În vederea crucialei întâlniri a Comisiei Teologice Mixte la Viena:
Sfinţii învaţă POCĂINŢA CATOLICILOR
Panaghiotis Simatis:
SFÂNTUL IUSTIN POPOVICI: „DIALOGURILE MINCIUNII”
Fanarul şi Roma desfiinţează pocăinţa, singurul drum de întoarcere a catolicilor în Biserica Nedespărţită, cea UNA.
(II)
(II)
Cu toate acestea, reprezentanţii episcopilor noştri nu vorbesc deloc despre pocăinţă. Spui că pocăinţa, care constituie chintesenţa soteriologiei Bisericii Ortodoxe, ar fi o metodă depăşită şi exclusă de mântuire şi de întoarcere a eterodocşilor. Sugerează în felul acesta – prin fapte – o altă soteriologie, o soteriologie eretică: „Să ne împăcăm prin dialoguri”.
Nimeni nu se întreabă şi nu se gândeşte, – pentru că această întrebare nu-şi găseşte loc în planurile lor eretice – ce se va întâmpla când ne vom împăca? Ereticii îşi vor cere iertare cu pocăinţă pentru tulburarea provocată atâtea veacuri în Biserică? Pentru sufletele pe care le-au chinuit prin învăţătura lor eretică? Pentru crimele comise în numele şi în încercarea de a impune erezia?
Din păcate, Dialogurile nu includ astfel de „detalii”. În Dialoguri primul cuvânt îl au sincretismul, aplicarea teoriei ramurilor şi a Bisericilor surori sfârşind în religia mondială (pan-religie). Exact ceea ce detestă şi urăşte Dumnezeu, încă din Vechiul Testament. Nu este întâmplător că în ultimul an, cei patru Patriarhi Ortodocşi, fie au dăruit câte un „Sfânt (!) Coran”, fie au adresat urări şi au luat cina la sărbătoarea musulmanilor, Ramadan.
Şi ce spune Scriptura? Care este poziţia creştinilor faţă de aceste „Biserici”, care nu sunt Biserică? „Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ce este necurat să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi” (II Corinteni 6, 17).
Foarte frumos ne explică lucrurile Sfântul Iustin Popovici:
„Papismul şi protestanţii nici nu sunt Biserică, nici nu cunosc Biserica, nici nu cunosc ieşirea din impas… Europa este egală cu renaşterea idolatriei. Falşi hristoşi şi falşi dumnezei au inundat Europa şi de acolo au fost exportaţi în toate pieţele din lume, având ca activitate principală uciderea lui Dumnezeu şi a sufletului în om…”
„Ecumenismul este numele comun pentru falsele creştinisme, pentru falsele biserici ale Europei Apusene… Diferitele erezii au negat sau au denaturat anumite însuşiri ale Dumnezeului-Om şi Domn Iisus, iar aceste erezii europene Îl îndepărtează pe întregul Dumnezeu-Om…”
„Dogma Ortodoxă despre Biserică a fost respinsă şi înlocuită cu atot-dogma eretică latină despre întâietatea şi infailibilitatea papei, a omului” (224).
Şi în altă parte: „Aşa stând lucrurile, ecumenismul papisto-protestant, cu „Biserica” sa mincinoasă şi cu creştinismul său mincinos, nu are ieşire din moartea şi din chinul său, dacă nu se va pocăi din toată inima înaintea Dumnezeu-Omului, Domnul Hristos, şi a Bisericii lui Ortodoxe. Pocăinţa este leacul… Fără de pocăinţă şi de intrarea în adevărata Biserică a lui Hristos este un lucru nefiresc şi lipsit de noimă să vorbească cineva de vreo unire a „Bisericilor”, de dialog al dragostei, de „intercommunio” (adică de împreună-împărtăşire)” (p.225).
„Dialogul” contemporan „al dragostei”, care se înfăptuieşte în chipul unui sentimentalism găunos, este în realitate refuzul, pornit din puţinătatea de credinţă, sfinţirii Duhului şi credinţei adevărului (II Tesaloniceni 2:13), adică refuzul singurei iubiri de adevăr (II Tesaloniceni 2:10) mântuitoare. Esenţa dragostei este adevărul şi dragostea viază doar umblând întru adevăr (p. 226).
„Să nu ne amăgim. Există şi un „dialog al minciunii”, atunci când cei care dialoghează se înşeală, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, unii pe alţii. Un astfel de dialog e propriu tatălui minciunii, diavolul… Şi pentru toţi împreună lucrătorii lui cei de bunăvoie sau fără de voie, atunci când ei voiesc să făptuiască binele lor cu ajutorul răului… Dezbinarea şi despărţirea umanistă eretică între dragoste şi adevăr este ea însăşi o dovadă a lipsei credinţei Dumnezeu-omeneşti şi… nu a fost şi nu este calea Sfinţilor Părinţi… Minimalismul moral şi pacifismul hominist găunos al ecumenismului contemporan nu fac decât un singur lucru: vădesc uscatele lor rădăcini umaniste…, vădesc nesimţirea lor dochetistă faţă de istoria Bisericii, faţă de continuitatea ei apostolică, pentru adevăr…” (p. 227).
Nimeni nu se întreabă şi nu se gândeşte, – pentru că această întrebare nu-şi găseşte loc în planurile lor eretice – ce se va întâmpla când ne vom împăca? Ereticii îşi vor cere iertare cu pocăinţă pentru tulburarea provocată atâtea veacuri în Biserică? Pentru sufletele pe care le-au chinuit prin învăţătura lor eretică? Pentru crimele comise în numele şi în încercarea de a impune erezia?
