†AMBROZIE

DIN MILA LUI DUMNEZEU,
EPISCOP AL GIURGIULUI

Iubitului nostru cler,
cinului monahal şi drept‑credincioşilor creştini,
har şi pace de la Dumnezeu,
iar de la Noi arhierească binecuvântare!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi, Cuvioase Maici,

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Nu vom putea măsura niciodată şi nu vom putea cuprinde pe deplin dimensiunea acestui eveniment minunat al pogorârii lui Dumnezeu printre oameni.

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

Prin Naşterea Mântuitorului Hristos, cerul se uneşte tainic cu pământul, Fiul lui Dumnezeu se face Fiu al Omului, Ziditorul a toate se uneşte cu făptura Sa, după mărturia cântării: pentru noi s-a născut prunc tânăr, Dumnezeu cel mai înainte de veci (Condacul Naşterii). Genunchiul celui credincios se pleacă smerit şi glasul i se înalţă împreună cu doxologia întregii Biserici, mărturisind: Taină străină văd şi preamărită, cer fiind peştera, scaun de heruvimi Fecioara, ieslea sălăşluire, întru care s-a culcat Cel neîncăput, Hristos-Dumnezeu, pe Care lăudându-l, Îl mărim (Canonul Naşterii, irmos la Cântarea a IV-a).

În iconomia Întrupării, omul redobândeşte starea firească a existenţei sale, fundamentată pe credinţa în Dumnezeu. În afara acestei legături, viaţa lui îşi pierde autenticitatea, deoarece se îndepărtează de izvorul existenţei Sale. Sfântul Ioan Gură de Aur, încercând să pătrundă cu mintea dumnezeiasca taină a Naşterii, scrie: Că a născut Fecioara astăzi, o ştiu! Că a născut Dumnezeu mai presus de timp, o cred! Dar chipul naşterii am învăţat să-l cinstesc în tăcere şi am primit ca prin cuvinte să nu-l iscodesc. Când e vorba de Dumnezeu, nu trebuie să căutăm la firea lucrurilor, ci să credem în puterea Celui ce le săvârşeşte … Să se cerceteze, dar, cele după fire, iar cele mai presus de fire să se cinstească în tăcere.^[1]

Gândul la pogorârea Celui Preaînalt printre oameni a copleşit cugetul sfinţilor prooroci ai Vechiului Testament, care prin glasul Sfântului Isaia se minunează: Dacă ai rupe cerurile şi Te-ai pleca, munţii s-ar cutremura! Ca un foc care arde… ca o vâlvătaie care fierbe apa în clocot (Isaia 63,19; 64,1). Doar astfel îşi puteau închipui aceşti sfinţi bărbaţi că se poate arăta Dumnezeu omenirii. Însă, venirea Fiului Său la noi s-a petrecut în cea mai adâncă tăcere şi în cel mai ascuns sălaş. Înţelesul acestui fapt ni-l desluşeşte tot Sf. Ioan Gură de Aur, care mărturiseşte: Cel Unul-Născut mai înainte de veci, Cel de nepipăit, Cel curat, Cel netrupesc a intrat în trupul meu cel văzut şi stricăcios. Pentru ce? Pentru ca fiind văzut, să mă înveţe, şi, învăţându-mă, să mă povăţuiască spre ceea ce nu se vede. Pentru că oamenii dau mai multă crezare ochiului decât auzului, pentru că pun la îndoială ce nu văd, de aceea a îndurat ca să-l vedem cu trupul, ca să risipească îndoiala.^[2]

Spre a înţelege acest adevăr, iubiţii mei, se cuvine să ne curăţim simţirile, să ne străduim să le păzim în pace şi linişte, astfel încât să vedem cu ochii sufletului, asemenea Sfântului Prooroc Isaia, taina Nașterii Domnului: că prunc S-a născut nouă, un Fiu S-a dat nouă, al Cărui Nume este Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie (Isaia 9,5).

