Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş:

PREDICĂ LA DUMINICA A 18 DUPĂ RUSALII

(2010)

Iubiți frați și surori întru Domnul,

Evanghelia de astăzi [Lc. 5, 1-11] mă provoacă să vorbesc despre Dumnezeiasca Preoție  și despre statutul actual al slujitorilor Bisericii dar nu cu bucurie; nu cu inimă împăcată. Căci contextul social românesc, din ce în ce mai secularizat și mai puțin afabil față de Biserică și de viața preoțească, îl consideră pe preot drept o persoană revolută, care nu se mai încadrează între vocațiile profesionale ale prezentului și pe care tinde să nu îl mai bage în seamă, tocmai pentru că nu eprofitabil sau e un obstacol la o morală tot mai relaxată, adică libertină.

Iar ierarhia Bisericii noastre (episcopi, preoți, diaconi) și credincioșii și monahii ortodocși români pendulează între două extreme: tentația materialistă și confortabilă, în care fac pact interior cu păcatele lumii și coabitează cu ele la modul luxuriant, fără să se mai vadă prea multe semnalmente ale unei vieți ortodoxe sautentația spiritualistă, în care nu se doresc contacte prea mari cu viața socială, culturală, politică a României, pentru că atât viziunea asupra trupului, cât și asupra vieții și a racordării la social sunt defectuoase.

Tocmai de aceea întâlnim foarte rar oameni echilibrați, care să înțeleagă atât rostul banilor, al sănătății și al vieții sociale dar, în primul rând, rostul ascezei și al teologiei în viața lor. Pentru că extrema spiritualistă se angajează într-o asceză fără trup, pe când cea materialistă într-o viață trupească fără spirit.

Și când nu vedem trupul și sufletul nostru la un loc, având grijă de amândouă, tocmai de aceea preotul sau monahul sau creștinul practicant sunt niște curiozități neavenite în plan social și economic. Cel credincios e considerat drept un înapoiat, care aderă, din fanatism, la o credință și o morală stricte, pe când preotul e considerat un ignorant și un profitor, care trăiește de pe urma unor creduli.

Nu putem să scoatem din această ultimă frază dureroasă adevărul că există multă ignoranță și amoralitate atât în rândul credincioșilor cât și a ierarhiei Bisericii, poate puțin prea multă pentru secolul al XXI-lea, însă, pe de altă parte, nici nu putem fi de acord cu ea, pentru că mulți membrii ai ierarhiei bisericești și dintre credincioșii și monahii Bisericii sunt oameni de mare calitate spirituală și intelectuală, oameni foarte muncitori și integri, care nu au nimic de-a face cu viața în neorânduială.

Însă, când pe stradă sau la vreo slujbă sau în mass-media sau în online suntem atacați frontal și ni se spune: voi, popii, care faceți și dregeți în ascuns iar în Biserici vă dați de Sfinți…și Biserica voastră Ortodoxă, care e avidă de bani și care face Biserici peste Biserici și nu se uită la situația socială de acum…înghițim durerea cu toții, chiar dacă nu toată ierarhia sau toți credincioșii Bisericii sau monahii Bisericii Ortodoxe Române sunt hămesiți după bani, destrăbălați, agramați, nesimțiți etc.

Dar dacă unii fac, toți trag oprobriul pe spinarea lor…

Și înghițim în sec, suntem umpluți de rușine, pentru că oamenii au multă dreptate într-un anume aspect: unii se lăfăie în bani iar alții sunt în pragul sărăciei lucii, trăind de pe o zi pe alta. Iar când sărăcia a crescut la asemenea cote în România, aproape insuportabile, iar Biserica e Trupul lui Hristos dar e indiferentă sau nu poate să facă mare lucru pentru oameni, atunci nu mai suntem credibili și nici nu ne mai salută pe stradă.

Dacă trec printr-un oraș, mai mic sau mai mare în reverendă, mă salută doar doi-trei copii de școală, impresionați de aspectul meu și vreo doi trei-bătrâni, din respect pentru vechile obiceiuri și cerșetorii interesați să îi ajuți. Însă majoritatea e indiferentă, apatică când vede un preot, pe care îl consideră un funcționar și nu un slujitor harismat al lui Dumnezeu.

