La izvorul vieții – Pastorală la Învierea Domnului 2012 a ÎPS Timotei Arhiepiscopul Aradului

La izvorul vieții – Pastorală la Învierea Domnului 2012

*

La izvorul vieții - Pastorală la Învierea Domnului 2012

Timotei, din mila Lui Dumnezeu arhiepiscop al Eparhiei Aradului
Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, binecuvântare, bucurie şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos

Hristos a înviat!
Dragi fraţi şi surori în Hristos Domnul,


 
Când zicem înviere înţelegem revenirea la viaţă, renaşterea după sfârşitul iernii sau a unui răstimp de amorţire, primirea de noi forţe şi înviorare. Asociat cuvântul cu numele Mântuitorului, primeşte o conotaţie spirituală deosebită, aceea a veşniciei. Viaţa înnoită înseamnă ieşirea de sub stăpânirea morţii şi continuarea modului înălţat de a trăi în perspectiva nesfârşitului. Starea de început a existenţei umane a fost aceea a putinţei  dobândirii nemuririi. Depărtarea de Dumnezeu prin neascultarea de El a protopărinţilor Adam şi Eva a reprezentat şi înstrăinarea de Însuşi Izvorul Vieţii. Sfântul Apostol Pavel scria în acest sens: “Plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru”. Mântuitorul, cum Însuşi mărturiseşte, a venit în lume “ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă”. Ori Învierea Domnului înseamnă redobândirea acestei stări de har pentru întreaga lume şi din care fiecare credincios prin strădanie proprie să se împărtăşească. Ca o lămurire a faptului, tot Apostolul neamurilor, mai spune: “Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu El, ştiind că Hristos înviat din morţi, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui. Căci ce a murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce trăieşte, trăieşte lui Dumnezeu. Aşa şi voi, socotiţi-vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus Domnul nostru”. Fiinţa omului doar slăbită prin căderea în moarte şi stricăciune, se cerea restaurată, dar fără putinţa proprie de însănătoşire. Aceasta revenea lui Dumnezeu Însuşi, lucrare la care omul trebuia să participe. Recâştigarea demnităţii iniţiale însemna apropierea de izvorul vindecării oricărei slăbiciuni spre viaţă deplină. 
 
Dragi credincioşi şi credincioase,
 
Noţiunea de izvor la cei vechi primea un sens sacru, legat de originea vieţii, cu însuşiri minunate, între care aceea de a nu seca vreodată, curgând în veşnicie. Accepţiune asemănătoare primeau şi noţiunile de fântână sau ape.  Sfânta Scriptură le înscrie în momente importante; Mântuitorul Însuşi dă un tâlc duhovnicesc la fântâna lui Iacob, în convorbirea cu samarineanca, spunând: “Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie. Femeia i-a zis: Doamne, nici găleată nu ai şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie?… Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi; dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică”.

Altădată lămureşte cu privire  la Duhul pe care aveau să-L primească discipolii Săi: “Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui”. Reiese limpede faptul că Iisus Hristos Domnul este Însuşi izvorul vieţii veşnice. Deci, sensul duhovnicesc în ceea ce priveşte izvorul primează. Într-un astfel de context, dintre ucenicii Domnului, Sfântul Apostol Iacov întreabă şi totodată răspunde: “oare izvorul aruncă din aceeaşi vână, şi apă dulce şi pe cea amară? Nu cumva poate smochinul, fraţilor, să facă măsline, sau viţa de vie să facă smochine? Tot aşa, izvorul sărat nu poate să dea apă dulce.” Apoi, Sfântul evanghelist Ioan în Apocalipsa sa mărturiseşte că “Domnul, Cel ce şedea pe tron a grăit: Iată, noi le facem pe toate. Şi a zis: Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate. Şi iar mi-a zis: Făcutu-s-a! Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfîrşitul. Celui ce însetează îi voi da să bea, în dar, din izvorul apei vieţii. Cel ce va birui, va moşteni acestea şi-i voi fi lui Dumnezeu şi el Îmi va fi Mie fiu. Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua…”.

Cu privire la ultimele cuvinte, desigur se înţelege, moartea sufletească, pentru toţi cei ce n-au gustat din paharul mântuirii. Un cuvânt folositor din partea Părintelui Dumitru Stăniloae învaţă aşa: “Omul rămâne nemuritor până când e însetat mereu de cunoaştere, până când trăieşte în conştiinţa că are mereu ceva nou de cunoscut, adică până când se află într-o conştiinţă a legăturii cu Dumnezeu cel infinit, nu în monotonia unei esenţe supuse aceloraşi legi, ci în legătură cu Cel care I se face cunoscut în alte şi alte adâncimi ale sale. Iar cunoaşterea lui Dumnezeu ca realitate mereu nouă, nesupusă unor legi ale repetiţiei este cunoaşterea Lui ca realitate personală. Iar cunoaşterea aceasta este totdeauna o relaţie iubitoare. Numai iubind pe Dumnezeu şi numai în conştiinţa că e iubit de Dumnezeu, omul înaintează într-o viaţă de care nu se satură niciodată”. 
Drept înţelegere a acestei realităţi avem şi cuvintele rugăciunii arhiereşti a Mântuitorului către Tatăl ceresc: “Aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis”. Câutând sprijin celor arătate şi la Sfinţii Părinţi ai Bisericii am socoti potrivite următoarele rânduri ale Sfântului Grigorie de Nyssa: “Ce-i drept, unii dobândesc mântuirea şi prin frică, atunci când, gândindu-se la ameninţarea chinurilor din gheenă, se despart de rău. Iar alţii, săvârşind virtutea pentru nădejdea răsplăţii făgăduite celor ce au vieţuit binecredincios, dobândesc binele nu prin iubire, ci prin aşteptarea răsplăţii. Dar cel ce aleargă din suflet (spre desăvârşire) alungă frica (pe care o simte numai cel ce nu din iubire râmâne lângă Domnul…) şi nu se gândeşte nici la răsplată, ca să nu pară că preţuieşte mai mult plata decât pe Cel ce dăruieşte câştigul. Iubeşte din toată inima, din tot sufletul şi din toată puterea, nu altceva din cele ce se fac de către Domnul, ci pe Însuşi Acela care este izvorul bunătăţilor. Deci, această simţire o legiuieşte sufletelor auzitorilor Cel ce ne cheamă spre împărtăşirea de El… Cel ce se lipeşte de Duh se face duh şi cel ce se uneşte cu Viaţa se mută de la moarte la viaţă, după cuvântul Domnului, sufletul dorind să-L_vadă, ca să se apropie de Izvorul vieţii duhovniceşti…, iar izvorul este Domnul, Care zice: “De însetează cineva să vină la Mine şi să bea”. Tot subliniind însemnătatea izvorului ca principiu a ceea ce este bine, Sfântul Maxim Mărturisitorul zice: “Domnul este izvorul existenţei, dar nu existenţa însăşi.

