O SPOVEDANIE PUBLICĂ a Mitropolitului de Nafpaktos, Ierótheos Vlachos
Devine din ce în ce mai acut şi mai mediatizat un vechi conflict dintre Mănăstirea Schimbării la Faţă şi Mitropolia de Nafpaktos, care durează dinaintea instalării Înaltpreasfinţitului Ierótheos Vlachos în Nafpaktos, şi de-a lungul căruia, pe de o parte, Sinodul Greciei a emis mai bine de şaizeci (60) de hotărâri pe care mănăstirea nu le-a aplicat niciodată, iar, pe de altă parte, mănăstirea a intentat 150 de procese Înaltului Ierótheos Vlachos şi Sinodului Bisericii Greciei. Mai jos este prezentată o declaraţie a Mitropolitului Ierótheos Vlachos, care constituie un răspuns la un apel la împăcare şi dialog între cele patru părţi implicate – Sfântul Sinod, Înaltpreasfinţitul Mitropolit de Nafpaktos, obştea mănăstirii, Asociaţia Pritenii Mănăstirii – semnat de 26 de intelectuali greci:
„Apelul plin de îngrijorare al membrilor credincioşi ai Bisericii cu privire la cazul Sfintei Mănăstiri a Schimbării la Faţă din Nafpaktos”, postat pe site-ul amen.gr, mi-a provocat o impresie deosebită şi l-am citit cu un vădit interes. În acest apel se face referire la „părţile implicate direct sau indirect, instituţional sau neinstituţional (Sfântul Sinod, Înaltpreasfinţitul Mitropolit de Nafpaktos, obştea mănăstirii, Asociaţia Pritenii Mănăstirii)” care sunt rugate să „găsească soluţii în urma unor întâlniri personale în care problemele se fie abordate analitic şi direct”.
Las deoparte întrebarea cu privire la care sunt „părţile instituţionale şi neinstituţionale” – dacă raportăm această formulare la ecleziologia ortodoxă – după cum, de asemenea, las deoparte şi punerea semnului de egalitate între Sfântul Sinod şi Asociaţia Prietenilor Mănăstirii sau între Sfântul Sinod şi Sfânta Mănăstire, care mănăstire refuză sistematic să aplice cele mai bine de şaizeci (60) de decizii ale Sfântului Sinod luate în urma unor discuţii „personale”, memorii, audienţe etc.
Vreau să stărui, însă, puţin asupra paragrafului următor: „Aşadar, a fost folosit vreodată şi alt «limbaj» în afara celui juridic? S-au învrednicit vreodată cei aflaţi în conflict de darul întâlnirii directe a persoanelor, care are puterea să înlăture suspiciunile şi să dea la iveală soluţii? Probabil că acest lucru a avut loc într-adevăr. Însă în măsura în care nu a fost suficient, este uşor de constatat că doar prin schimbul de corespondenţă oficială, de recursuri, reclamaţii, acuzaţii, comunicate şi altele, nu se reuşeşte decât acutizarea împotrivirii”. Doresc să vă încredinţez că au avut loc asemenea „întâlniri personale”, s-au consumat multe ore, nu doar din partea mea, dar şi din partea a trei Comisii Sinodale Tripartite care au fost convocate de către arhierei şi stareţi de mănăstiri, întâlniri pe care le-am solicitat din partea Sfântului Sinod. Au intervenit, din propria lor iniţiativă, arhierei şi au făcut încercări şi ultimii doi Arhiepiscopi ai Atenei (Hristodul şi Ieronim). Însă, orice întâlnire provoca alte şi alte neînţelegeri. Cu privire la istoria acestor multe încercări de a se găsi soluţii, Mitropolia de Nafpaktos a întocmit un text care se va publica în decursul a câteva zile pe site-ul Mitropoliei, pe care deja sunt publicate şi multe alte date oficiale. Ceea ce vreau să fac prin textul de faţă ca Episcop al acestei Sfinte Mitropolii este „o spovedanie publică”, urmând cuvântul lui Hristos „spune-l Bisericii” (Matei 18, 17), şi asta pentru că s-au epuizat toate celelalte posibilităţi.
