Păcatele împotriva dragostei către aproapele – ARHIMANDRIT SERAFIM ALEXIEV

Păcatele împotriva dragostei către aproapele

”Într-adevăr, înfricoşătoare sunt păcatele împotriva dragostei de Dumnezeu şi de aproapele! Şi încă şi mai înfricoşătoare sunt urmările lor! Ieşirea este una singură – să nu dăm voie diavolului să ne facă potrivnici dragostei, căci cel ce urăşte pe aproapele său şi îi face lui rău, îşi urăşte sufletul său!

Pacatele impotriva dragostei catre aproapele

Dumnezeu doreşte să-L iubim nu numai pe El, Izvorul dragostei, ci şi pe aproapele nostru, zidit asemenea nouă, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, şi aşezat în legătură cu noi, ca să ne nevoim împreună în virtute şi dragoste frăţească. Sfântul Antonie cel Mare a spus: „De (legătura ta cu) aproapele atârnă viaţa şi moartea ta. Dacă dobândim pe fratele, vom dobândi pe Dumnezeu; dar dacă smintim pe fratele, vom păcătui împotriva lui Hristos”. Aceasta se tâlcuieşte: Dumnezeu a aşezat viaţa noastră veşnică şi fericirea în legătură cu dragostea către aproapele. Pe cât iubim pe aproapele nostru, pe atâta dăm sens existenţei noastre pământeşti. Pe cât ne jertfim pentru cei din jur, pe atâta intrăm în fericită părtăşie cu Hristos, Cel Ce Şi-a jertfit viaţa Sa pentru noi.

Dacă nu ne preţuim prea mult viaţa noastră pământească, ci suntem gata să o dăm pe ea pentru aproapele nostru jertfind pentru el toate puterile noastre şi sănătatea noastră, Dumnezeu ne va da în schimbul acestei scurte vieţi pământeşti cea mai de preţ viaţă – cea veşnică! Iar cine tremură în egoistă iubire de sine în zilele vieţii sale pământeşti şi doreşte să le păzească numai pentru sine, pentru propriile lui satisfacţii şi desfătări, acela îşi va pierde şi viaţa de acum, şi pe cea veşnică. Seamănă ca să treieri! Dacă nu semeni în brazdele vieţii vremelnice sămânţa virtuţilor, şi mai cu seamă a dragostei către aproapele, nu vei secera roadele pe care Dumnezeu le-a pregătit acelora care îl iubesc pe El şi pe aproapele lor. Trăieşte nu numai pentru tine, ci şi pentru ceilalţi, şi nu vei muri în veac! Iubeşte cu devotament pe cei din jurul tău, şi vei atrage asupra ta dragostea lui Dumnezeu!

Însă cum trebuie să iubim pe aproapele nostru ne lămureşte în chip minunat Sfântul Ioan de Kronstadt: „Dragostea către Dumnezeu începe să se manifeste şi să lucreze întru noi atunci când începem să iubim pe aproapele nostru ca pe sine însuşi şi când nu ne cruţăm nici pe noi, nici vreun lucru de-al nostru pentru el, ci ne străduim să-i slujim la mântuire prin toate cele avute la îndemână… Cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească (I In 4, 20)”.

1. Cel mai greu păcat împotriva dragostei de aproapele e cruzimea faţă de el. O privire fugară aruncată asupra acestui păcat ne va convinge îndată cât de nebuneşte procedează aceia care urăsc cu cruzime pe oamenii asemenea lor. Cruzimea noastră, această manifestare extremă a urii, este în realitate cea mai mare cruzime faţă de noi înşine. La vedere, ea îşi arată ascuţimea către cei din jur, însă de fapt cel mai adânc străpunge chiar inima noastră, din care izvorăşte. Aproapele, e adevărat, poate să sufere din pricina cruzimii tale. Insă, dacă el este un creştin înţelept, va primi prin păcatul tău iertarea tuturor păcatelor lui. Şi atunci se va arăta că asprimea ta i-a pricinuit lui o rană vremelnică şi tămăduire veşnică, că ea l-a chinuit în această viaţă, însă prin aceasta i-a pregătit lui desfătare veşnică în veacul ce va să vină. Toate năpastele care ne vin de la aproapele, suportate de noi cu răbdare, ne curăţesc sufletul de păcate. Şi ce vom dobândi? Pentru nepătimirea pagubei, cel nedreptăţit de oameni dobândeşte dragostea lui Dumnezeu. Răutatea vătămătoare se preface în binefacere. Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, mâna aspră a vrăjmaşului plin de răutate va da creştinilor răbdători veşnicele milostiviri ale lui Dumnezeu.

