Pastorală la Învierea Domnului nostru Iisus Hristos a ÎPS Irineu al Olteniei (2014)

Pastorală la Învierea Domnului nostru Iisus Hristos a ÎPS Irineu al Olteniei

(2014)

Preacuviosului cin monahal, preacucernicului cler şi preaiubiţilor credincioşi din Arhiepiscopia Craiovei, har, milă şi pace de la Mântuitorul nostru Iisus Hristos, iar de la noi părinteşti binecuvântări

Biserica serbează în această noapte sfântă Învierea Domnului şi cheamă pe toţi fiii şi fiicele ei să participe la vestirea celei mai mari minuni care stă la temelia credinţei noastre, zicând: „Cerurile să se veselească după cuviinţă şi pământul să se bucure şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută, că a înviat Hristos, bucuria cea veşnică”. În această bucurie, Învierea prezintă pe adevăratul Miel pascal al poporului creştin care pune în evidenţă rostul Înomenirii şi morţii pe Cruce a Domnului. Ea vorbeşte despre biruinţa asupra răului şi ridicarea în înaltul cerului a lui Dumnezeu-Omul. Mântuitorul „a suferit ca un suferind, a fost legat ca un învins, a fost judecat ca un condamnat şi a fost îngropat ca un mort”. Dar pe toate le-a biruit şi a înviat din morţi ca un Atotputernic, spunând: „Cine vrea să vorbească împotriva Mea? Să vină în faţa Mea. Eu am eliberat vinovatul, Eu am biruit moartea, Eu am înviat mortul. Cine Mă contrazice? Eu am ajuns în adâncimile iadului şi am legat moartea, Eu l-am ridicat pe om către înălţimile cerurilor, Eu sunt Hristosul Cel înviat” (Meliton de Sardes, Omilie pascală, SC 123, p. 120-121).

 

Iubiţi fraţi şi surori întru Hristos Domnul,

Înnoirea lumii a început odată cu Înomenirea Cuvântului lui Dumnezeu, cu asumarea naturii umane căzute, şi s-a desăvârşit prin ridicarea firii noastre din slăbiciunea păcatului şi a morţii. Domnul Hristos, fiind Dumnezeu şi om, are puterea să vindece natura omenească şi s-o facă nepătimitoare. Această lucrare de vindecare şi înnoire este pecetluită prin jertfa de pe Cruce şi desăvârşită în Înviere, când Domnul Şi-a arătat puterea Sa dumnezeiască învingând păcatul şi moartea. Înainte de Învierea Sa cu trupul, coborând la iad, El a sfărâmat porţile de acolo şi a eliberat pe cei ce aşteptau cu nădejde venirea Lui. După ce a învins iadul cu sufletul Său omenesc, unit cu dumnezeirea, El ne încredinţează că este Domn al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt (Filipeni 2, 10), cum ne spune Sfântul Apostol Pavel. Este primul dintre cei muritori care nu poate fi ţinut în iad, iar prin puterea Sa dumnezeiască Se face Cel dintâi născut din morţi, eliberând pe cei ce aşteptau acolo venirea Sa. Apoi, din firea Sa umană deplin îndumnezeită, El revarsă asupra noastră puterea care înviază toate şi care umple totul de slavă divină. De atunci şi până la sfârşitul veacurilor, mărturisim că trupul înviat al Mântuitorului este pătruns de lumina Duhului şi nu mai este mărginit de cele pământeşti. Prin urmare, Domnul a devenit arvuna vieţii noastre, deoarece ne împărtăşeşte lumină şi putere, umplându-ne de cunoaşterea adevărată, că în El „noi toţi, vom privi ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului, şi ne vom preface în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (II Corinteni 3, 18).

 

Preacucernici Părinţi, Iubiţi fraţi şi surori,

Fără îndoială că numai Mântuitorul Hristos putea să biruiască puterile întunericului cărora omul le-a căzut pradă în urma păcatului strămoşesc. Moartea şi iadul erau nişte monştri care devorau trupurile şi sufletele oamenilor. Ei îşi ţineau prizonierii închişi acolo, aşa cum Faraon îi ţinea închişi pe copiii lui Israel în Egipt. Mântuitorul Hristos însă, ca om şi Dumnezeu, coborând în adâncurile pământului, a triumfat asupra acestor puteri, moartea fiind îmbrăcată de atunci într-o haină de batjocură, iar „cel puternic”, diavolul, este înlănţuit de Cel Care este „mai puternic decât el”.