Nu știu cât va mai trece (probabil foarte puțin timp) și preoții ortodocși români vor constata cum e să decazi de la statutul de slujitor la cel de cerșetor sau de preot cu două sau trei joburi, în afară de slujba la Biserică. Pentru că tendința evidentă e aceasta: preoții trebuie să muncească și nu să mai aștepte pomană de la stat sau de la oameni.

Pentru că slujirea preoțească e înțeleasă astăzi și, pe viitor, cu atât mai mult, ca o stare socială parazitară, în care preoții așteaptă bani de la oameni, pentru că zic ei trei lulele, trei surcele la Botez, Cununie sau Înmormântare.

Și când ni se va sista tuturor amărâtul de ajutor social de la stat (că asta e, și nu salariu!) și Biserica Ortodoxă Română va fi una dintre multe alte asociații religioase, care trebuie să se autofinanțeze, vom asista la dărâmarea pașnică, legalăa facultăților de Teologie și a mănăstirilor, care a început deja și la lipsa fundamentală a slujitorilor bisericești, pentru că preoția a început să devină și va deveni o vocație falimentară.

Pe timpul comunismului, fetele nu doreau să se mărite cu viitori preoți pentru că erau niște ratați, din punct de vedere ideologic, pentru sistemul comunist și, doar unele, de pe la țară, mai doreau așa ceva. Tocmai de aceea au fost rari preoții și preotesele de vocație.

Capitalismul nu ne consideră niște ratați in principium ci niște indivizi fără utilitateprea mare. Tocmai de aceea ne va scoate la muncă din altare sau ne va pune să muncim în mănăstiri până la epuizare, pentru ca să trăim după o zi pe alta și să nu ne mai ocupăm de vocația noastră: teologia și viața dedicată lui Dumnezeu și oamenilor.

Pentru că lumea capitalistă e o lume liniară, telurică și mormântal de perversă și de inumană și nu un perimetru propice vieții liniștite, organice.

Însă ea, lumea capitalistă, este lumea noastră. Și vom fi obligați și nu îndemnați, să ne supunem unor rigori care vor schimba și mai mult fața Bisericii, pentru că ne va obliga, ca și ideologia comunistă, să ne descentrăm din viața cu Dumnezeu.

Iar dacă comunismul ne-a scos din lume și ne-a obligat să facem doar slujbe în Biserici, fără mari predici și fără luminare a maselor, pentru ca să nu îi narcotizămcu opiul credinței, ideologia capitalistă, de asemenea materialistă până în măduva oaselor ca și ideologia comunistă, ne scoate din Biserici, pentru a relativiza viața liturgică și predicatorială a Bisericii, pentru ca să ne pună la muncă și la activitate socială, în ideea că „o să salvăm” lumea fără ajutorul lui Dumnezeu.

Iar noi, în duminica de față, trăim din plin versetul al 5-lea al Evangheliei zilei: „toată noaptea am muncit [și] nimic n-am prins”.

Pentru că, dacă nici 5 % dintre ortodocșii români nu sunt implicați în viața și slujba Bisericii în mod curent, procentul statistic de 86% dintre români declarați ortodocși dar fără practicare curentă a credinței e un procent falimentar.

Iar o statistică falimentară înseamnă o Biserică mică în realitate dar cu o logistică instituțională mult prea mare. Și, mai pe scurt, înseamnă că Biserica Ortodoxă în ansamblu nu își face treaba, pentru că nu mai convinge, nu mai prinde în plasa cuvântului pe oameni.

Și dacă continuăm să construim în acest ritm și să ne îndatorăm față de stat peste măsură, mai devreme sau mai târziu, vom vedea Biserici și Mănăstiri scoase de către fisc la mezat, pentru că nu suntem…profitabili.

Însă Biserica, cât și Școala, cât și lumea artei sau a cercetării științifice nu sunt instituții care produc mașini, avioane, castraveți îmbuteliați, hârtie igienică sau tomberoane ci produc sănătate duhovnicească și mentală, echilibru și cunoaștere de sine, lucruri frumoase și de bun gust, care sunt tot la fel de benefice precum cartofii prăjiți sau storcătorul de fructe.