Această prefacere a răului în bine are loc, se înţelege, nu cu toţi, ci numai cu acei creştini care sunt neclintiţi întru răbdare şi neschimbaţi în dragostea lor către vrăjmaşi. Cei nerăbdători şi cei gata să se răzbune vor pierde orice bine pe care vrăjmaşul cel aspru, împotriva voii sale, ar fi putut să-l dăruiască lor. Însă cea mai importantă în acest caz este întrebarea: Ce ţi se va întâmpla ţie, răule şi neîmpăcatule om, când te manifeşti cu cruzime? Arzând de dorinţa de a răni pe vecinul tău care te urăşte, tu însuţi cu cruzime îţi răneşti conştiinţa ta şi atragi mânia lui Dumnezeu. Suferinţa ta se va întări din ce în ce mai mult când vei vedea la înfricoşătoarea Judecată că asprimea ta către aproapele a fost pentru el o binecuvântare răbdând-o, iar pe tine aceasta te-a păgubit veşnic!

Nebunia celui plin de cruzime constă în aceea că, urmărind să pricinuiască celuilalt amară îndurerare, lui însuşi îşi umple paharul pe care va trebui să-l bea. Astfel, cel plin de cruzime se lipseşte de bucuriile pe care dragostea i le dă lui. Păcătuind împotriva dragostei, el păcătuieşte împotriva propriei sale fericiri şi singur va purta grea răspundere pentru veşnicul său iad.

2. Tot astfel stau lucrurile şi cu ura, şi cu răutatea, şi cu pomenirea de rău, şi cu răzbunarea, şi cu zavistia, şi cu orice alt chip de păcat împotriva dragostei de aproapele.

Pentru ce se vrăjmăşesc de obicei oamenii între ei şi îngroapă dragostea? Pentru lucruri materiale, pentru onoarea rănită, pentru ofense, mâhniri şi alte întristări mărunte şi pentru interese vremelnice. Să judecăm însă: ce se câştigă şi ce se pierde prin aceste duşmănii? Se pierde dragostea şi, împreună cu ea, bucuria sufletului şi pacea lui, se pierde însuşi sufletul! Şi ce se dobândeşte? Se dobândesc nelinişti, frământări, încordare nervoasă, furie, nesuportare reciprocă şi ură plină de venin. Toate acestea însă otrăvesc inima şi duc la scurtarea vieţii.

„Şi cum să fiu liniştit? Cum să nu mă înfurii? – spun mulţi. Cutare mă întristează aşa de mult, cum nimeni până acum nu m-a mai supărat! îmi spune mie atâtea şi atâtea vorbe!” Ori: „îşi bate joc de mine! Mă păgubeşte! Mă voi răzbuna!” Ori: „Mă minte! E un ticălos! Nici nu vreau să-l văd!”

