Părintele Stéphane Bigham: Sfinţirea icoanelor: o practică în contradicţie cu Tradiţia Bisericii (1)

Sfinţirea icoanelor: o practică în contradicţie cu Tradiţia Bisericii – 1

Părintele Stéphane Bigham 
 

Creştinii ortodocşi au obiceiul de a-şi sfinţi icoanele de către un preot sau un episcop. Uneori, episcopii le ung cu Sfântul Mir. Chiar au fost alcătuite diferite slujbe pentru sfinţirea diferitelor tipuri de icoane: ale lui Hristos, ale Maicii Domnului, praznicale etc. Cei mai mulţi oameni nici nu-şi pot imagina să pună în casă o icoană nesfinţită: ar fi un fel de sacrilegiu; dar odată ce icoana este sfinţită – indiferent de subiectul ei, de gust, de canonicitate – cei mai mulţi consideră că ceea ce era mai înainte o simplă imagine, devine o icoană datorită sfinţirii, sau, cel puţin, devine „o icoană mai bună”. Dintr-o imagine „profană”, ea devine „sfântă”, pentru că a fost sfinţită. Puţini credincioşi ortodocşi au vreo reticenţă faţă de această practică ce li se pare legitimă, tradiţională şi în totală conformitate cu Tradiţia Bisericii. Sper să pot arăta că, în ciuda largii răspândiri a acestui obicei al sfinţirii icoanelor, această practică nu este în acord cu Tradiţia Bisericii, ci, de fapt, este în opoziţie cu aceasta şi bazată pe o teologie a icoanei care este străină de Ortodoxie.

Preot binecuvântând icoane

Istoric

De la Cincizecime (anul 33), până la Sinodul al VII-lea Ecumenic (787), în toată această perioadă, nimeni nu a scris nimic despre chestiunea sfinţirii icoanelor, şi nu există vreo urmă a existenţei vreunei rugăciuni de binecuvântare a lor.

În perioada iconoclastă, 730-843, al doilea Sinod de la Niceea (787) [1] a fost ocazia în care iconoclaştii i-au atacat pe iconoduli cu următorul argument citit în cadrul Sinodului şi căruia Părinţii i-au dat şi răspuns [2].

Iconoclaştii: …căci nu există nici o rugăciune de consacrare pentru ea [pentru icoanăastfel încât să o transpună din starea de a fi obişnuită în aceea de a fi sfântă. Ci ea rămâne comună şi nevrednică, aşa cum a făcut-o pictorul.

Ortodocşii: …multe din lucrurile sfinte pe care le avem la dispoziţia noastră nu au nevoie de rugăciune de sfinţire, pentru că însuşi numele lor spune că ele sunt atotsfinte şi pline de har. Prin urmare, le cinstim şi le îmbrăţişăm ca lucruri vrednice de aceasta. Astfel, chiar şi fără vreo rugăciune de sfinţire, cinstim forma Crucii celei de viaţă dătătoare. Numai forma ei, în sine, ne este suficientă pentru a o recunoaşte ca sfântă. Prin venerarea pe care i-o oferim, prin însemnarea frunţii noastre cu semnul ei, prin însemnarea cu degetul a semnului în aer, ca o pecete, noi ne arătăm nădejdea că îi alungă pe demoni. În acelaşi fel, atunci când însemnăm numele pe o icoană, îi transferăm cinstirea [ce i se cuvine] prototipului; îmbrăţişând-o şi oferindu-i cinstire, ne împărtăşim de sfinţenie. De asemenea, sărutăm şi îmbrăţişăm şi alte sfinte obiecte pe care le avem, nădăjduim să primim binecuvântare prin ele. Prin urmare, fie ei [iconoclaştii] ar trebui să spună limpede că şi Crucea şi celelalte obiecte sunt comune şi nevrednice – pentru că au fost făcute de un tâmplar, un pictor sau ţesător şi pentru că nu există vreo rugăciune de consacrare a lor –, fie vor accepta şi venerabilele icoane ca fiind sacre, sfinte şi vrednice de cinstire.