Fiul lui Dumnezeu se naşte şi vine către noi, rupând zapisul păcatului şi al morţii, dăruindu-ne „împăcarea şi comuniunea dintre Dumnezeu şi om, fără de care nu am fi putut primi în niciun alt chip participarea la nestricăciune”^[3]. „Cel ce ţinea lumea cu mâna Sa – spune Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul – a luat chip de prunc, Cel necuprins de marginile lumii, s-a lăsat ţinut în braţele Fecioarei şi s-a îmbrăcat cu sărăcia, ca să îmbogăţească omenirea cea sărăcită. Cuvântul Tatălui, nădejdea tuturor veacurilor, bucuria îngerilor, mântuirea neamurilor, scularea celor adormiţi, izvorul milei, rădăcina vieţii, a venit în lume cu trup luat din trupul Fecioarei, ieşit-a gol pentru ca să ne îmbrace pe noi; sărac, ca să ne îmbogăţească, smerit, ca să ne înalţe la cer; prunc, ca să ne facă pe noi desăvârşiţi şi să ne dea lumina vieţii veşnice”.^[4]

Aşadar, sărbătoarea Naşterii Domnului este ziua în care am fost ridicaţi la părtăşia cea mai strânsă cu Dumnezeirea, ziua în care făgăduinţa izbăvirii noastre a început să se împlinească, este ziua care ne uneşte într-un gând şi într-o simţire, ca taină a unităţii şi comuniunii.

Iubiţi credincioşi,

Naşterea Fiului lui Dumnezeu devine renaşterea întregului neam omenesc, iar smerenia ieslei se transformă în slava altarului Bisericii pe care este adusă de-a pururi jertfa cea de taină. Toate acestea le aflăm mărturisite de Dumnezeieştile Scripturi, de Sfinţii Părinţii, de cântările Bisericii şi mai ales de glasurile curate ale colindătorilor. În aceste colinde, strămoşii noştri au aflat un bogat izvor de bucurii şi un reazem puternic în viaţa lor, strâns legată de legea şi ţarina strămoşească. Din acelaşi izvor nesfârşit sorbim şi noi, atunci când, cu inimile curate, cu credinţă şi cu dragoste, ne înălţăm privirile sufletului pentru a vedea pe Pruncul Iisus strălucind în lumina cea neînserată şi înconjurat de slavă cerească, sădind în suflete pace şi negrăită bucurie.

Tradiţia colindatului s-a transmis de la o generaţie la alta, de la părinţi şi bunici la copii, în chip nealterat şi cu conştiinţa că aceste minunate cântări nu sunt altceva decât expresia credinţei noastre drept-măritoare. Ele au făcut şi fac încă parte din tezaurul nepreţuit al formării fiecărei generaţii, dincolo de cerinţele epocii şi ale vremurilor pe care le trăim.

Fraţi şi surori în Domnul,

Subiectul vieţii tinerilor este tot mai des adus în discuţie. Se încearcă identificarea cauzelor, se analizează efectele, se propun diferite soluţii, însă de foarte puţine ori se vorbeşte despre vidul spiritual al lumii în care ei îşi desfăşoară activitatea. Viaţa dinamică pe care o duc nu-şi găseşte o împlinire reală, familia tinde să devină o simplă instituţie socială, ce poate fi înlocuită oricând cu forme surogat, valorile, care în mod normal ar trebui să le marcheze existenţa, sunt trecute cu vederea, iar în locul lor sunt promovate forme superficiale de afirmare.

Un prim pas în recuperarea tinerilor îl reprezintă dialogul onest, deschis. Trăim într-o epocă a comunicării alerte, astfel că Biserica nu poate face abstracţie de această realitate, ci o foloseşte aşa cum se cuvine. Dacă tinerii sunt atraşi de informaţia ce vine prin intermediul mass-media, aceste mijloace trebuie să se transforme în instrumente eficiente de formare, de oferire a unei alternative viabile, de lungă durată.

Anul acesta a fost dedicat, în cuprinsul întregii Patriarhii, educaţiei religioase a tinerilor, ca răspuns împotriva celor ce cred că adevărata formare a copiilor nu trebuie asociată în niciun fel cu mărturisirea credinţei. Unii s-au ridicat împotriva celor ce cred cu tărie că rugăciunea copilului este rugăciune curată, alţii au condamnat participarea tinerilor la viaţa liturgică a Bisericii, considerând acest lucru ca pe un veritabil „pericol” împotriva libertăţii de exprimare şi a conturării personalităţii.

Răspunsul tinerilor a fost însă unul ferm şi fără ocolişuri. Mărturisirea vie, responsabilă a credinţei ţine de adevărata lor formare, contribuie decisiv la creşterea lor, reprezintă un sprijin de neînlocuit în viaţă, un ajutor ce nu poate fi în niciun fel substituit.