Fiindcă e mai presus  şi de însăşi existenţa spusă şi gândită în oarecare mod”. Rugăciunile, cântările şi slujbele bisericeşti, cu precădere cele din perioada pascală, cuprind şi ele invocarea izvorului ca ducând cugetarea spre Dumnezeu în Sfânta Treime cu atributele fiecărei persoane în parte, de asemenea la Maica Domnului ca mijlocitoare şi la sfinţi ca izvorâtori ai darurilor trebuitoare. Astfel, izvorul  este numit al ”sfinţeniei”, “binecuvântării”, ”înţelepciunii şi harului”, ”vieţii şi luminii”, al “darurilor dumnezeieşti şi nestricăciunii”. Din imnografia Praznicului se desprinde tâlcul cântării “Răscumpăratu-ne-ai din blestemul legii cu scump Sângele Tău, pe cruce fiind răstignit şi cu suliţa împuns, nemurire ai izvorât oamenilor…”. De acum credinciosul gustă din “Izvorul cel fără de moarte“. S-a împlinit astfel năzuinţa de a moşteni Împărăţia veşnică. Din acelaşi cadru nu ar putea lipsi imnele închinate Maicii Domnului, amintind cel care glăsuieşte: “Izvorăşte-mi acum, izvorule, Fecioară de Dumnezeu Născătoare, dă-mi darul cuvântului ca să laud izvorul tău, care izvorăşte viaţă şi har credincioşilor; că tu ai izvorât pe Cuvântul cel într-un ipostas”.  Şi aceasta, desigur, spre mântuirea tuturor.
 
Dragi fii şi fiice duhovniceşti,
 
La începutul primăverii, ce vesteşte Sfintele Paşti, pe plan mondial se sărbătoreşte Ziua apei, aducând aminte omenirii de binefacerile ei pentru întreaga planetă, precum şi de nevoia de a-i asigura permanenţa şi puritatea. Pe faţa pământului izvorăsc ape minunate, acolo unde Dumnezeu rânduieşte, adesea însemnate cu sfinte locaşuri, tocmai pentru a pune în lumină rostul spiritual pe lângă cel material. O pildă se află în mănăstirea Feredeu din cadrul Arhiepiscopiei Aradului, nume parcă semnificativ din punct de vedere etimologic, pentru curăţirea trupească şi sufletească prin apă. Este pusă sub ocrotirea Sfântului şi Marelui Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă, a cărui pomenire se face în jurul sărbătorii Sfintei Învieri, el însuşi amintind că a răpus balaurul, semnul răului, ce în schimbul apei pentru o cetate de odinioară cerea viaţa omenească. Anul în curs în Patriarhia Română este omagial pentru Sfânta Taină a Maslului şi îngrijirea bolnavilor. Ori, pentru cei suferinzi e de căutat izvorul sănătăţii. Se cuvine, deci, a fi aproape de ei, precum Mântuitorul S-a arătat cu slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda, cu orbul din naştere de lângă scăldătoarea Siloamului, momente eternizate spre urmare prin citirile din perioada pascală, în care şi Biserica săvârşeşete mai cu dinadinsul slujba aghiasmei sau sfinţirii apei, îndeosebi de praznicul Izvorului Tămăduirii în Săptămâna Luminată.

Şi este de luat aminte cântarea bisericească, anume: “Ca Cel ce eşti izvor dumnezeiesc al milei şi adânc al marii milostiviri, Îndurate, arată râurile milei Tale celei dumnezeieşti şi tămăduieşte pe toţi; revarsă izvoarele cele bogate ale minunilor şi spală pe toţi; că la Tine pururea alergând, cu căldură cerem har”.
Împărtăşindu-ne unii altora toate urările creştineşti ale praznicului, rugăm pe Izvorul binelui să reverse darurile Sale cele bogate peste toţi şi toate, peste ţară şi lume şi cu milostivire multă, peste cei ce au trebuinţă deosebită de sănătate prin dragostea fiecăruia şi ajutorul lui Dumnezeu, Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh. Amin.

Al vostru, al tuturor, către Domnul rugător,
Timotei, arhiepiscop al Aradului