Pentru că, aşa cum cineva pictează un om, nu îl pictează fără suflet, ci ca pe unul cu suflet, iar chipul este numit al aceluia datorită asemănării, la fel este şi atunci când facem o icoană a Domnului. Mărturisim că trupul Domnului este îndumnezeit, şi ştim că icoanele nu sunt altceva decât icoane, reprezentând o imitare a prototipului. Dintru acest [motiv] îşi şi trage icoana numele de la prototip, acesta [numele] fiind singurul lucru pe care îl are în comun cu prototipul. Şi de aceea şi este vrednică de cinstire şi sfântă [3].

Viaţa Sfântului Ştefan cel Tânăr [4], Capitolul 55: Amintire din exil. Conversaţie cu Constantin al V-lea:

Sfântul [Ştefan] îi răspunde [lui Constantin al V-lea]: O, Împărate, nu materiei care este în icoane li s-a poruncit creştinilor să aducă cinstire, ci aceştia se închină înaintea numelui persoanei care este văzută în icoană…

Iar apoi Sfântul răspunde: Şi cine, fiind în toate minţile, aduce închinare la ceea ce este creat atunci când se închină înaintea obiectelor care se găsesc în biserici, fie ele de lemn, piatră, aur ori argint, şi care au fost schimbate în obiecte sfinte prin numele scris pe ele?

Nichifor al Constantinopolului, Discursuri împotriva iconoclaştilor [5]: În adevăr, la fel cum bisericile primesc numele sfinţilor lor protectori, la fel şi imaginile acelor sfinţi au numele acelora înscrise pe ele, pentru că ceea ce este scris pe ele[numele, adică] le face să fie sfinte.

În acest tratat, Patriarhul atacă afirmaţiile şi argumentele Împăratului Constantin al V-lea, cel care a convocat Sinodul de la Hieria, în 754, pentru a aproba doctrina iconoclastă. Împăratul susţinea că o imagine a cuiva, pentru a putea fi numită cu adevărat imagine [eikón], trebuie să fie de aceeaşi substanţă cu prototipul. Aşa că, singura imagine a lui Hristos care este consubstanţială cu El este Sfânta Euharistie, Sfintele Daruri, iar toate celelalte „imagini” ale lui Hristos şi ale Sfinţilor sunt numite în mod greşit imagini, pentru că substanţa lor – lemn, piatră, vopsele etc. – este diferită de cea a persoanelor reprezentate. Mai mult, pentru ca pâinea şi vinul să devină imaginea consubstanţială a lui Hristos, în Liturghie este nevoie de o rugăciune de consacrare pentru a le preschimba. „Imaginile” lui Hristos şi ale Sfinţilor sunt numite în mod fals imagini, din două motive: [mai întâi, substanţele lor sunt diferite] şi apoi, nu există nici o rugăciune de sfinţire pentru a le transforma în substanţa lui Hristos ori a sfinţilor.

În răspunsul către Împărat, Patriarhul Nichifor a atacat această poziţie spunând că împăratul a fost prins într-o dublă eroare. Mai întâi, argumentului cum că imaginea şi prototipul trebuie să fie consubstanţiale, Nichifor îi răspunde că legătura dintre imagine – tipul (τύπος) – şi persoana reprezentată – prototipul – nu este una de consubstanţialitate, ci de asemănare şi de părtăşie a numelui persoanei. Imaginea lui Hristos, continuă el, fiind făcută din lemn şi vopsele, este numită „Hristos” pentru că i se aseamănă Lui datorită faptului că Îi reproduce caracteristicile fizice ale umanităţii Sale şi pentru că Îi poartă numele. Mai mult, Împăratul Constantin se afla în eroare pentru că nu făcea distincţie între cele două tipuri de sfinţiri: sfinţirea produsă prin rugăciunile Bisericii – la sfinţirea apei de Bobotează, de exemplu – şi sfinţirea care vine din imitarea lui Hristos, prin participarea la lucrările, la cuvintele şi la moartea Lui – mucenicii, de exemplu, dar şi alţii. În cel dintâi caz, rugăciunea de binecuvântare este necesară, iar în al doilea caz, nu. […]

Din secolul al IX-lea până la mijlocul secolului al XVII-lea

În toată această vreme, în molitfelnice şi în scrierile autorilor ortodocşi domneşte tăcerea în ceea e priveşte chestiunea sfinţirii icoanelor.

1649, Mitropolitul Petru Movilă al Kievului

Acesta este anul publicării Molitfelnicului (Euchologion) mitropolitan, în care, pentru prima oară într-o sursă ortodoxă, apar scurte rugăciuni de binecuvântare a icoanelor.