În atare situație, dacă materialismul capitalist vrea să ne astupe creierul doar cu colesterol și ideologie, atât Biserica, cât și Școala, ca și oricare altă instituție care nu produce materie dar înfrumusețează mintea și sufletul, trebuie să reacționeze și să spună răspicat, că nu se poate trăi doar în trup, doar cu mâncare, sex și somn, ci și cu aer bun, cu dreaptă învățătură, cu artă și cultură, cu știință și perspicacitate.

Cred că trebuie să-i prindem pe oameni de suflet, de conștiință, de mintea și de inima lor cu adevărul dumnezeiesc al Bisericii, care îi sfințește pe oameni. Și preoție, cât și monahism, din ce în ce mai mult vor face oamenii de vocație, care trăiesc și vor trăi drame enorme în mijlocul unei mări de oameni, care nu se lasă prinsă pentru Dumnezeu.

Domnul l-a chemat pe Sfântul Apostol Petru la El și l-a făcut antropus zogron/pescar de oameni [v. 10]. Însă ierarhia Bisericii trebuie să pescuiască oameni, să îi pescuiască nominal, să îi determine, cu harul lui Dumnezeu și prin exemplul lor, ca să trăiască cu și pentru Dumnezeu.

Iar cum la noi, ortodox ajungi prin filiație și nu prin convertire, adică pentru că te-ai născut într-o familie ortodoxă și nu pentru că ai optat pentru dreapta credință,tocmai de aceea venirea la Biserică nu implică, cel mai adesea, și schimbarea vieții, voită și conștientă.

Și majoritari într-o Biserică locală, parohială, sunt cei care au moștenit credință dar nu o cunosc. Nu o cunosc și nici nu vor să o cunoască cel mai adesea, pentru că analfabetismul celor în vârstă și lenea celor mai tineri sau maturi sunt cocoane mari.

Iar preotul, ori vorbește la pereții iconizați cel mai adesea sau la zidurile care îi ricoșează cuvintele și durerea ca un ecou grav, ori se resemnează și o lasă încolo de predică și de viață religioasă și o trece pe muncă și pe distracție.

Tocmai de aceea, discursurile preoțești sunt, cel mai adesea, ori fals pietiste ori fals academice ori fals organizatorice. Sunt vorbe pentru vorbe și nu pentru cineva anume. Nu lovesc pe nimeni în inimă, nu pătrund la nimeni în inimă și toți rămân la fel.

Iar convertiții sau credincioșii conștienți și implicați în teologia, viața și istoria Bisericii se simt, paradoxal, inadaptați, tocmai ei, care reprezintă comoara reală a Bisericii, realii credincioși ai Bisericii Ortodoxe Române, pentru că oamenii Bisericii privesc prin grila banilor și a lejerității cel mai adesea și nu prin grila acrivică a teologiei și a vieții ascetico-liturgice.

Să mai fim pescari de oameni, totuși?!

Ce ne poate întări ca să suportăm atâtea înjosiri, o atare sărăcie și privire disprețuitoare?!

Câți pot fi Paveli ai prezentului misionar sau noi Simeoni ai teologiei sfinte a Bisericii, dacă chiar oamenii Bisericii se luptă unii cu alții?!!

Și cu toate acestea, cu tot acest dramatism al vieții Bisericii, care e o viață divino-umană foarte reală, cu o greutate inimaginabilă, mulți oameni ai Bisericii, slujitori, credincioși și monahi încearcă să reziste și să trăiască o viață sfântă.

Scriem, predicăm, slujim, ne rugăm, plângem, ne mâhnim, iubim și îndurăm, așteptăm și ne dăm cu totul lui Dumnezeu pentru ca slujirea și preoția noastră să fie roditoare de viață veșnică măcar în câțiva.

Corăbiile Sfântului Petru s-au umplut de pești, încât erau cât pe ce să se scufunde [v. 7]. Noi dorim ca măcar câțiva să fie pescuiți, prin noi, pentru Domnul, pentru ca să aibă viață veșnică și încă din belșug.

Pentru că Domnul ne așteptă să ne odihnească pe noi, pe pescarii și peștii raționali, întru Împărăția Sa cea veșnică și fericiți vom fi dacă vom fi împreună întru slava Sa. Și ne rugăm ca Domnul să ne umple pe noi, pe toți, de slava milostivirii Sale celei prea bogate acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Sursa:http://www.teologiepentruazi.ro