PASTORALĂ LA PRAZNICUL NAŞTERII DOMNULUI IISUS HRISTOS A ÎPS CALINIC

„Iată Dumnezeul cel tare al mântuirii mele; nădăjdui-voi întru El şi nu mă voi înfricoşa, că izvorul puterii mele şi cântarea mea de laudă este Domnul Dumnezeu.” .

Preacucernici Părinţi, Slujitori ai Sfintelor Altare, Dreptmăritori Creştini, Iubitori ai Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, Primul gând care trebuie să ne străbată fiinţa, de fiecare dată când revenim la viaţă, într-o nouă zi binecuvântată de Dumnezeu, este gândul sfânt asupra lucrării Sale făcută dintru început: zidirea noastră, a fiecăruia dintre noi, în această frumuseţe a lumii văzute.

Începuturile existenţei noastre, ca făpturi alcătuite din trup şi suflet, au fost în Sfatul Sfintei Treimi, atunci când Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul! Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.”

Peste o vreme de secole, acum aproape douăzeci şi cinci de veacuri, Sofocle, în scrierea sa Antigona, ne lăsa în chip profetic, pentru adâncă meditaţie cele câteva cuvinte de foc: „În lume-s multe mari minuni! Minuni mai mari ca omul nu-s!”.Această zidire – bărbat şi femeie – în toată plenitudinea ei, a preocupat spiritele alese ale omenirii. Să ne gândim la cele scrise de profetul David: „Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: Ce este omul că-Ţi aminteşti de el? Sau fiul omului că-l cercetezi pe el? Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el. Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui.”

Dreptmăritori Creştini

Deopotrivă cu cei din veacuri apuse, mai aproape de noi, înţelepţii scriitori din secolele XIX şi XX, gândindu-se la actul primordial al creaţiei, au scris: „Omul este un mic microcosmos, adică o întreagă lume mică, oglindă vie în care se răsfrânge icoana zidirii întregi, al căreia el este minunea cea mai frumoasă” , şi că „Nimic nu-i mai presus de om! … Dimpotrivă, omul e mai presus de orice, mai presus decât orice, mai presus chiar de întregul univers.”

Peste o vreme de secole, acum aproape douăzeci şi cinci de veacuri, Sofocle, în scrierea sa Antigona, ne lăsa în chip profetic, pentru adâncă meditaţie cele câteva cuvinte de foc: „În lume-s multe mari minuni! Minuni mai mari ca omul nu-s!”.

Intrând mai adânc în tainica alcătuire a omului, „fiinţa necunoscută” după mărturiile celor din ştiinţele medicinii, vom vedea şi latura cea zbuciumată a fiinţei umane: „Omul trebuie să ştie că, în definitiv, orice ar face şi oricât s-ar asocia, el este un singuratic şi un neînţeles” şi că „ În fiecare om Universul se opinteşte, numai omul fiind schimbător şi pe pământ rătăcitor.”

După cum se ştie, cei dintâi părinţi ai neamului omenesc, folosind libertatea în chip îndrăzneţ şi abătându-se de la legile dumnezeieşti, s-au îndepărtat de ascultarea ce trebuia s-o dea Atoateziditorului Dumnezeu, suferind o vreme înstrăinarea de iubirea Părintelui Luminilor. Aceasta a fost voia liberă a protopărinţilor noştri care a dus la neascultare şi suferinţă.

Cu toată această înstrăinare, omenirea n-a fost părăsită de Creatorul Dumnezeu, care din cerul cerurilor grăieşte ca un Părinte: „Cu iubire veşnică te-am iubit şi de aceea Mi-am întins spre tine bunăvoinţa.”

Cum am putea oare tălmăci: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său, Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică?” Vom înţelege, negreşit, că Dumnezeu este statornic hotărârii Sale dintru începuturi, când a zidit, în Sfat Treimic, din iubire veşnică, pe părinţii noştri cei dintâi, Adam şi Eva, din care noi am răsărit până azi, întrupându-ne, într-un anumit loc, oră, lună şi an!

Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a întrupat, ca şi noi oamenii, potrivit Sfatului Sfintei Treimi, pentru a dărâma zidul care separa pe om de Dumnezeu, făcându-se astfel împăcarea şi întoarcerea acasă a fiilor rătăciţi prin valurile neascultării.

Potrivit Sfinţilor Părinţi: „Când medităm apoi la negrăita Sa înţelepciune, la iubirea de oameni şi la nepătrunsa Lui îndelungă răbdare, care rabdă greşelile cele fără de număr ale oamenilor, ne vine să-L preamărim din tot sufletul. Şi când cugetăm la dragostea Sa nemărginită faţă de noi, că deşi n-am făcut nici un bine, a primit să se facă om, Dumnezeu fiind, ca să ne mântuiască din rătăcire, să ne ridicăm spre dorirea Lui.”