Şi începe vrajba, care se adânceşte. însă nici aceasta, nici răzbunarea, nici simţămintele de iad nu aduc niciun folos. Nu se rezolvă astfel problemele. Dimpotrivă, încă şi mai rău se ajunge şi încă şi mai adânc se afundă în mocirlă. Iar ieşirea este aşa de simplă! Imbrăţişează pe cel ce te-a necăjit şi-ţi vei afla liniştea. Dacă eşti păgubit, uită paguba, şi Dumnezeu te va răsplăti pentru acea pagubă cu o neaşteptat de mare răsplată. Înăbuşă iubirea de sine. Iartă pe acela care te-a înşelat şi îl vei face pe el singur să-şi ceară iertare. Şi aceasta va fi marea ta biruinţă. Vei câştiga pe fratele tău şi dragostea lui!…

Toate de pe pământ trec. Însă dragostea dobândită este izvor nesecat de veşnică bucurie. Se vor stinge după o vreme patimile noastre mărunte. Insă dacă noi, din pricina lor, am pierdut bucuria, ne vom întrista veşnic din această pricină, far acela care suportă insultele vremelnice şi pagubele cu mărinimie se va îmbogăţi cu bunătăţile cele veşnice!

Iată un prea folositor gând al Sfântului Ioan Gură de Aur în problema pe care o examinăm. Dorind să îmbărbăteze pe cei ce suferă răutăţi din partea oamenilor şi să-i ajute în a nu părăsi calea dragostei celei mântuitoare, ce duce către bucuria cea veşnică, marele propovăduitor Gură de Aur spune: „În ce ţi-a greşit duşmanul tău, că tu nu doreşti să te împaci cu el? Cu ce te-a ofensat el într-atâta? Ţi-a luat banii? Dacă tu însă suferi bărbăteşte furtul lor, vei primi atâta răsplată, cât primesc aceia care i-au dat în mâinile săracilor. Căci şi aceia care au dat bani la săraci, şi cei care pentru Dumnezeu nu gândesc de rău împotriva celor ce i-au tâlhărit de bani şi nu spun niciun cuvânt rău împotriva lor săvârşesc împreună unul şi acelaşi lucru… însă acela, spui, a uneltit un plan împotriva vieţii tale şi şi-a pus în gând să te ucidă. Aceasta ţi se va socoti ţie ca mucenicie, ajunge numai să-l treci în numărul binefăcătorilor pe cel ce a gândit de rău.

Cineva a zis ceva rău de tine? A zis că eşti desfrânat şi destrăbălat? Şi ce-i cu asta? Dacă tu întru sine recunoşti că el spune adevărul, îndreaptă-te! însă dacă a spus o minciună, ia-o în derâdere ori, şi mai bine, bucură-te şi te veseleşte, după cuvintele Domnului: Când vă… vor izgoni dintre ei, şi vă vor batjocori, şi vor lepăda numele voastre ca rele din pricina Fiului Omului, bucuraţi-vă în ziua aceea şi vă veseliţi, că iată, plata voastră multă este în cer! (Lc. 6, 22-23; vezi şi Mt. 5, 11-12)… Dacă am voi să fim înţelepţi, nu numai vrăjmaşul, însă nici chiar diavolul nu va fi în stare să ne facă să ne mâniem…

Din această pricină, când vezi pe vrăjmaşul tău ori îţi aminteşti de el, nu spune: «Am pătimit din pricina lui atâta şi atâta rău!» Nu-ţi aprinde prin aceasta mânia ta!

Dimpotrivă, uită toată amărăciunea pe care tu ai auzit-o ori ai suportat-o de la el! însă dacă îţi aminteşti de aceasta, pune totul pe seama celui rău! Şi strânge numai ce e bun, ceea ce vreodată duşmanul a spus despre tine ori ţi-a făcut ţie în sens bun, şi atunci îndată vei tăia vrajba

Precum noaptea, în întuneric, adesea nu putem să ne recunoaştem nici chiar prietenul ce ne stă în faţă, însă când e lumină îl recunoaştem pe el de departe, exact aşa se întâmplă şi cu vrajba (care este întuneric al sufletului). Până ce ne ţinem unul către altul ostili (în întuneric), auzim glasul celuilalt şi privim faţa lui cu o gândire plină de răutate. Insă, îndată ce ne slobozim de întunericul mâniei, aceeaşi faţă, care mai înainte ni se părea rea şi neprietenoasă, ne pare acum drăguţă şi bună.

