Potrivit cu o tradiţie locală, mănăstirea a fost întemeiată în jurul anului 520 de către Cuviosul Xenofont Singliticul, despre care se spune că a zidit Biserica Sfântului Dimitrie, care se află lipită de peretele de miazăzi al vechiului Katholikon. Dar mai sigur este faptul că mănăstirea a fost zidită de Cuviosul Xenofont, cel care este pomenit în Viaţa Sfântului Atanasie Athonitul şi despre care se spune că l-a vindecat pe fratele său la chilia Milopotamos. Anul întemeierii mănăstirii este considerat 998. Se păstrează documentul (1010) cu semnătura sa. În vremea aceea, potrivit tradiţiei, a ajuns la ţărmul mării Icoana făcătoare de minuni a Sfântului Gheorghe, pe care luptătorii împotriva icoanelor o aruncaseră în mare, iar Cuviosul Xenofont a zidit o biserică a Sfântului Gheorghe (vechiul Katholikon), chilii şi alte clădiri necesare. În timpul împăratului Nichifor al Ill-lea Votaniatis (1078-1081) mănăstirea s-a pustiit cu desăvârşire. Atunci Ştefan, comandantul flotei bizantine, cu aprobarea şi ajutorul împăratului, şi-a asumat rezidirea mănăstirii. S-a făcut monah primind numele de Simeon şi este considerat noul ctitor al mănăstirii.

În 1285, mănăstirea a fost distrusă de piraţii genovezi. În secolul al XIV-lea, a suferit pagube de la catalani, dar şi-a revenit repede, astfel încât la sfârşitul secolului al XIV-lea deţinea locul al optulea in ierarhia mănăstirilor athonite. După căderea Constantiopolului, greutăţile economice pricinuite de stăpânirea turcească au fost depăşite prin ajutorul domnitorilor Ţărilor Române.

După perioada de idioritmie, Mănăstirea Xenofont a fost prima mănăstire care s-a întors la sistemul chinovial (1784), prin sigiliul Patriarhului ecumenic Gavriil al IV-lea, rămânând astfel până astăzi.

În mănăstire a trăit pentru o vreme Noul Cuvios Mucenic Acachie (†1815, în Constantinopol).

Contribuţii româneşti

Xenofontul a fost întreţinută între secolele XVI-XIX cu ajutoare de la boierii Craioveşti,Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu.

Se pare că boierul Barbu Craiovescu este primul ctitor la Xenofont; la începutul secolului 16 dă­ruia mânăstirii câteva sate şi o baltă prin închinarea Schitului Roaba sau Zdralea. Dacă data închinării este corectă, aceasta este cea dintâi închinare de la noi.

În 1517, cu prilejul sfinţirii Mânăstirii de la Curtea de Argeş, Neagoe Basarab a invitat la ceremonie pe toţi egumenii mânăstirilor din Sfântul Munte, inclusiv pe cel de la Xenofont, şi a făcut tuturor daruri substanţiale. Un epitrahil lucrat în Ţara Românească, în secolul al XVI-lea, din porunca lui Neagoe Basarab şi a Doamnei Despina, reprezintă una din cele mai valoroase donaţii. Este vorba despre o broderie din fir de aur, argint şi mătase colorată, reprezentând şi familia donatorilor.

Mai târziu, Matei Basarab a restaurat biserica mânăstirii şi a confirmat toate vechile închinări, fiind socotit pe bună dreptate între ctitorii de seamă. Între ctitori se numără în continuare domnitorii Constantin Şerban, Radu Mihnea, Grigorie Ghica şi Radu Leon.

Sfântul Constantin Brâncoveanu a scutit Mânăstirea Xenofont de orice dări şi i-a închinat Mânăstirea Căciulaţi. În plus, tot el a făcut mănăstirii şi o danie de 10.000 de aspri.

Ansamblul mănăstirii

Mănăstirea are două katholikoane, unul vechi şi unul nou, cel mai mare din Sfântul Munte. O altă particularitate a mănăstirii este faptul că arsanaua ei nu este o clădire separată, ci este inclusă în corpul ei. Clădirile mănăstirii vechi le constituie corpul de sud şi vechiul Katholikon, care este lipit de zidul de vest. Extinderea mănăstirii şi construirea noului Katholikon datează din secolul al XIX-lea. În aceeaşi perioadă a fost construit corpul de vest. Colţul de nord-vest a fost construit în 1802. Corpul de sud este paralel cu marea şi a fost construit din nou după incendiul din 1817.

