,,Dacă M-au prigonit pe Mine şi pe voi vă vor prigoni’’ sunt cuvintele Mântuitorului ce s-au împlinit încă o dată. De data aceasta cei prigoniţi au fost românii din Transilvania. Aşa cum arătam în articolul precedent, românii ortodocşi au avut discernământul pentru a vedea că greco-catolicismul îi îndepărtează de mântuire şi au luat singura atitudine care se cuvenea în acest caz: au stat tare în dreapta credinţă şi nu s-au clintit oricât de grele au fost încercările.

Noua religie nu a fost predicată aşa cum ar fi fost normal dacă vorbim de libertatea de a alege. Românilor li s-a promis acordarea unor drepturi şi privilegii. ,,S-a dat chestiunea pe mâna comandantului militar pentru ca preoţii ortodocşi care nu se vor lăsa convinşi de argumentul privilegiilor, să fie convinşi cu argumente militare. Vom vedea mai încolo cum a înţeles puterea militară să împlinească ordinul imperial şi să realizeze opera de ,,convertire” a românilor ortodocşi la catolicism.’’ Părintele Dumitru Stăniloae

Într-o cerere către împărăteasă, românii din Ardeal se plâng, în august 1750, că din toate satele au fost arestaţi preoţi şi credincioşi. Acestora nu li s-au dat drumul decât după ce ,,preoţii au prestat jurământ că nu vor mai săvârşi liturghia, cu atât mai puţin botezul sau alte slujbe până nu vor trece la unire, iar credincioşii că nu se vor mai plânge la Maiestatea sa din cauza aceasta”. Deci acestă plângere aducea după sine întemniţarea. ,,În curs de şapte ani, rnai multe mii de persoane au murit nebotezate, nemărturisite şi necuminecate. Căci îndată ce un preot făcea aceasta, i se confiscau toate bunurile, ceea ce a atras după sine, că un mare număr din ei şi din noi au fugit în Turcia” (în Muntenia). Cu toate acestea, credincioşii ,,sînt hotărâţi să-şi jertfească trupul şi viaţa şi bunurile lor, pentru religia lor.” Aceeaşi stare de spirit o întâlnim şi la românii din Răşinari. Aceştia declarau într-o anchetă din aprilie 1745, după ce tot poporul venise la Sibiu ca să protesteze împotriva trimiterii lui cu forţa la preoţii uniţi ,,că ei mai bine se lasă omorâţi cu toţii, ori se împărtăşesc în loc de paşti cu muguri de stejar, decât să meargă la biserică o dată cu preoţii uniţi.” (Protocolul magistratului din Sibiu, şedinţele din 19, 21, 22 şi 27 aprilie şi din 11 iunie 1745).

Situaţia românilor ortodocşi nu era una uşoară nici cinci ani mai târziu. Prigoana a continuat, astfel că în 1755, românii scriau mitropolitului din Carlowitz : ,,suntem dosădiţi şi legaţi şi bătuţi pentru sfânta lege, că acum nu mai ştim ce să mai facem de atâtea necazuri şi legături şi bătăi, prăzi şi geruri, care ne-au degerat mâinile şi picioarele noastre în legăturile lor, că ce-am păţit înainte, iar de când a venit Aron (episcop unit) toate temniţele le-au umplut de robi preoţi şi mireni, cari nu s-au făcut din zilele lui Maximilian şi Diocleţian, împăraţii cei tirani, precum face Aron cu protopopul lui acum cu creştinii pentru legea cea grecească.”