Iar când vrăjmaşul te mustră pentru un oarecare păcat pe care îl recunoşti întru sine că l-ai săvârşit, şi tu, auzind, nu-i răspunzi cu mâhnire, ci suspini amar şi începi să te rogi la Dumnezeu pentru milă, îndată vei şterge întregul tău păcat… Ai primit ruşinea, îţi vei spăla ruşinea… Duşmanul, împotriva voii sale, se vădeşte ca binefăcător al tău…

Adu-ţi aminte de înfricoşătoarea Judecată, continuă Sfântul Ioan Gură de Aur, când totul va fi dezvăluit! Gândeşte-te la aceea că atunci se va lua vălul de pe toate care sunt astăzi ascunse! Dacă tu ierţi greşeala aproapelui, atunci toate păcatele tale, care atunci vor trebui să fie pedepsite, se vor arăta curăţite încă de aici… Ruşinea ta atât de mare, greşelile tale aşa de mari pot fi spălate prin îngăduinţa ta faţă de aproapele. Şi, dacă doriţi, auziţi ce putere are această poruncă (a dragostei către aproapele şi îndeosebi către duşmani – n.n.), iată ce se spune: Chiar Moise şi Samuel de ar sta înaintea Mea, sufletul Meu tot nu s-ar îndupleca spre poporul acesta (Ier. 15, 1). Şi iată, pe aceia pe care Moise şi Samuel nu puteau să-i ajute să se mântuiască de mânia dumnezeiască, pe ei poate să-i mântuiască porunca dragostei. De aceea Dumnezeu a poruncit mereu: …Nimeni să nu pună la cale fărădelegi!

Dacă nouă ni s-a poruncit să ne iubim vrăjmaşii, ce pedeapsă ne vom atrage când îi urâm şi pe cei ce ne iubesc pe noi?… Şi, dacă cel care nu-l iubeşte pe fratele lui, chiar dacă şi-ar împărţi toţi banii lui, chiar dacă ar suferi şi mucenicie, nu ar primi niciun folos (I Cor. 13, 3), gândeşte de ce pedeapsă e vrednic acela care ţine vrăjmăşie către un om care nu l-a necăjit cu nimic!”…

Exprimând aceste minunate gânduri, Sfântul Ioan Gură de Aur cu tristeţe concluzionează, numind vrajba între oameni cea mai de căpetenie pricină a sleirii lor morale: „De aceea noi în fiecare zi devenim tot mai slabi, iar vrăjmaşul nostru, al tuturor, (diavolul) tot mai puternic. În loc să ne apărăm cu forţe sporite împotriva lui, noi, dimpotrivă, ne aliem cu el, şi ne ridicăm unul împotriva altuia, şi îl facem pe el conducător în acest chip de război!”

Într-adevăr, înfricoşătoare sunt păcatele împotriva dragostei de Dumnezeu şi de aproapele! Şi încă şi mai înfricoşătoare sunt urmările lor! Ieşirea este una singură – să nu dăm voie diavolului să ne facă potrivnici dragostei, căci cel ce urăşte pe aproapele său şi îi face lui rău, îşi urăşte sufletul său! (Ps. 10, 5 – după trad. slavonă). Să urâm răul dar nu pe oamenii răi! A urî răul este virtute, iar a urî pe oameni este păcat. Acest păcat însă se pedepseşte greu, după cum spune proverbul: „Cel ce sapă groapa altuia cade singur în ea!” (vezi şi Ps. 7, 16).

Cei ce iubiţi pe Domnul urâţi răul! (Ps. 96, 11)

ARHIMANDRIT SERAFIM ALEXIEV

TÂLCUIRE LA RUGĂCIUNEA SFÂNTULUI EFREM SIRUL, EDITURA SOPHIA

http://www.crestinortodox.ro/