Desigur, Domnul a început lupta împotriva răului înainte de moartea Sa pe Cruce, iar biruinţa împotriva morţii nu s-a arătat decât odată cu Învierea Lui. În acest caz, Învierea Domnului este puterea care dezbracă iadul de stăpânirea lui absolută asupra oamenilor, omul fiind eliberat din lanţurile osândei veşnice. Drepţii sunt aduşi la lumină şi eliberaţi din împărăţia întunericului, Mântuitorul stabilind şi în iad o limită a extinderii acestuia. Prin această îngrădire, răul primeşte o frontieră fixată de dimensiunea Învierii pentru întregul neam omenesc, vizavi de iad şi de slujitorii acestuia. Deci, biruinţa Domnului ne aduce întărire asupra celui rău şi o victorie categorică asupra morţii. Aceasta ne-a fost adusă pentru că Mântuitorul Hristos „este singurul Stăpân Adevărat şi Bun. El, fiind Fiul lui Dumnezeu-Tatăl şi devenind Fiu al Omului, a îndurat suferinţa, S-a luptat împotriva ei şi a câştigat. Ca om, El a luptat pentru strămoşii Săi şi, răscumpărând nesupunerea lor cu supunerea Lui, a înlănţuit pe cel «puternic». Dacă Cel Care l-a învins pe duşmanul omului n-ar fi fost tot om, înfrângerea n-ar fi fost dreaptă, iar dacă nu era şi Dumnezeu, n-am fi primit mântuirea în mod stabil şi definitiv” (Sf. Irineu de Lyon, Adv. Haer., III, 18, 6-7, SC 211, p. 362-367). Este adevărat că biruinţa Domnului asupra diavolului avea şi scopul ca „oaia rătăcită să fie răscumpărată de Cel Care a plăsmuit-o după chipul şi asemănarea Sa, şi ca Dumnezeu să nu fie învins şi făptura Lui să nu fie sortită morţii”.

Deci, pentru că este neînvins şi răbdător, Dumnezeu a îndurat Crucea ca să lege pe „cel puternic” şi să-l dezbrace de toate mijloacele răutăţii lui. Însăşi Maica Domnului, la coborârea de pe Cruce a Fiului ei, a zis: „În iad cobori, dragul meu Fiu… Pătrunzând în tenebrele groase ale lui, îi vei da lovitura fatală şi vei elibera morţii, căci iadul nu Te va prinde”.  La fel şi Sfântul Grigorie Teologul adaugă, zicând: „Acest monstru hrăpăreţ care este vrăjmaşul neamului nostru este acum strivit, condamnat la moarte şi ucis. Lumina unei singure zile îi va fi de ajuns Mântuitorului să distrugă complet încăperile lui. De aceea a îmbrăcat un veşmânt sărăcăcios şi a coborât în iad pentru a smulge de acolo trupurile neînsufleţite şi pentru a se arăta ca Stăpânitor asupra puterilor întunericului”( Sf. Grigorie de Nazianz, Patima lui Hristos, SC 149, p. 251 şi 261-267).

Proorocul Iona prefigurase de mult această izbândă a Domnului. Fiind „înghiţit fără a fi vătămat de peşte, a ieşit fără să fi suferit ceva. Prin cele trei zile şi trei nopţi petrecute în pântecele monstrului marin, el a prefigurat şederea Domnului în iad. Domnia vieţii a venit şi a înfrânt puterea morţii. Acum închisoarea morţii este deschisă şi prizonierii ştiu că vor fi eliberaţi. Acum orbii îşi recapătă vederea şi Soarele răsare şi le vine în ajutor celor care stau în întuneric şi în umbra morţii” (Sf. Grigorie de Nyssa, De traduis spatio, GNO IX, 1, p. 273-306).