1. Cunoşteam problema Sfintei Mănăstiri a Schimbării la Faţă înainte de a fi ales episcop şi de a fi întronizat în Sfânta Mitropolie, încă de când slujeam ca predicator în Mitropoliile Edesei şi a Thebei, şi apoi în cadrul Arhiepiscopiei Atenei, pentru că această problemă i-a supărat şi pe arhiereii dinaintea mea. Auzisem istorii incredibile. Noaptea dinaintea întronizării mele am petrecut-o plângând, rugându-mă şi cerând ajutorul lui Dumnezeu pentru ceea ce voi întâlni în Nafpaktos, având totuşi o nădejde că prin dragoste aş putea să ajut cumva.
2. În primii trei ani încercam cu dragoste şi înţelegere să îi împăciuiesc pe cei separaţi [de Biserică], în ciuda dificultăţilor pe care le-am întâlnit imediat după întronizare. Am găsit o situaţie tulbure şi am ajuns până acolo încât să merg eu însumi la procuratură şi să rog autorităţile să nu exercite împotriva membrilor Sfintei Mănăstiri urmărirea penală impusă de neregulile economice care au survenit pe durata cât în Mitropolia de Nafpaktos a fost un episcop locţiitor, înainte de instalarea mea.
Ca să îmi arăt dragostea şi înţelegerea faţă de ei, am participat la congresele Sfintei Mănăstiri, am hirotonit şi am hirotesit fraţi ai mănăstirii, mi-am exprimat în felurite chipuri dragostea, în ciuda intrigilor pe care le-am observat încă din prima clipă. Nu am pus de la început limite în relaţiile dintre Sfânta Mitropolie şi Sfânta Mănăstire, aşa cum mă sfătuiau persoane respectate care cunoşteau bine situaţia, între care vrednicul de pomenire Arhimandrit Arsenios Kompoúias, fostul Părinte Duhovnicesc al Stareţului de atunci, Spiridon Logothetis. Acum, când mă gândesc la toate acestea, socotesc mai degrabă că a fost o slăbiciune a mea dragostea exagerată pe care le-am arătat-o, dragoste pe care probabil au luat-o drept slăbiciune.
3. Odată cu alegerea Arhiepiscopului Hristodul (1998) au început atacurile fraţilor mănăstirii împotriva mea, pe faţă sau în ascuns, cu scopul îndepărtat ca eu să ajung să mă transfer la altă Sfântă Mitropolie. Există dovezi incontestabile în acest sens. În cele din urmă mi s-au făcut propuneri de transferare în alte mitropolii, pe care însă le-am refuzat, pe de o parte, pentru că nu consider că episcopul este un funcţionar public, iar pe de altă parte, pentru că nu am vrut să cedez şantajului.
4. Îndată au început să curgă reclamaţiile Sfintei Mănăstiri împotriva mea către Sfântul Sinod, pe care eram obligat să le înaintez însoţite de observaţiile mele. De atunci, problema a devenit sinodală. Începând cu 1999 s-au emis aproape şaizeci (60) de hotărâri ale Sfântului Sinod împotriva mănăstirii, a avut loc o comunicare în Sinod susţinută de Mitropolitul Iliei, kir Ghermanos, şi Sinodul a luat o decizie în acest sens, dar, cu toate acestea, mănăstirea refuză să aplice aceste hotărâri, arătând în fapt o autonomie faţă de Biserică şi negând autoritatea Bisericii. Încă şi decizia Consistoriului Sinodal din anul 2006 rămâne în fapt neaplicată. Astfel, Mănăstirea, din 2006 până azi, rămâne fără o constituţie canonică şi juridică, iar cel condamnat de Consistoriul Sinodal, continuă să facă pe egumenul, cu toate că i-a fost respins recursul făcut către Consiliul de Stat.