1669-1706, Patriarhul Dosithei al Ierusalimului [6].

L.H. Grondijs [7] citează un pasaj din scrierile lui Dosithei.

Abia în secolul al XVII-lea apare o discuţie cu privire la acest subiect [al sfinţirii icoanelor], iar Dosithei al Ierusalimului îl discută într-un text lung, acuzator la adresa schismaticilor, adică a romano-catolicilor. În capitolul al patrulea al scrierii lui, Istoria Patriarhilor Ierusalimului, Dosithei atribuie adversarilor săi (catolici), argumentul că Papa citeşte astfel de rugăciuni asupra lor (icoanelor). Iată ce spune, mai exact, Dosithei: Răspundem acestui al treilea argument spunând că binecuvântrea icoanelor nu este nici necesară, nici indispensabilă. Prezentăm texte din cea de-a şasea şedinţă a acelui sinod [al VII-lea Sinod Ecumenic, de la Niceea], unde se vorbeşte despre un sinod ţinut sub Copronim [Constantin al V-lea, iar Sinodul era cel de la Hieria, din 754], unde icoanele au fost criticate în modul următor: «Icoanele nu au o [rugăciune de] binecuvântare spre sfinţire şi transformare din comune în sfinte; ele rămân comune şi profane, aşa cum le-a creat pictorul» [8]. Ba mai mult, sinodul a răspuns, prin glasul diaconului Epifanie, nu spunând că există o binecuvântare pentru icoane, ci că imaginea Crucii nu se binecuvântează şi se face fără vreo binecuvântare.

1730, cea dintâi rugăciune de binecuvântare a icoanelor într-un Molitfelnic grecesc [9]

Atunci când un episcop binecuvântează icoana, o unge în cele patru colţuri cu Sfântul Mir, iar apoi rosteşte următoarea rugăciune:

Episcopul: Domnului să ne rugăm.

Răspuns: Doamne miluieşte!

Episcopul: Stăpâne, Preaputernice Împărate, Tatăl Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos, Care ai poruncit slugii Tale, Moise, să pună chipul Heruvimului în cortul cel sfânt, şi de la el luând obiceiul facerii de icoane ca o pomenire a celor ce ele reprezintă. Aşa te rugăm, Doamne şi Împărate, trimite harul Sfântului Tău Duh, împreună cu un înger, asupra acestei sfinte icoane, astfel ca orice rugăciune care-Ţi este adusă înaintea acestei icoane să fie primită de harul, mila şi îndurările Unului Născut Fiului Tău, Domnul nostru, Dumnezeul şi Mântuitorul Iisus Hristos, iubitorul a tot omul.

Pentru că Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Următorul text constituie o notă inclusă în Molitfelnic de către editori:

În ceea ce priveşte rugăciunea pe care episcopul o rosteşte asupra icoanei celei proaspăt pictate, vă rugăm să luaţi aminte asupra faptului că Sacramentaria Latinaconţine o binecuvântare asemănătoare, dar fără ungere cu Mir, şi la fel se găseşte şi în Ordo Praedicatorum, precum şi în Pontificale Romanum. Deşi în trecut, din prea multă nebăgare de grijă, o binecuvântare precum aceasta nu a fost primită întru folosire, acum, această carte fundamentală pe care o avem în mână, o păstrează şi o menţine.

Veacul al XIX-lea: opoziţia Sfântului Athanasie al Parosului şi a Sfântului Nicodim Aghioritul din Sfântul Munte Athos

Asupra acestui subiect există un studiu al lui Philip Meyer [10]:

Alături de mari chestiuni aflate în contradicţie, au avut loc şi confruntări asupra unor chestiuni de mai mică importanţă. Printre ele, menţionăm una: imaginile au nevoie de o binecuvântare pentru a deveni sfinte şi a funcţiona ca icoane? Athanasie al Parosului a negat necesitatea vreunei binecuvântări şi a afirmat că imaginile funcţionează ca imagini datorită asemănării cu persoana reprezentată. Nicodim Aghioritul a fost de acord şi a făcut referire la Dosithei al Ierusalimului, care zicea că binecuvântarea icoanelor este o afacere „papistaşă” şi o inovaţie.

Sursa şi continuarea: http://www.pemptousia.ro/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

%d blogeri au apreciat: