Modul de primire a convertiţilor romano-catolici în Biserica Ortodoxă – 1. Introducere

Modul de primire a convertiţilor romano-catolici în Biserica ortodoxă

cu referire specială la hotărârile Sinoadelor de la 1484 (Constantinopol), 1755 (Constantinopol) şi 1667 (Moscova)

Document pregătit şi citit în cadrul Dialogului dintre ortodocşi şi romano-catolici (S.U.A.), în 1998

1. Introducere

Modul de primire a eterodocşilor în Biserica Ortodoxă este specificat de mai multe Canoane străvechi[1], care au fost înglobate în Dreptul Canonic al Bisericii Ortodoxe. Printre acestea se numără Canoanele Apostolice 46, 47 şi 50, Canoanele 8 şi 19 de la Întâiul Sinod Ecumenic, Canonul 7 de la al Doilea Sinod Ecumenic, Canonul 95 de la al Şaselea Sinod Ecumenic, Canonul 66 de la Sinodul Local din Carthagina şi Canoanele 1, 5 şi 47 ale Sfântului Vasilie. Canonul 7 al celui de-al Şaptelea Sinod Ecumenic (381)[2] şi Canonul 95 al Sinodului Ecumenic al Cinci-Şaselea (691)[3] sunt cu precădere importante.

Potrivit acestor canoane, sunt trei feluri de primire a eterodocşilor în Biserică: a) prin rebotezare (de fapt, prin botezare), când săvârşirea botezului eterodox este socotită deficitară sau invalidă, fie din pricina practicii, fie a credinţei nedepline, b) prin mirungere şi iscălirea unei anumite libelle (o mărturisire de credinţă), prin care convertitul se leapădă de erezia susţinută mai înainte şi c) doar prin iscălirea libellei, prin care se tăgăduiesc cum se cuvine greşelile eterodoxiei celui primit [în Biserică] şi se acceptă în întregime credinţa ortodoxă.

Primirea romano-catolicilor în Bisericile Răsăritene, după Marea Schismă din 1054, se săvârşea în oricare din cele trei feluri sus-amintite. Practica a variat, în funcţie de vremuri şi împrejurări. Chestiunea-cheie în stabilirea unui mod de primire a fost înţelegerea ortodoxă asupra botezului romano-catolic. Această înţelegere s-a schimbat din felurite motive, printre care şi practica romano-catolică, şi se pare că acea schimbare a devenit un factor însemnat în stabilirea modului de primire a romano-catolicilor în Ortodoxie. Recunoaşterea unei anumite validităţi în botezul romano-catolic însemna ca să fie primiţi prin iconomia mirungerii, în care ceea ce lipsea botezului romano-catolic se împlinea prin harul Sfântului Duh. Neacceptarea unei astfel de validităţi, pe de altă parte, însemna că trebuia aplicată acrivia Canoanelor, prilej cu care romano-catolicii convertiţi erau (re)botezaţi. Însă nu s-a spus niciodată limpede ce făcea ca botezul romano-catolic să fie parţial valid sau invalid – deşi, implicit, s-a sugerat.

Încă din timpul Marii Schisme (1054), botezul Latinilor a fost aspru criticat. Patriarhul Ecumenic Mihail Kirularios scria cu acel prilej Patriarhului Petru al Antiohiei despre abaterile Bisericii Apusene de la vechea predanie, numărând printre acestea „necanonica săvârşire a Botezului”[4]. Problema consta în practica romano-catolică a unei singure afundări, osândită de vechile canoane, şi adoptarea unor noi obiceiuri, precum folosirea sării[5]. E interesant de observat aici anatematizarea Bisericii Răsăritene de către Cardinalul Humbert în urma practicii Patriarhului Kirularios de rebotezare a Latinilor ce veneau în Biserica Grecească, ce aminteşte de practica ariană[6].

Vestitul canonist Theodor Valsamon – care în 1193 susţinea, în temeiul Canonului 7 de la al Doilea Sinod Ecumenic, că botezul Latinilor, săvârşit printr-o singură afundare, trebuie socotit invalid pentru că acest caz este întocmai cu cel a evnomienilor – împărtăşea vederile lui Kirularios[7].

Faptul că ortodocşii îi rebotezau pe romano-catolici după Schisma din 1054 este confirmat şi de al patrulea canon al Conciliului Apusean de la Lateran IV, convocat în 1215 de Papa Innochentie al III-lea[8]. În secolul al 13-lea, îndeosebi după prădarea Constantinopolului de către Cruciaţi în 1204, s-a înteţit obiceiul rebotezării convertiţilor apuseni la Ortodoxie. Mitropolitul Gherman al Ainosului arată că motivul acestei practici acriviste a fost agresivitatea brutală arătată la acea vreme de Biserica Apuseană faţă de Biserica Răsăriteană. În această agresivitate se înscriau încercările de prozelitism asupra ortodocşilor pe tot felul de căi lăturalnice, inclusiv declaraţia de unire a celor două Biserici printr-un pseudo-sinod[9]. În 1222, Patriarhul (canonic) al Constantinopolului Gherman al II-lea, mutat cu scaunul la Niceea datorită prădării Cetăţii Împărăteşti de către Cruciaţi, a scris un tratat[10]în care identifică trei feluri de botez apusean: cel autentic, apostolic, care e acceptat de ortodocşi; botezul printr-o singură afundare; şi botezul prin turnare sau stropire, care e foarte îndoielnic. În vremea lui Mihail Paleologos (1261), Meletie Mărturisitorul a arătat invaliditatea botezului Latin făcut printr-o singură afundare, sugerând implicit rebotezarea convertiţilor Latini[11].

În secolul al 13-lea, rebotezarea convertiţilor Latini era practica universală din Rusia – şi trebuie să fi ajuns aici prin Biserica Grecească. Astfel, Papa Onorie al III-lea (1216-1227) şi Papa Grigorie al IX-lea (1214) îi învinuiau pe ruşi pentru practicarea rebotezării[12].

Continuarea şi sursa: http://www.pemptousia.ro