Întruparea Fiului lui Dumnezeu este o Taină mai presus de orice Taină, aşa precum întruparea noastră, din voinţa şi dragostea Sfintei Treimi, este o taină negrăită: „O, covârşitoare iubire şi minunată dragoste! Ne facem părtaşi de dorul Tău, Dumnezeule în Treime şi Cuvinte al lui Dumnezeu, Slăvit eşti cu adevărat, Doamne, care ne-ai făcut părtaşi de slava firii Tale mai presus de înţelegere. Cu adevărat negrăit eşti Tu, şi necuprinse sunt lucrurile care le faci şi în chip covârşitor veşnică este dragostea Ta cea pentru noi.”

În chip tainic, Dumnezeu a ales, dintre zidirile Sale, pe Fecioara Maria, vasul ales şi crinul ceresc, din care avea să se nască, în chip trupesc, ca om, Iisus Hristos, „întru totul asemenea nouă, afară de păcat” , cum scrie în dumnezeieştile Scripturi marele Apostol Pavel.

Iată cum a inspirat Duhul Sfânt, mâna şi sufletul scriitorului ca să mărturisească: „Ştiu Doamne, că din Duh născându-Te / şi din Fecioară, în Om ţi-ai cuprins Necuprinsul. / Ca să mă iubeşti, două mii de ani ai aşteptat să mă nasc!”

Cum vom putea oare numi această legătură de dragoste, dintre Creator şi creatură?

Pentru a scăpa de ispitele care ne asaltează în fiecare clipă, credinţa şi nădejdea noastră în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne salvează de la alunecările de zi cu zi, şi că: „ … Nu s-a ruşinat de noi Stăpânul întregii firi văzute şi nevăzute, ci umilindu-Se pe Sine şi luând asupra Sa pe omul căzut sub patimile de ocară şi sub osânda Dumnezeiască, s-a făcut întru toate asemenea nouă, afară de păcat, adică afară de patimile de ocară. El a luat toate pedepsele trimise asupra omului pentru păcatul neascultării de către hotărârea dumnezeiască: moartea, osteneala, foamea, setea şi cele asemenea acestora, făcându-se ceea ce suntem noi, ca noi să ne facem ceea ce este El: Cuvântul trup S-a făcut, ca trupul să se facă Cuvânt; fiind bogat S-a făcut sărac pentru noi, ca noi să ne îmbogăţim cu sărăcia Lui; S-a făcut asemenea nouă din multa iubire de oameni, ca noi să ne facem asemenea Lui prin toată virtutea.”

Virtutea credinţei în Iisus Hristos Domnul, ne absolvă de orice judecată, potrivit Scripturii: „Cel ce crede în Iisus nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat pentru că nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu, iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci poftele lor erau rele.”

Întreaga noastră grijă este de a ne ruga lui Dumnezeu ca să ne întărească pentru a nu săvârşi fapte rele, trupeşti şi sufleteşti pentru „că oricine face rele urăşte Lumina, adică pe Iisus Hristos, şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească.”

Se cuvine cu adevărat, ca noi, din năduful zilei sau amărăciunea vieţii de zi cu zi, să ne aducem aminte de păstorii care au primit glas îngeresc, că S-a născut prunc dumnezeiesc în peştera Betleemului: „Nu vă temeţi, Că iată, vă binevestesc vouă bucurie mare care va fi pete tot poporul. Că ni s-a născut azi Mântuitor, care este Hristos Domnul, în Cetatea lui David. Şi acesta va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle. Şi îndată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire. Iar după ce îngerii au plecat de la ei, la cer, păstorii vorbeau unii către alţii: Să mergem până la Betleem să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut şi pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut. Şi grăbindu-se, au venit şi au aflat pe Maria şi Iosif şi pe Prunc, culcat în iesle. Şi văzându-l, au vestit cuvântul grăit lor despre acest Prunc. Şi toţi câţi auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori. Iar Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa. Şi s-au întors păstorii, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu, pentru toate câte auziseră şi văzuseră precum li se spusese.”

Iată descrierea curată, unică, adânc grăitoare, care ne adevereşte cea mai mare minune din Univers şi de care noi pământenii ne bucurăm cu bucurie mare, această bucurie găsindu-se exprimată şi în celebrele colinde de Naşterea Domnului, creaţii izvorâte din credinţa, nădejdea şi dragostea inimii celui mai harnic şi frumos popor din lume. ?

Am învăţat din străbuni că ziua cea mai nevinovată care şi-a deschis porţile pentru primirea celei mai mari binecuvântări din Cer şi de pe pământ, este de-a pururi Crăciunul, ziua Creaţiei din nou, ziua naşterii Întemeietorului religiei creştine şi sărbătoarea, deopotrivă, a familiei creştine!