Este cunoscut faptul că Biserica nu este doar un spaţiu al unei iubirii fără criterii şi al compromisurilor, căci „ierarhia bisericească” care funcţionează potrivit regimului sinodal îi călăuzeşte pe membrii ei către „strălucirea cea de sus”, după cum ne spune Canonul 102 al Sinodului V-VI Ecumenic, de aceea Biserica este şi spaţiul în care are loc tămăduirea mădularelor ei bolnave. De aceea, Părinţii Bisericii au recurs la „intervenţii chirurgicale” duhovniceşti, când a fost nevoie. Nu este posibil ca în numele unei părelnice iubiri să fie dat la o parte dreptul canonic al Bisericii. De altfel, Biserica abordează toate problemele prin Hotărâri Sinodale, iar nu prin simple relaţii publice.
5. Odată cu trecerea timpului am constatat că Sfânta Mănăstire este înconjurată de cinci asociaţii şi firme satelit, având toate aceeaşi denumire ca şi mănăstirea, care primeau subvenţionări necunoscute Mitropoliei. Şi, pentru că exista eventualitate să fiu amestecat în cazuri de fraudă economică, chiar şi în delicte penale, era firesc să îmi iau măsurile de rigoare. Deja mănăstirii i se atribuie responsabilităţi penale şi condamnări şi aceasta trebuie să returneze statului sume mari de bani din TVA şi din subvenţionări.
6. Din partea acestei mănăstiri în fiecare zi am primit şi primesc calomnii de necrezut împotriva mea cum că, chipurile!, am pretenţii băneşti faţă de mănăstire, deşi am trimis multe documente în care declar că nu doresc ca ei să depună pentru Mitropolia de Nafpaktos sume sau procente din sumele primite, iar în ce mă priveşte – sunt nevoit să scriu şi asta! – nu am nici o avere personală, nici cont în bancă, nu am încasat nici cea mai mică sumă din diaconia mea în Biserică, nici de pe urma drepturilor mele de autor, şi din proprie convingere rămân sărac de bunăvoie, lipsit cu totul de proprietăţi, trăind în austeritate, doar cu strictul necesar.
De asemenea, primesc calomnii incredibile la nivel internaţional că, chipurile!, aş fi depus împotriva mănăstirii zeci de plângeri pe la tribunale. Acest lucru este o falsificare şi răsturnare a realităţii, pentru că, de fapt, tocmai mănăstirea este cea care a depus împotriva mea zeci (150!) de plângeri şi a Sinodului, şi m-au târât în procese. Colaboratorii mei au redactat un asemenea catalog al plângerilor şi proceselor intentate de mănăstire, text care urmează să fie publicat în scurt timp pe pagina de internet a Mitropoliei pentru a se risipi această incredibilă calomnie. Sunt uluitoare toate aceste calomnii, care de fiecare dată mă surprind şi de multe ori mă duc la Sfânta Masă, ca să las plângând durerea mea în seama lui Dumnezeu, Care cunoaşte viaţa mea lăuntrică mai bine decât oricine altcineva.
De multe ori m-au uimit uneltirile, defăimările, modul demonic de a lucra al monahilor şi ieromonahilor mănăstirii. Ce să amintesc mai întâi din toate acestea? Chiar şi numai ultimele evenimente şi sunt semnificative în acest sens: recursul la ambasadorul american pentru a se plânge împotriva Bisericii Greciei şi împotriva patriei noastre, mai general; alianţa lor cu Chrysi Avgi, al cărei rol a fost să aducă acest subiect în Parlament, unde desigur au fost demascate calomniile lor; foile volante cu titlul „Ierótheos: dumnezeul demonilor” care au fost distribuite în oraşul Nafpaktos de către „cunoscuţi necunoscuţi”. „Episoadele” din timpul ceremoniei Botezului care au făcut înconjurul lumii, dar de fapt nu s-au întâmplat. Evenimentele organizate de acoliţii lor şi introducerea spiritului de meci de fotbal în sensibilul spaţiu bisericesc. Toate acestea nu alcătuiesc ethos şi cuget bisericesc şi, în acelaşi timp, arată care a fost – atâţia ani la rând – „lucrarea” acestei mănăstiri.