Evident, dovada înfrângerii întunericului este tocmai eliberarea sufletelor pe care satan le ţinea captive în iadul său (Sf. Chiril al Alexandriei, Omilia la Paşte 6, PG 77, p. 531-534). Fireşte, s-a înşelat amarnic, căci „nu era posibil ca Acela Care prin natură este Viaţa să fie prins în lanţurile morţii. De aceea, după ce a golit iadul şi a devastat împărăţia diavolului, El a înviat a treia zi, devenind, pentru noi, punctul de plecare pentru a ajunge la viaţa veşnică” (Ibidem 8, PG 77, p. 575-576). De acum Mântuitorul Hristos poate spune: „Astăzi am învins moartea şi am acoperit cu ruşine iadul. Astăzi l-am umilit pe satan prin faptul că am coborât acolo şi am şi urcat la loc. Am coborât singur în iad şi niciun înger nu m-a însoţit. Am rămas acolo trei zile şi am dat astfel împlinire profetului Iona, care anunţase dinainte acestea. Singur am coborât, dar am ieşit împreună cu mii şi mii de suflete. În cele trei zile, am cercetat comorile şi bogăţiile din iad. Am căutat şi am găsit pe Adam care fusese aruncat în pământ de către moarte şi am scos de acolo imaginea noastră şi am adus-o sus la Tatăl aşa cum regele l-a scos pe Ieremia şi cum David l-a scos pe Daniel” (Sf. Efrem Sirul, Omilia VII, CSCO 182).

 

Iubiţi Părinţi, fraţi şi surori,

Mântuitorul Hristos „a rupt legăturile morţii, folosindu-Se de autoritatea Sa împărătească, atunci când a zis: «Lazăre, vino afară!» şi «tinere, ridică-te!». Dar, aceste manifestări de putere n-au fost destule pentru a condamna moartea definitiv. Pentru aceasta, El Însuşi S-a dat în întregime morţii, pentru ca bestia hulpavă să moară complet. Deci, în trupul Său fără păcat, moartea şi-a căutat, în zadar, peste tot hrana: adică voluptatea, orgoliul, nesupunerea, într-un cuvânt vechiul păcat al lui Adam. Dar, cum n-a găsit nimic în El ca să poată mânca, închisă fiind în ea însăşi şi distrusă din lipsă de hrană, a fost răpusă de propria-şi moarte” (Sf. Ipolit, Despre Sfintele Paşti, 57, SC 27, p. 184-185). Aşa că omul, căzut în ispită şi devenit sclavul morţii, este salvat de Mântuitorul Hristos prin Înviere. El, renunţând la violenţă şi la superioritatea puterii Sale divine, a determinat pe stăpânitorul morţii, care nu cunoştea identitatea Lui, să considere că este îndreptăţit să-L ceară drept răscumpărare pentru Adam şi urmaşii acestuia. Fără îndoială, „dacă Domnul n-ar fi fost dat morţii, moartea n-ar fi murit”. Deci, biruinţa Domnului nostru Iisus Hristos a avut loc atunci când „a murit, dar a ucis moartea, a terminat-o pe cea care ne înspăimânta. A apucat-o şi a ucis-o aşa cum înfruntă un mare vânător leul şi îl pune la pământ”.

Aşadar, Domnul Cel tare şi puternic este Luptătorul şi Învingătorul tiranilor şi Izbăvitorul oamenilor de puterile răului. El a lăsat să pătrundă puterea Sa divină în firea Sa umană şi prin ea puterea Învierii a trecut în întreaga omenire. El a coborât în lumea păcatului şi a morţii şi aici a lucrat desăvârşirea noastră. Învierea Lui, ca „biruinţă asupra morţii”, fiind în acelaşi timp şi o refacere a naturii noastre păcătoase, ne arată că Iisus dinainte de Paşte este Unul şi Acelaşi cu Mântuitorul Hristos Cel înviat şi preamărit. Dacă Domnul Hristos n-ar fi avut trup, moartea n-ar fi fost reală şi, deci, Învierea n-ar fi existat. Mai mult, moartea Domnului se referă la moartea trupului, ceea ce înseamnă că după Înviere, Mântuitorul S-a arătat în faţa ucenicilor în carne şi oase. Aceasta explică faptul că atunci când a ajuns la Petru şi la ceilalţi ucenici, le-a spus: „Pipăiţi-Mă şi vedeţi că nu sunt duh fără trup”. „Şi ei l-au atins”. Prin urmare, Domnul nostru a suferit cu adevărat şi a murit cu adevărat, în pătimirea Lui rămânând alături de noi până la moarte şi nepărăsindu-ne niciodată. Tocmai de aceea Învierea îşi are rostul capital în viaţa noastră, fiind o regăsire a umanităţii Sale asumată din Preasfânta Fecioară Maria.

