Încă din primul său secol de existență, Biserica a sărbătorit Praznicul Luminos ce însemnasosirea Fiului lui Dumnezeu și venirea Sa pe lume, cuprinzând de asemenea și prima parte a vieții Domnului nostru Iisus Hristos: Închinarea Magilor, Tăierea Împrejur și Întâmpinarea Domnului și, în fine, Botezul Domnului, moment ce marchează ieșirea la propovăduire a Mântuitorului.

Toate aceste momente din prima parte a vieții Domnului au ajuns apoi să fie Praznice de sine stătătoare, fiind sărbătorite fiecare în parte: mai întâi Nașterea Mântuitorului (25 decembrie), apoi Tăierea Împrejur (1 ianuarie), Întâmpinarea Domnului (2 februarie) și Boboteaza sau Epifania (6 ianuarie).

Praznicul Nașterii Domnului a început să fie sărbătorit ca atare, pe 25 decembrie, în secolul IV, sporind în însemnătate odată cu trecerea timpului. Sfântul Ioan Gură de Aur numește praznicul Nașterii Domnului drept „maică a tuturor sărbătorilor”.

Această icoană a Nașterii Mântuitorului ne spune mult despre teologia Nașterii. Să începem, așadar, cu Steaua. Steaua de la Betleem este pomenită într-o proorocie din Cartea Numeri (24, 17): „Îl văd acum, dar acum încă nu este; îl privesc, dar nu de aproape; o stea răsare din Iacov, un bărbat (toiag) se ridică din Israil…”.

Citim în Evanghelie că Steaua i-a călăuzit pe Magi la Hristos, poposind în cele din urmă deasupra peșterii în care se adăpostea pruncul de abia născut, după cum și aici în icoană acest lucru este zugrăvit în mod deosebit. Prin urmare, nu e vorba de o simplă stea. Sfântul Ioan Hrisostom ne spune că era un înger în chip de stea. Alți Părinți ai Bisericii pun accent pe profeția din Numeri și spun că Steaua este Însuși Iisus Hristos. În această icoană ca și în alte icoane ce reprezintă Nașterea Domnului, lumina stelei este pictată întocmai ca și cea din icoana Schimbării la Față. Aceasta înseamnă că lumina stelei nu e alta decât lumina necreată a lui Dumnezeu Însuși ce se arată pe Muntele Taborului.

În peșteră vedem apoi două animale, un bou și un asin, imagine ce face trimitere la o profeție vetero-testamentară (Isaia 1, 3): „Boul își cunoaște stăpânul și asinul ieslea domnului său, dar Israil nu Mă cunoaște; poporul Meu nu Mă pricepe”. Așadar, icoana ne întreabă: „Știți cine este pruncul acesta? Îl recunoașteți ca fiindu-vă Domn și Stăpân?”

Îngerii din înaltul cerului privesc marea minune a smereniei dumnezeiești a lui Hristos. Aceasta ne amintește de cuvintele Psalmistului prin care se proorocea Întruparea Fiului lui Dumnezeu: „Micșoratu-l-ai pe dânsul cu puțin față de îngeri” (Psalmi 8, 5).

Magii reprezintă neamurile, altfel spus, noi. Hristos nu a venit în lume doar pentru poporul iudeu, ci pentru mântuirea întregii lumi. Darurile lor – aur, tămâie și smirnă – simbolizează cele trei atribute ale „slujirii” lui Hristos: aurul, recunoașterea Sa ca Împărat (de vreme ce El este Împăratul Slavei); tămâia, preoția Sa (căci El se jertfește pe Sine ca miel neprihănit luând asupra sa păcatele lumii), iar smirna moartea și îngroparea Sa (aceasta fiind folosită pentru a unge trupurile celor adormiți).