La întâlnirea tinerilor ortodocşi, desfăşurată în acest an la Bucureşti, peste 2500 de voci s-au unit în rugăciune şi au demonstrat lumii întregi că puterea Bisericii nu ţine nici de numărul credincioşilor săi, nici de posibilităţile sale materiale, ci de curajul mărturisirii şi al rămânerii în Hristos şi împreună cu Hristos. „Aspiraţiile spre bine şi frumos ale tinerei generaţii trebuie susţinute de întreaga societate, care are responsabilitatea de a-i orienta pe tineri şi de a le cultiva încrederea, pentru a iubi valorile spirituale, morale şi culturale perene. Familia, Biserica şi Şcoala au datoria de a oferi o educaţie creştină tinerilor, pentru cultivarea credinţei ca lumină a vieţii cotidiene, precum şi a iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni”^[5].

Fără îndoială, toţi cei ce au participat la acest eveniment sunt întru totul racordaţi la modelele veacului acestuia, însă acestea nu le-au devenit indispensabile. Puterea rugăciunii şi a Sfintei Liturghii nu pot fi înlocuite nici prin exerciţii de dezvoltare personală, nici prin meditaţii comune asupra sensului vieţii. Mai mult, ei au făcut dovada implicării reale în pastoraţia Bisericii, înţelegând că prin intermediul acesteia se vădeşte adevărata demnitate a firii umane.

Tot tinerii au fost cei ce s-au implicat activ în campania desfăşurată de asociaţia „Coaliţia pentru Familie”, pentru strângerea de semnături în vederea modificării Articolului 48, alin. 1 al Constituţiei. Deşi era nevoie de cinci sute de mii de semnături pentru ca Parlamentul României să organizeze referendumul privind această modificare, trei milioane de persoane au susţinut acest demers democratic, astfel încât familia să fie definită, în chip tradiţional, ca unirea dintre bărbat şi femeie. Poziţia lor se fundamentează atât pe mărturia Scripturii şi a Bisericii, cât şi pe mersul firesc al lucrurilor.

În societatea actuală se acordă o mare atenţie respectării drepturilor minorităţilor, indiferent de felul acestora. Cu atât mai mult, este firesc să fie ascultată vocea majorităţii şi să se facă o distincţie clară între ceea ce înseamnă drepturile naturale ale persoanei umane, precum dreptul la viaţă şi la libertatea de exprimare, şi drepturile particulare, specifice unei comunităţi anume. Fără a ofensa pe nimeni, Biserica a susţinut acest demers şi a afirmat cu tărie că familia nu poate fi formată decât dintr-un bărbat şi o femeie, orice alternativă neputând fi nici justificată, nici acceptată.

Asociaţiile secular-umaniste au început o campanie susţinută de denigrare a valorilor tradiţionale propovăduite de Biserică, pe care au acuzat-o adesea că se opune progresului. Alternativa lor, deşi atrăgătoare pentru unii, mai ales din perspectiva afirmării libertăţii drepturilor, nu poate găsi justificare. Este absurd să vorbeşti despre progres, pornind de la o perspectivă confuză, plină de nonsensuri şi de ambiguităţi. Dincolo de respectarea pretinselor libertăţi, astfel de schimbări afectează formarea şi consolidarea generaţiilor viitoare, pentru care dragostea mamei, înţelepciunea şi autoritatea tatălui, bunătatea şi purtarea de grijă a bunicilor, nu vor fi decât amintiri ale unei lumi în care ei nu se mai regăsesc.

Decizia Curţii Constituţionale a României, care a dat aviz pozitiv în cazul referendumului privind protejarea căsătoriei şi a familiei tradiţionale, este una firească şi este o victorie a democraţiei autentice asupra ideologiei. „Legile, inclusiv Constituţia, trebuie să fie în consonanţă cu valorile majorităţii cetăţenilor. De asemenea, propunerea de revizuire este conformă cu obligaţiile internaţionale asumate de România, în special cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care protejează familia întemeiată pe căsătoria dintre un bărbat şi o femeie. Căsătoria şi familia sunt realităţi obiective, fireşti, verificate istoric, din care derivă definiţia lor legală: dreptul de a se căsători este un drept comun al bărbatului şi al femeii, care pot întemeia în mod natural o familie, cu scopul naşterii şi creşterii de copii”^[6]

