Secolul al XX-lea a dat mai multi martiri decat primele trei secole ale erei noastre crestine
Prof. dr. Luminita Cornea (L.C.): Înaltpreasfinţite Părinte Arhiepiscop, în istoria creştinismului s-au scris multe pagini despre martiri. Vă rog să ne vorbiţi despre martirii creştinismului. Mai întâi, probabil, este necesară, o prezentare a perioadei şi a lumii antice înainte de apariţia creştinismului.
Î.P.S. Ioan: Lumea antică era în aşteptarea unui Mântuitor. Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Galateni (4, 4), le scrie acestora ca Hristos S-a născut când a venit „plinirea vremii”. La Naşterea lui Iisus Hristos, Palestina, care va deveni leagănul creştinismului, făcea parte din Imperiul Roman. Roma a creat un imperiu continental, având Marea Mediterană în mijloc; el cuprindea toată lumea din jurul Mării Mediterane şi se întindea pe trei continente, de la Oceanul Atlantic la Marea Nordului, Marea Roşie, Rin şi Dunăre, Marea Caspică şi Golful Persic. Sub împăratul Traian (98-117), statul roman se găsea la apogeu ca întindere, putere şi cultură. El este numit şi „lume” – οικουμενη (Lc. 2, 1). Numărul populaţiei nu se cunoaşte cu exactitate, dar unii istorici îl apreciază a fi între saizeci şi o sută douăzeci de milioane. Desfiinţarea graniţelor din interiorul imperiului a generat facilitarea legăturilor dintre neamuri; imperiul era cosmopolit. Ca mijloc de înţelegere, alături de limba latină, era folosită limba greacă în dialectul comun, limba în care s-au scris şi cărţile Noului Testament. Cu excepţia iudeilor, popoarele vechi erau politeiste şi idolatre. Fiecare popor îşi avea religia sa. Statul roman le tolera pe toate. Amestecul de popoare şi de culte a adus Imperiului Roman sincretismul religios numit şi teocrasie.
Apar, între timp, idei şi stări noi, ca ideea de mântuire, de monoteism, de răspundere morala care au contribuit la pregătirea pentru „primirea” creştinismului. Cultele păgâne nu mai satisfaceau starea sufletească a omului. Setea de adevăr şi întâlnirea cu Adevarul au crescut tot mai mult în conştiinţa omului antic. Religiile păgâne nu învăţau morala, ca religia mozaică sau creştinismul. Sclavii, care formau cea mai mare parte din populaţia imperiului, erau lipsiţi de drepturi şi de demnitatea umană. Ei puteau fi vânduţi, iar căsătoria lor nu era recunoscută legal.
Imperiul Roman intra într-o mare criza socială. Această situaţie este, în parte, favorabilă răspândirii creştinismului. Aceasta şi explica, cel puţin din punct de vedere sociologic, rapiditatea răspândirii lui. Există un stat universal, pace, ordine, căi şi mijloace de comunicaţie, o limbă înţeleasă peste tot în imperiu. Insuficienţa religioasă şi morală a politeismului greco-roman a contribuit de asemenea la răspândirea creştinismului.
Creştinul se lupta totuşi cu rezistenţa păgânismului – ca religie de stat – şi apoi cu o puternică polemică anticreştină susţinută de diverse curente filosofice şi religioase ale vremii.
L.C.: Desigur, aşa s-a ajuns la persecuţiile îndreptate către primii creştini.
Î.P.S. Ioan: Da, în Imperiul Roman începe să curgă sânge pentru adevăr, pentru lumina, pentru Hristos. Iată că primele pagini din istoria creştinismului s-au scris cu sânge de martir, aşa cum primul cuvânt al Legii noi, „Iubire”, a fost scris cu sângele lui Hristos pe Crucea de pe Golgota! Poate că lumea antică îşi va fi pus această întrebare: „Ce fel de oameni sunt creştinii, căci ei îşi scriu istoria cu sânge de martir?”. Ei nu înţelegeau că acest sânge este iubire, iubire faţă de Hristos şi faţă de semeni. Este semnul primăverii Împărăţiei lui Dumnezeu. O lume va fi răscumpărată prin Jertfa lui Hristos. Sângele curs din rănile lui Hristos s-a unit şi se uneşte şi astăzi cu cel al martirilor, formând cel mai sfânt râu din lume – Iordanul sfant al Iubirii – în care s-au botezat mii de creştini şi în care suntem chemaţi şi noi azi să ne botezăm în numele Sfintei Treimi. Acest Iordan al Iubirii şi al sângelui martirilor are un singur izvor – Hristos. Mai curge şi astăzi pe toate meridianele minunatei noastre planete albastre.
Dumnezeu, prin alesul Său împărat, Constantin cel Mare, în anul 313, la Milan, opreşte, în parte, curgerea râului de sânge al martirilor. Dar oare ecuaţia martir aproximativ egal sânge are doar aceasta formă? Eu zic că nu, aşa cum s-a dovedit în cele două mii de ani de creştinism. Ne punem o întrebare, gândindu-ne la Irod care a ucis mulţi prunci, ca să-L ucidă şi pe Hristos: Oare, de la el până azi, câţi Irozi nu au mai fost în lume şi mai trăiesc şi azi printre noi? Este cunoscut faptul că secolul al XX-lea a dat mai mulţi martiri decât primele trei secole ale erei noastre creştine. În anul 2009, la Conferinţa organizată de Comunitatea Sant Egidio, la Kracovia, am fost la Auschwitz şi la Birkenau, unde am văzut locul de unde au curs spre cer, pe coşurile de fum ale crematoriilor, trupurile şi sufletele milioanelor de oameni – creaturi ale iubirii lui Dumnezeu. Acel râu al sângelui a curs în sus şi mai curge şi astăzi, prin inimile şi cu lacrimile supravieţuitorilor şi ale urmaşilor lor.
L.C.: Când am vizitat Muzeul „Memorialul durerii” de la Sighetul Marmaţiei, am fost profund impresionată de ceea ce am văzut, închipuindu-mi suferinţele celor care au luptat împotriva comuniştilor jertfindu-se pentru credinţa.
Î.P.S. Ioan: Bineînţeles, să nu uităm nici lagărele din lumea comunistă, care au exterminat milioane de creştini! Creştinii secolului al XX-lea au făcut din lagăre temple vii – Biserica – în care coboară Hristos să Se roage cu ei după gratii. Hristos nu vine doar în catedrale, ci mai grabnic vine în catedrala cu gratii cu sârmă ghimpată, nu în catedrala păzită de îngeri, ci în cea păzită de gardieni înarmaţi cu arme automate. Şi printre aceştia a trecut Hristos, ca să coboare la cei ce sufereau pentru credinţă. Închisorile comuniste au dat tot atâţia doctori în teologie câţi au dat poate toate universităţile creştine din lume, însă ei niciodată n-au semnat cu prescurtarea dr. în faţa numelui lor. Martirii nu au nevoie de diplome universitare, ci au avut şi au nevoie să se unească cu Hristos. Dacă în epoca primara a Bisericii, puternicii vremii de atunci le luau martirilor sângele, în secolul al XX-lea puterea lumii cumuniste dorea să le ia altceva creştinilor: credinţa şi, mai grav, sufletul. Dacă mi-ar cere cineva, un stăpân sau o putere lumească, sânge, i-aş da credinţa şi sufletul? Nu!
Au fost martirizate şi conştiinţele multor generaţii. Dar să ne uităm spre sud, spre continentul vecin cu noi – Africa de Sud! Am fost în Sahara, am văzut ca o parte din nisipul de acolo era şi el roşu. Oare doar elementul chimic dă culoarea rosie, sau şi sângele martirilor creştini din Africa? Chiar dacă unii fraţi ai noştri de pe acest continent au altă culoare decât a noastră, sângele lor este tot ca al lui Hristos şi ca al nostru, ca al chinezilor care şi ei şi-au scris istoria, în Asia creştină, tot cu sânge roşu de martir. De aceea noi, creştinii, suntem şi ne numim unii pe alţii fraţi, căci suntem de un sânge cu Hristos şi cu sfinţii martiri, suntem fraţi de sânge sfânt. Tot privind spre Africa vedem ca şi azi mulţi oameni trec prin foc şi sabie şi nu sunt creştini; sunt ucişi cu miile. Ei ce sunt, pentru ce se jertfesc? Cred că pentru valori morale ca dreptate, adevar, pace şi iubire. Oare ei sunt martiri de gradul doi? Pe ei să-i trecem într-o altă carte a martirilor? Oare nu sunt şi ei fraţii noştri în suferinţă? Şi ei sunt căutători, nu de aur, ci de Hristos. De ce nu le întindem mâna, ci le intindem, şi azi, pumnul, dându-le nu pe Hristos, ci arme din cele mai complexe spre uciderea, iar nu pâine, nu Pâinea cea vie – pe Hristos Domnul? De aceea spun ca o sfântă rugăciune: Doamne, Iisuse Hristoase, ştiu că lacrimi şi sânge mai ai şi astăzi. Te rog, mai varsă o lacrimă şi mai lasă să curgă încă un strop de sânge şi pentru mine, şi pentru toţi fraţii noştri care azi trăiesc în suferinţa pe cea mai minunată planetă din univers! Opreşte, Doamne, curgerea sângelui nevinovat şi revarsă pacea Ta pe pământ, ca să înceapă din nou primăvara iubirii Împărăţiei Tale în inimile noastre!
(fragment din cartea „PE CARAREA RAIULUI – Convorbiri duhovnicesti cu Ioan al Muntilor”, pp. 309 – 313 )