Dreptmăritori Creştini

Dumnezeu, în atotînţelepciunea Sa, a ales pentru întruparea Fiului sânul mamei ca altar şi familia ca loc de creştere „în har şi înţelepciune.”

Cine nu ştie că familia este cea mai caldă şi sigură vatră, cea dintâi şi cea mai binecuvântată şcoală, dacă părinţii se dăruiesc chemării de ziditori binecuvântaţi de Dumnezeu, în această frumuseţe a lumii văzute?

Cum să nu mărturisim că astăzi stau faţă în faţă familia sfântă, în care creşte Iisus şi familia blestemată a lui Irod? Una e familia, cămin al nevinovăţiei, rugăciunii, duioşiei, bucuriei şi al tuturor harurilor şi virtuţilor. Cealaltă este familia lui Irod, cuib al nelegiuirilor, al desfrâului, al beţiei, al petrecerilor vinovate, al uciderii de prunci neajutoraţi.

Ca temei viu şi pururea prezent, avem mereu în faţă mărturia familiei simple dar aspre, cum era casa bătrânului şi dreptului Iosif, în care a crescut şi s-a întărit în Duhul Sfânt, pruncul Iisus. Este şi casa noastră unde ne-am născut şi am crescut ca şi Iisus, în grija părinţilor veghetori şi neadormiţi asupra vieţii de zi cu zi, asupra pruncilor veniţi, ca dar al lui Dumnezeu.

Oriunde ne-am afla în lume, grija pentru familia în care se nasc şi cresc pruncuţii trebuie să fie o datorie sacră, având grijă de ei ca şi cum am avea în grijă creşterea pruncului Iisus!

Cine nu ştie, că: „Familia este casa părintească, cu copilăria şi învăţăturile ei, cu dorurile şi amintirile ei, cu binecuvântări şi uneori, vai, cu dramele şi tragediile ei. O familie sănătoasă, într-o societate sănătoasă, este ca şi o celulă sănătoasă într-un organism. Când celulele îmbătrânesc, se îmbolnăveşte trupul întreg. Aşa este şi viaţa socială: când familia este sănătoasă şi societatea este sănătoasă; când sămânţa descompunerii a intrat în familie, toată viaţa publică este în primejdie.”

Cine nu ştie, că: „Familia este casa părintească, cu copilăria şi învăţăturile ei, cu dorurile şi amintirile ei, cu binecuvântări şi uneori, vai, cu dramele şi tragediile ei. O familie sănătoasă, într-o societate sănătoasă, este ca şi o celulă sănătoasă într-un organism. Când celulele îmbătrânesc, se îmbolnăveşte trupul întreg. Aşa este şi viaţa socială: când familia este sănătoasă şi societatea este sănătoasă; când sămânţa descompunerii a intrat în familie, toată viaţa publică este în primejdie.”

Aşadar, putem înţelege că familia creştină este celula cea sănătoasă, biserica mică, cheagul şi temelia unei societăţi sigure şi prosperă material şi spiritual. Să avem la inimă mereu grija de familie, familie care nu poate trăi, creşte şi înflori, fără împrospătarea cultului Tradiţiei, drept frumuseţe dumnezeiască. Fără a respecta Religia care ne leagă de Dumnezeu şi hărnicia împlinirii rânduielilor morale, nu vom putea rezista în valurile primejdioase ale acestei lumi în care ne este dat să convieţuim.

Fiind în sărbătoarea Bucuriei, cu adevărat, fiecare dintre noi putem zice: „Îţi mulţumim, Doamne, că Te-ai gândit şi la mântuirea mea şi a fiecăruia dintre noi, în ziua când Te-ai născut Prunc şi Te-ai făcut Om, în peştera din Betleem. Şi cu dreptate, la bucuria aceasta pentru om, Dumnezeu a chemat şi puterile cereşti, zicându-le: „Bucuraţi-Vă împreună cu Mine, că am aflat şi am adus acasă oaia cea pierdută.”

Întoarcerea noastră acasă, la Părintele Luminilor, întru bucuria renaşterii şi a regăsirii, este rostul Prăznuirii Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos!

Dreptmăritori Creştini, iubitori ai Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos,

Hristos se naşte, măriţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ, înălţaţi-vă! Cântaţi Domnului tot pământul!

Vă întâmpinăm, pe toţi, Cler şi Popor iubit de Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, cu dorirea de a ne bucura de mângâierea adusă prin Naşterea lui Iisus Hristos Domnul şi Mântuitorul nostru.

De ziua Naşterii lui Iisus, să ne bucurăm şi să fim veseli, cum cântăm în colindă. Cu pace şi bucurie în Duhul Sfânt, Vă îmbrăţişează, Calinic Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului

 

© Reproducerea conţinutului acestui site, text sau imagine, se poate face numai cu acordul autorului.

Biroul de presă al Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului

Sursa: http://www.eparhiaargesului.ro