Dreptmăritori creştini,

Drama produsă de acest război este pentru noi cu atât mai mare, cu cât acolo, în Siria, am primit pentru prima oară, în istorie, numele de creştini. Acolo s-au născut marii sfinţi şi mărturisitori ai Ortodoxiei, precum Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul Ioan Damaschinul. Pe moştenirea duhovnicească a acestora s-a înălţat Biserica Ortodoxă a Antiohiei. Astăzi, din vechile biserici nu au mai rămas decât ruinele, în timp ce ierarhii sunt răpiţi, iar preoţii şi credincioşii persecutaţi şi martirizaţi.

Întâistătătorul acestei încercate Biserici, Preafericitul Părinte Ioan al X-lea, la invitaţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a fost oaspetele Bisericii noastre, la sărbătoarea Sfântului Ierarh şi Mărturisitor Antim Ivireanul, de la a cărui moarte martirică anul acesta s-au împlinit 300 de ani. În cuvântul său transmis cu acest prilej, Preafericirea Sa a vorbit poporului român şi despre drama pe care o trăieşte poporul său, îndemnând la unitate în mărturisire şi la rugăciune, în aceste vremuri tulburi: „De mai mult de 5 ani Biserica creştină şi poporul sirian suferă de terorism, manifestat prin răpiri, prin deportări masive ale populaţiei… N-am fost creaţi pentru a muri pe marginea drumului, nici să fim monede neînsemnate pe piaţa intereselor. Suntem înrădăcinaţi în ţările noastre şi ele sunt înrădăcinate în sufletele şi în inimile noastre…Ne rugăm pentru Răsăritul rănit, pentru toate aceste ţări şi popoare din cuprinsul lui, pentru ca Domnul să atingă cu dreapta Lui inimile celor trişti, vindecând cu atingerea Duhul Lui Cel Sfânt şi Mângâietor”^[7].

Războaiele ce afectează întregul Orient sunt o pată greu de şters în istoria omenirii, ce poate întuneca lumina sărbătorii Naşterii Domnului. Totuşi, în Hristos ne este nădejdea, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră (Romani 8, 31).

În faţa unor astfel de provocări, Biserica Ortodoxă a dat răspunsul unităţii sale de credinţă şi de trăire, prin convocarea Sfântului şi Marelui Sinod, ale cărui lucrări s-au desfăşurat în insula Creta, în perioada 16 – 27 iunie 2016. Biserica Ortodoxă Română, reprezentată de delagaţia ierarhilor ei, în frunte cu Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, a avut o contribuţie însemnată în alcătuirea, discutarea şi aprobarea documentelor finale, prin care Biserica Ortodoxă răspunde principalelor probleme cu care se confruntă societatea contemporană. Deşi există voci care contestă importanţa acestui Sinod, afirmând că în cadrul acestuia s-au formulat noi „dogme”, străine de mărturisirea de credinţă formulată în cadrul celor şapte Sinoade Ecumenice, Biserica Ortodoxă Română a afirmat cu tărie că „Sinodul din Creta nu a formulat dogme noi, ci a mărturisit că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească a lui Hristos”^[8], insistând asupra nevoii păstrării unităţii de credinţă.

Pentru a întări acest mesaj, în cadrul Patriarhiei Române, acest an a fost dedicat nu doar tinerilor, ci şi tipografilor bisericeşti, între care locul de cinste îl ocupă Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul. Deşi georgian de neam, Sfântul Antim este unul dintre ctitorii limbii şi ai culturii româneşti, prin intermediul tipăririi tuturor cărţilor de slujbă în limba poporului, prin predicile sale de o neasemuită frumuseţe şi prin ctitoriile sale. Viaţa sa este un exemplu de dăruire şi de slujire neîncetată a Ortodoxiei şi a tuturor celor ce mărturisesc dreapta credinţă. Nu întâmplător, de numele său se leagă nu doar primele tipărituri integrale în limba română, ci şi începutul tiparului în limba arabă şi în cea georgiană. Valoarea misionară a lucrării sale nu trebuie trecută cu vederea, mai ales în aceste vremuri de deteriorare profundă a valorilor culturale şi de pierdere treptată a elementelor ce definesc identitatea naţională.