,,Într-o altă cerere, adresată mitropolitului din Carlowitz la 4 decembrie 1756, pentru a li se da un arhiereu ortodox, românii din Sălişte şi din toată marginea de la Braşov până la Dobra spun: ,,Nu mai avem puteri a răbda răul ce ne cade asupra noastră de la popii cei uniţi în toate zilele şi supărările, că în toate zilele ne prind la arest şi ne căsnesc cum este mai rău, încă ne dau şi în mâna biraelor, de ne închid prin temniţe. Deci de al lor mare rău ne-am pustiit toţi şi case şi moşii şi şedem tot fugiţi prin păduri, fiindcă nouă nu ne trebuiesc popii cei uniţi până la moarte. Mai bucuros moartea vom pafti ca pe ei să ne stăpînească”. Ei roagă pe mitropolit să intervină pentru eliberarea delegaţilor lor la Viena, popa Mucenic din Sibiel şi ţăranul Oprea Miclăuş, care au fost aruncaţi în închisoarea Kufstein din Tirol. Cererea a fost zadarnică. Cei doi au murit în temniţă.’’ Părintele Dumitru Stăniloae.

Petiţiile către mitropolitul de Carlowitz nu se opresc aici. La 26 mai 1757, românii din Ardeal trimit patru oameni la mitropolit cu o petiţie: ,,Noi neprieteni înălţatei împărăţii n-am fost, ci tot cu credinţă am slujit, dar atâta pedeapsă ce ne-a venit nouă pentru legea noastră cea grecească, că nici mai de mult când au fost… Împăraţii cei răi Maximian şi Diocleţian, încă nu au fost mai multă răutate pentru lege, cât fac aceştia în vremurile de acum cu noi că a venit acea vreme care ne-am dus la mormânturile morţilor şi am zis: ieşiţi morţilor din gropi, să intrăm noi de vii, că nu mai putem răbda pedepsele ce ne vin de la popii cei uniţi şi de la domnii ţării, ca nu ştim ce să mai facem, că nimeni de noi nu-l doare, nici pe domnii cei săseşti, nici pe domnii cei nemţeşti, nici pe cei ungureşti, că toate temniţele s-au umplut de noi, pentru legea cea grecească, că atâta ne-au prădat cât nu ştim cu ce om mai plăti porţia împăratului de prada lor”.

,,Într-o altă plângere către acelaşi mitropolit se descriu cazuri de arestări de preoţi şi de ţărani ortodocşi din mai multe sate (Săsciori, Sebeşel, Jina, Poiana, Tărtăria). Metoda era cam aceeaşi pretutindeni: plutoane de soldaţi intrau noaptea în sat, legau străjile, arestau pe preoţi, “îi băteau de moarte” pe preoţi şi pe preotese, jefuiau tot din case, luau şi vitele, apoi plecau cu preotul legat, iar în lipsa lui cu preoteasa, uneori cu copilul mic în braţe, cum au făcut cu preoteasa din Deal, al cărei copil a murit degerat pe drum. De obicei se năşteau incidente, căci cei arestaţi strigau. Aceasta scula tot satul, care alerga la faţa locului. Se descărca câte un foc de armă, erau arestaţi în plus câţiva oameni, care rămâneau cu anii în închisoare şi mulţi mureau în ele. Aşa s-a întîmplat în sute de sate în repetate rânduri.’’ Părintele Dumitru Stăniloae. Aşadar românii nu au lăsat preoţii ortodocşi singuri, i-au apărat. Intervenţiile necontenite ale armatei habsburgice provocau adeseori şi acţiuni mai hotărîte din partea poporului pentru a apăra sau elibera pe cei arestaţi. După 1744, în comitatul Hunedoara, n-a mai rămas urmă de uniaţie. Aici soldaţii au arestat trei tineri trimişi de nişte sate la sfinţire în Ţara Românească. Pentru a le veni în ajutor, trei sate au atacat pe soldaţi şi au scos din mâinile lor pe doi dintre cei trei tineri.

Documentele vremii cuprind numeroase mărturii despre prigoana la care au fost supuşi românii ortodocşi din Transilvania. Cât despre români răspunsul lor a fost: ,,Să ştiţi Măria Voastră bine că omul nu-i slobod cu trupul dar este cu sufletul.’’

–          Va urma –

Nota Bene: Documentele au fost preluate din cartea părintelui Dumitru Stăniloae ,,UNIATISMUL DIN TRANSILVANIA. ÎNCERCARE DE DEZBINARE A POPORULUI ROMÂN.’’