispoziție sufletească potrivită, nu numai că acesta nu se face lucrător, dar se poate întoarce și împotriva noastră din pricina propriei noastre nevrednicii. Există, așadar, ceva foarte important, numit în ortodoxie „sinergie” (împreună-lucrare), pe care în Apus nu o întâlnim. Este un fel de împreună-lucrare a lui Dumnezeu, Care ne mântuiește, cu omul, care arată dispoziția cea bună de a primi Harul Său. Ambele [lucrări] sunt foarte importante. Tocmai aceasta este asceza, dispoziția sufletească în ansamblul ei, de care omul dă dovadă în vederea primirii harului lui Dumnezeu ce îl mântuiește și îl conduce la îndumnezeire.
R: În studiul Dvs. este limpede faptul că există o dihotomie în om, sub aspectul rupturii între omul cel vechi și cel nou. Din moment ce scopul creștinismului este îndumnezeirea omului, expuneți în lucrarea Dvs. toate practicile prin care acesta se poate apropia de Harul dumnezeiesc. Unii cititori vor fi uimiți de vastele Dvs. cunoștințe despre Părinții Bisericii, în ciuda faptului că proveniți dintr-o țară cu o foarte bogată, la rândul ei, tradiție teologică. Le-ați putea spune ascultătorilor de ce ați îmbrățișat Ortodoxia?