Intrarea principală în mănăstire se află în vechea clădire. Un coridor elicoidal conduce în curtea veche. În mijlocul ei se află cişmeaua şi o arcadă zidită ce susţine un clopot. În partea de nord a ei se află vechiul Katholikon. Un coridor acoperit trece prin faţa pridvorului vechiului Katholikon şi duce în curtea nouă. În centrul ei se înalţă noul Katholikon, iar lângă el se află agheasmatarul. Amândouă bisericile sunt închinate Sfântului Gheorghe.

Vechiul Katholikon este foarte mic. Aici pot fi admirate fresce minunate, fiind printre cele mai reuşite piese de iconografie monahală. Aceste picturi au fost realizate în 1545 de Antonie Cretanul. Picturile din pridvor (1637) s-au făcut cu cheltuiala domnitorului Matei Basarab şi a soţiei sale Elena, care sunt pictaţi lângă intrare. În biserica veche se păstrează vasul care a fost umplut cu untdelemn prin minune de Maica Domnului, atunci când se terminase untdelemnul în mănăstire.       

În dreapta pronaosului se află Paraclisul Sfântului Lazăr. Pe peretele de apus al naosului este scrisă o inscripţie care arată că el a fost pictat în 1544 cu cheltuiala boierului Constantin Vornicul şi a fratelui său Rafail. În partea de miazăzi a naosului se află Paraclisul Sfântului Dimitrie, care constituie cea mai veche construcţie a mănăstirii (secolul al XIII-lea). Se mai păstrează rămăşiţe din vechea pictură (secolele XIII-XIV). Catapeteasma paraclisului (secolul al XI-lea) păstrează o parte din vechea lui catapeteasmă bizantină.

Noul Katholikon a fost început în 1817 de Mitropolitul Filotei şi terminat 20 de ani mai târziu de către egumenul Nichifor. Este cea mai mare biserică grecească din Sfântul Munte, în care încap 2.000 de persoane. În pronaos şi naos pictura este nouă şi executată de părinţii din mănăstire. Catapeteasma (1840) este din marmură gri de Tinos. Cele mal importante icoane sunt două mozaicuri despre care se spune că datează din secolele al XI-lea sau al XII-lea. Unul dintre ele îl înfăţişează pe Sfântul Dumitru, iar celălalt pe Sfântul Gheorghe, în mărime aproape naturală, pe un fundal aurit. Ele sunt printre puţinele mozaicuri care pot fi văzute la Sfântul Munte.

Vizavi de Katholikon se află paraclisul cu două nivele. La parter se află Bisericuţa Sfântului Ioan Teologul, iar la etaj cea a Intrării în Biserică a Maicii Domnului. Există şi alte paraclise în interiorul mănăstirii, cum ar fi: cel al Sfintei Eufimia, al Sfinţilor Doctori fără de Argint, al Adormirii Maicii Domnului, al Sfântului Ştefan, al Sfinţilor Apostoli, al Sfântului Nectarie şi al Sfintei Treimi.

Biserica cimitirului, închinată Sfintei Treimi (1817), se află pe coasta de sud-vest a mănăstirii.

Trapeza este la primul etaj al corpului de sud-vest al mănăstirii. A fost pictată în 1475. Picturile ei sunt considerate cele mai vechi picturi de trapeză din Sfântul Munte.

Biblioteca se află la parterul uneia dintre clădiri. Este formată dintr-o singură cameră de mărime mijlocie, în care se află o bogată colecţie de cărţi (aproximativ 10.000 de volume), inclusiv 400 de manuscrise, dintre care trei pergamente şi trei suluri de pergament ce cuprind Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur. Dintre manuscrisele de provenienţă românească menţionăm un Tetraevanghel (Iaşi, 23 aprilie 1554), scris şi împodobit din porunca lui Alexandru Lăpuşneanu. Textul slavon este scris pe pergament, cuprinzând miniaturi în plină pagină, reprezentând pe evanghelişti, frontispicii şi vigniete în aur şi Culori şi ferecătura de argint (coperta I: „Botezul Domnului”, coperta IV: „Sf. Gheorghe”; data şi numele donatorului sunt menţionate în colofon şi pe ferecătură).