Şi alte dăţi în viaţa am trecut prin multe greutăţi şi ispite – de pildă, trei ani de zile m-am aflat în Liban pe durata războiului civil şi mi-am primejduit viaţa în multe chipuri -, dar aceste calomnii şi defăimări pe care le-am primit în timpul diaconiei mele ca episcop şi care veneau din partea unei mănăstiri „ortodoxe” au depăşit orice precedent, au fost de-a dreptul incredibile şi îmi provocau de fiecare dată multă durere. Numai dumnezeiasca Liturghie şi rugăciunea m-au ajutat să rămân – pe cât este cu putinţă – netulburat şi să continuu lucrarea mea în Biserică, să vorbesc, să scriu, să iau parte la congrese, să îmi exercit diaconia pastorală şi să particip la lucrările Sinodului Bisericii. Desigur, în Mitropolie am întâlnit clerici aleşi, monahi şi mireni, care în multe chipuri îşi arată dragostea şi susţinerea faţă de mine.
7. Vreau să sper că semnatarii „apelului plin de îngrijorare” au bune intenţii. Însă aş fi dorit ca mai înainte să mă fi ascultat şi pe mine personal, şi ceea ce propun Sfântului Sinod şi Mitropolitului de Nafpaktos să facă în relaţia cu Sfânta Mănăstire, adică să ofere „darul întâlnirii directe a persoanelor”, să mi-l fi acordat ei mie, înainte de a fi redactat textul. Adică, să mă fi vizitat sau să îmi fi cerut să îi întâlnesc şi să îi informez, de vreme ce şi ei sunt membrii ai Bisericii.
Nu trebuia să se fi limitat la informarea oferită de feluritele publicaţii din presa electronică care de multe ori înşeală, aşa cum se reiese şi din datele inexacte şi neadevărate pe care le menţionează în textul lor, pentru că ar fi trebuit să înţeleagă că un episcop nu poate răspunde oricărei publicaţii rău intenţionate şi nici să se încurce cu orice calomniator şi denigrator. De altfel, nu am fost eu acela care am transmis acest subiect la canalele de televiziune şi în presa electronică, aşa cum scriu aceştia. De asemenea, nu aş vrea să vorbească despre crearea „unei noi mănăstiri Esfigmenu”, pentru că astfel expun Sfânta Chinotită a Sfântului Munte şi pe Preafericitul Patriarh Ecumenic kir Bartolomeu, conducând la concluzia că, chipurile, aceştia sunt vinovaţi pentru situaţia de la Mănăstirea Esfigmenu. Consider că, deşi ei au bune intenţii şi dragoste faţă de Biserică, nu trebuie să se îndoiască nici de dragostea mea faţă de Biserică, pentru că, presupun, nu au suferit şi nu au plâns pentru problema aceasta mai mult decât mine însumi.
În orice caz, sunt deschis, nu pot să exclud nimic. Rog, aşadar, pe semnatarii „apelului plin de îngrijorare” să numească o delegaţie cu care să ne întâlnim fie în Nafpaktos, fie în Atena şi sunt gata şi să îi informez, şi să mă folosesc de pe urma cunoştinţelor lor. Să ascult neliniştea lor, iar ei să asculte durerea mea. Am preferat să scriu acest text ca pe o „spovedanie publică”, pentru că tot public a fost formulată şi propunerea lor, dar şi pentru că propunerea lor este în deplin acord, vreau să cred, cu atitudinea lor sinceră faţă de problemele Bisericii şi faţă de mine.
Sursa: Graiul Ortodox
Traducere: Tatiana Petrache(G.O.)