Iubiţii mei,

Sfârşitul fiecărui an ne oferă prilejul de a cugeta la lucrarea pe care, cu voia lui Dumnezeu, am împlinit-o în ogorul Bisericii. Episcopia Giurgiului a încercat să răspundă nevoilor credincioşilor săi printr-o serie de activităţi care să pună în evidenţă atât valoarea misiunii Bisericii, cât şi importanţa mărturisirii credinţei. Astăzi, Biserica se implică tot mai mult în viaţa cetăţii, susţinând evenimentele culturale, sociale şi educative. Sunt multe proiecte misionare aflate în desfăşurare în Episcopia Giurgiului, însă, dincolo de eforturile depuse, este important să subliniem un aspect trecut adesea cu vederea. Dacă toate aceste acţiuni îşi arată roadele, meritul aparţine preoţilor şi bunilor credincioşi din parohiile eparhiei noastre care, deşi aspru încercaţi de prefacerile prin care trece societatea românească, au dat dovadă de statornicie faţă de tradiţiile Bisericii strămoşeşti.

Un obiectiv deosebit de important realizat în anul 2016 l-a constituit reabilitarea, modernizarea și dotarea Grădiniței Ortodoxe Îngerașii din Mun. Giurgiu, un proiect educaţional de care oraşul avea nevoie şi pe care Episcopia Giurgiului l-a susţinut.

Prin înfiinţarea acestei grădiniţe, ne-am dorit crearea unui cadru necesar formării copiilor de vârstă preşcolară, atât din punct de vedere intelectual, cât şi din punct de vedere religios-moral. Preocuparea principală a noastră este aceea de a oferi copiilor o educaţie religioasă, de a le păstra curăţia şi inocenţa sufletească, de a-i creşte în evlavie şi în respect pentru valorile creştin-ortodoxe.

Alături de proiectele cu obiective filantropice şi cultural-misionare, în Episcopia Giurgiului este în plină desfășurare şi un amplu program de construcție, restaurare şi promovare a locaşurilor de cult. Un bun exemplu îl reprezintă Mănăstirea Comana, locaş de spiritualitate şi cultură, care s-a aflat într-un program complex de restaurare. La sărbătoarea Sfintei Mari Mucenițe Ecaterina, am sfinţit Mausoleul închinat celor 750 de eroi din Primul Război Mondial, care odihnesc aici, având în conştiinţa noastră faptul că eroii reprezintă memoria vie a istoriei poporului român.

Importantă este, însă, nu doar conservarea şi restaurarea, ci şi construcţia de biserici noi. Am trăit clipe de înălţare duhovnicească anul acesta la sărbătoarea Sfântului Ioan Rusul, când am sfinţit noua biserică a mănăstirii din localitatea Slobozia de Giurgiu. Această aşezare monahală, singura din ţara noastră închinată Sfântului Ioan Rusul, a devenit, în scurt timp de la înfiinţarea ei, un adevărat reper duhovnicesc pentru credincioşii care îi trec pragul.

Este important să participăm activ la viaţa Bisericii şi să cultivăm credinţa în Dumnezeu, identitatea creştină şi românească, deoarece poporul nostru s-a străduit neîncetat, de-a lungul istoriei, să-şi păstreze identitatea şi să promoveze credinţa şi valorile strămoşeşti. Cu alte cuvinte, trebuie să intensificăm viaţa spirituală a comunităţilor noastre creştine şi să participăm la lucrarea misionară a Bisericii. Nu este de ajuns să ne rugăm singuri acasă, ci trebuie să ne rugăm în biserică, pentru că, acela care este creştin, trăieşte în Biserică, în comuniune spirituală cu toţi creştinii, aşa cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel zicând ,,voi toţi sunteţi una în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28).

Iubiţi fii duhovniceşti,

La cumpăna dintre ani şi în ziua de Anul Nou, să înălţăm rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El în anul 2016 şi să-I cerem ajutorul în toată lucrarea cea bună şi folositoare pe care o vom săvârşi în anul 2017.

Împărtăşindu‑Vă părintească binecuvântare, rog pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Domnul vieţii şi al păcii, să Vă dăruiască toate cele de folos, bucurându‑Vă de aceste sărbători întru mulţi ani!

Al Vostru părinte duhovnicesc, de tot binele voitor şi pururea către Domnul fierbinte rugător,

†AMBROZIE

EPISCOPUL GIURGIULUI