Din păcate, Dialogurile nu includ astfel de „detalii”. În Dialoguri primul cuvânt îl au sincretismul, aplicarea teoriei ramurilor şi a Bisericilor surori sfârşind în religia mondială (pan-religie). Exact ceea ce detestă şi urăşte Dumnezeu, încă din Vechiul Testament. Nu este întâmplător că în ultimul an, cei patru Patriarhi Ortodocşi, fie au dăruit câte un „Sfânt (!) Coran”, fie au adresat urări şi au luat cina la sărbătoarea musulmanilor, Ramadan.
Şi ce spune Scriptura? Care este poziţia creştinilor faţă de aceste „Biserici”, care nu sunt Biserică? „Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ce este necurat să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi” (II Corinteni 6, 17).
Foarte frumos ne explică lucrurile Sfântul Iustin Popovici:
„Papismul şi protestanţii nici nu sunt Biserică, nici nu cunosc Biserica, nici nu cunosc ieşirea din impas… Europa este egală cu renaşterea idolatriei. Falşi hristoşi şi falşi dumnezei au inundat Europa şi de acolo au fost exportaţi în toate pieţele din lume, având ca activitate principală uciderea lui Dumnezeu şi a sufletului în om…”
„Ecumenismul este numele comun pentru falsele creştinisme, pentru falsele biserici ale Europei Apusene… Diferitele erezii au negat sau au denaturat anumite însuşiri ale Dumnezeului-Om şi Domn Iisus, iar aceste erezii europene Îl îndepărtează pe întregul Dumnezeu-Om…”
„Dogma Ortodoxă despre Biserică a fost respinsă şi înlocuită cu atot-dogma eretică latină despre întâietatea şi infailibilitatea papei, a omului” (224).
Şi în altă parte: „Aşa stând lucrurile, ecumenismul papisto-protestant, cu „Biserica” sa mincinoasă şi cu creştinismul său mincinos, nu are ieşire din moartea şi din chinul său, dacă nu se va pocăi din toată inima înaintea Dumnezeu-Omului, Domnul Hristos, şi a Bisericii lui Ortodoxe. Pocăinţa este leacul… Fără de pocăinţă şi de intrarea în adevărata Biserică a lui Hristos este un lucru nefiresc şi lipsit de noimă să vorbească cineva de vreo unire a „Bisericilor”, de dialog al dragostei, de „intercommunio” (adică de împreună-împărtăşire)” (p.225).
„Dialogul” contemporan „al dragostei”, care se înfăptuieşte în chipul unui sentimentalism găunos, este în realitate refuzul, pornit din puţinătatea de credinţă, sfinţirii Duhului şi credinţei adevărului (II Tesaloniceni 2:13), adică refuzul singurei iubiri de adevăr (II Tesaloniceni 2:10) mântuitoare. Esenţa dragostei este adevărul şi dragostea viază doar umblând întru adevăr (p. 226).
„Să nu ne amăgim. Există şi un „dialog al minciunii”, atunci când cei care dialoghează se înşeală, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, unii pe alţii. Un astfel de dialog e propriu tatălui minciunii, diavolul… Şi pentru toţi împreună lucrătorii lui cei de bunăvoie sau fără de voie, atunci când ei voiesc să făptuiască binele lor cu ajutorul răului… Dezbinarea şi despărţirea umanistă eretică între dragoste şi adevăr este ea însăşi o dovadă a lipsei credinţei Dumnezeu-omeneşti şi… nu a fost şi nu este calea Sfinţilor Părinţi… Minimalismul moral şi pacifismul hominist găunos al ecumenismului contemporan nu fac decât un singur lucru: vădesc uscatele lor rădăcini umaniste…, vădesc nesimţirea lor dochetistă faţă de istoria Bisericii, faţă de continuitatea ei apostolică, pentru adevăr…” (p. 227).
Aşadar, nu cu ereticii, nu cu patriarhii şi cu episcopii, care s-au compromis cu pan-erezia secolului nostru, ecumenismul, ci prin Una, Nedespărţita Biserică Ortodoxă şi uniţi cu toţi sfinţii noştri:
„În Dumnezeul-Om Hristos „locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii”, ca fiecare dintre noi să poată să se umple în Biserică şi prin Biserică cu această plinătate a Dumnezeirii (Coloseni 2, 9-10). Şi lucrul acesta se poate împlini de fiecare dintre noi doar „împreună cu toţi sfinţii”, prin Sfintele Taine şi sfintele virtuţi, anticipând Sfânta Credinţă şi Sfânta Dragoste (Efeseni 3, 17-20)” (Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, p.207).
(Trad. FRĂŢIA ORTODOXĂ MISIONARĂ “SFINŢII TREI NOI IERARHI”, Sursa: http://aktines.blogspot.com/2010/09/blog-post_3397.html)
Papismul la Dostoievski:
„… Catolicismul (papismul) este o credinţă necreştină… Catolicismul (papismul) Romei este mai rău decât ateismul… Ateismul propovăduieşte doar nimicul, Catolicismul (papismul) însă, merge mai departe, propovăduieşte un Hristos falsificat, contrar lui Hristos. Îl propovăduieşte pe Antihrist”.
„Idiotul” (IV, 1,7)
Din cartea:
„CREDINŢA ORTODOXĂ ESTE SINGURA CREDINŢĂ DATĂ DE DUMNEZEU
CARE NU NEGOCIAZĂ”
EDITURA „STUPUL ORTODOX”