Mănăstirea Xenofont are un schit închinat praznicului Bunei-Vestiri şi mai multe chilii, printre care se numără cea a Sfântului Trifon, a Sfântului Nectarie, a Sfântului Andrei în Karyes şi patru katisme.

Metoacele mănăstirii sunt în Halkidiki şi în Scopelo, iar cel mai nou este Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul din Acritohori – Seres.

Odoarele mănăstirii

În schevofilachionul şi iconofilachionul mănăstirii se păstrează o bucată din lemnul Sfintei Cruci, veşminte brodate, vase liturgice, o icoană a Schimbării la Faţă a Mântuitorului (secolul al XIII-lea) în steatit (18×15 cm), o icoană preţioasă a Sfântului Ioan Botezătorul (secolul al XVII-lea), precum şi un manuscris pe pergament, Evanghelia slavonă, darul voievodului Ţării Româneşti Alexandru al II-lea Mircea (1574). Dar lauda mănăstirii sunt cele două Icoane în mozaic ale Sfinţilor Dimitrie (în dreapta) şi Gheorghe (în stânga). Au dimensiunile de 1,20×0,55 m şi simt din secolele X-XI. Sfinţii sunt reprezentaţi în întregime şi nu sunt îmbrăcaţi în haine militare, ci în îmbrăcămintea de ofiţeri superiori imperiali.

În afară de Crucea ctitoricească, care are o bucată din lemnul Sfintei Cruci, în mănăstire se păstrează Sfinte Moaşte ale Sfinţilor Apostoli Andrei, Varnava şi Filip, ale Sfinţilor: Vasilie cel Mare, Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur, Ioan cel Milostiv, Modest, Trifon, Iacob Persul, Ignatie Teoforul, Grigorie Palama, Haralambie, Fotie Patriarhul Constantinopolului, ale Sfinţilor Marilor Mucenici Gheorghe, Dimitrie, Mercurie, Mina, Marina şi Parascheva, ale Sfinţilor Noi Mucenici Dimitrie Peloponisiul, Teodor Bizantiul şi ale Cuvioşilor Mucenici Eftimie, Acachie şi Ignatie de la Schitul Mănăstirii Iviron.

Pe coloanele din răsărit ale noului katholikon se află, în dreapta icoana Sfântului Gheorghe, iar în stânga Icoana Maicii Domnului „Odighitria”. Icoana Sfântului Gheorghe (1,27×0,74 m) este cea care a ajuns în chip minunat, mergând pe mare, la ţărmul mănăstirii. Partea din spate a ei este arsă. Probabil iconomahii au aruncat-o în foc, de unde a luat-o un oarecare creştin evlavios şi a aruncat-o în mare pentru a o salva. Pe chipul Sfântului, sub bărbie, se vede o rană pricinuită de cuţitul unui iconomah, din care, potrivit tradiţiei, a curs sânge. Icoana Maicii Domnului „Odighitria” se afla în Mănăstirea Vatoped, dar s-a mutat în chip minunat în Mănăstirea Xenofont. Deşi monahii vatopedini au luat-o înapoi, icoana s-a întors iarăşi în Mănăstirea Xenofont (1730).

Agheasma Sfântului Gheorghe

La hotarul dintre Mănăstirea Xenofont şi Dohiariu, marcat printr-o cruce aşezată în vârful unui şir de stânci de pe malul mării, pe moşia Xenofontului se află agheasma. Aici a ajuns Icoana făcătoare de minuni a Sfântului Gheorghe, care a călătorit dreaptă pe mare. Aceasta, îndată ce a ajuns la mal, a izvorât izvor de agheasmă ca să fie spălată. Chiar dacă izvorul este la nivelul mării, apa este dulce și bună de băut, fiind considerată tămăduitoare mai ales pentru bolile de rinichi. Recent, lângă acest izvor a fost construită o bisericuţă.

Sursa: doxologia.ro