Fără îndoială, când vorbim despre Învierea Domnului Hristos, extindem acest model şi asupra învierii noastre, căci: „aşa cum Hristos a înviat cu propriul Său trup şi le-a arătat ucenicilor semnele cuielor şi rănile, la fel ne va învia şi pe noi prin puterea Lui”. Ca urmare a acestei Învieri, moartea, care stătea la originea separării elementelor componente ale omului, este învinsă, Învierea reconstituind acest întreg, trup şi suflet. Fireşte, dacă Cel înviat nu este diferit de Cel răstignit, tot aşa nici noi după înviere nu vom fi alţii, cu o singură diferenţă: nu vom mai fi pământeşti, ci cereşti. Mai mult, prin această reunire a elementelor se va înfăptui definitiv planul lui Dumnezeu de a restabili demnitatea noastră umană primară.

 

Dreptmăritori creştini,

Existenţa istorică a Mântuitorului Hristos, a morţii Sale efective şi a Învierii a fost întotdeauna subiect de mare importanţă pentru credinţa noastră creştină. Chiar în timpul Învierii, Mântuitorul este cunoscut ca Domn şi Dumnezeu. În Faptele Apostolilor, Sfântul Apostol Petru spunea: „Să ştie deci toată casa lui Israel că Dumnezeu, pe Acest Iisus pe Care voi L-aţi răstignit, L-a făcut Domn şi Hristos” (Faptele Apostolilor 2, 36). Aceste cuvinte ne arată că numele Fiului lui Dumnezeu este mare, imens, şi sprijină întreaga lume. Sfântul Iustin învăţa în secolul al II-lea că Fiul lui Dumnezeu este „Puterea” Tatălui „şi Stăpânul tuturor lucrurilor”. Domnia Fiului este veşnică, aşa cum El Însuşi o spune: „Şi toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei” (Ioan 17, 23). Tatăl este totul: „Preaînalt, Atotputernic, Împăratul împăraţilor, Domnul domnilor, tot ceea ce înseamnă o demnitate eminentă este Tatăl şi tot ceea ce este la Tatăl este şi la Fiul”. Prin urmare, Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, Cel Ce a înviat şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui, este Stăpân al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Puterea Sa divină domină tot ceea ce este creat de El şi menţinut în existenţă. Sfântul Apostol Pavel spune că: „în El trăim, viem, ne mişcăm şi suntem” (Faptele Apostolilor 17, 28) şi „în numele lui Iisus tot genunchiul se pleacă, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 7). Cu alte cuvinte, Dumnezeu, chiar dacă Se face om, nu pierde această putere, ci o dă şi firii noastre atunci când o ridică şi o aşează de-a dreapta Tatălui. Deşi a coborât până la nivelul de sclav, totuşi a rămas întotdeauna Dumnezeu, ridicându-ne din condiţia noastră îngustă până la depăşirea slavei dumnezeirii Sale. Aşa că, după ce a încheiat lupta cosmică şi S-a adeverit biruitor prin Înviere, El poartă Sfânta Cruce ca semn al biruinţei asupra vrăjmaşului. În virtutea acestui fapt, oricine urmează voia Lui ştie că în toate suferinţele vieţii nu va pierde ocrotirea şi ajutorul Lui. De asemenea, acela mai ştie că, acolo unde niciun om nu poate sau nu vrea să-l ajute, el poate merge mai departe, încrezător în Cel Care îl iubeşte. Mântuitorul are, aşadar, această putere pentru că este Dumnezeu Care a înviat din morţi. Nu contează că El a fost batjocorit de oameni şi părăsit de ai Săi pe Cruce, ci împotriva tuturor biruieşte moartea şi iadul, pentru că ne iubeşte.

Aşadar, pentru că Dumnezeu Cel înviat este nădejdea noastră, vă îndemn stăruitor să alegeţi credinţa în El, partea cea bună, în schimbul unor plăceri amăgitoare în care Dumnezeu nu există. Să-I deschideţi larg inimile Domnului, ca El să Se sălăşluiască întru dumneavoastră, să vă curăţească de toată întinăciunea şi să vă mântuiască sufletele. Să avem în minte şi în inimă convingerea că în lupta împotriva lui satan, care făgăduia un viitor mincinos şi iluzoriu, Mântuitorul a învins şi ne-a adus pe Dumnezeu, adevăratul Bine al omului.

Fie ca Domnul, Cel Ce a înviat din morţi, să tămăduiască sufletele şi trupurile noastre de toate suferinţele şi să ne îndrepte paşii spre tot lucrul bun.

Vă îmbrăţişăm pe toţi şi vă dorim să trăiţi aceste Sărbători Sfinte în pace şi sănătate!

 

Hristos a înviat !

Al vostru, în Duhul Sfânt, rugător şi permanent mijlocitor către Hristos Domnul,

† IRINEU,

Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

%d blogeri au apreciat: