†

Iubiții mei,

asumarea Crucii, adică a identității ortodoxe, are un conținut anume.

Nu e doar o mărturisire verbală.

Asumarea e cu repercusiuni interioare și exterioare nouă.

Și dacă nu îți asumi conținutul credinței ortodoxe, adică tot adevărul șitot harul lui Dumnezeu, pe măsura râvnei tale, ești gol, nu ai nimic, este un credincios al necredinței.

Pentru că crezi în lucruri pe care nu le ai. Cu care nu ai nicio legătură…

Și dacă crezi în lucruri cu care nu ai nicio legătură…crezi în necredință, adică în non-schimbare.

Pentru că a-ți asuma Crucea înseamnă a te umple de adevărul, de pacea, de curăția, de sfințenia, de slava lui Dumnezeu, de schimbărileLui continue…adică de conținutul credinței, de conținutul credinței care te schimbă.

Te schimbă radical.

Dar care, în această schimbare…te și expune tuturor ispitelor, durerilor, nefericirilor atroce.

Pentru că a-ți asuma Crucea Lui înseamnă a o sfârși prost sau umildupă moda lumii…dar a învia duhovnicește, împreună cu Dumnezeu, în lăuntrul nostru.

Numai că fără această asumare a întregii asceze de a cunoaște adevărulîndumnezeitor în propria ta ființă nu ai nimic în comparație cu alt fel de credincioși.

Și catolicii, și protestanții, și musulmanii, și hindușii…se roagă, postesc, au un crez al lor, o conduită morală a lor…

Însă diferența fundamentală între un ortodox și un non-ortodox este una eclesială.

Ortodoxul, dacă e viu și plin de har, dacă e un mădular viu și conștiental lui Hristos, se simte un intim al lui Dumnezeu și așa este cu adevărat…pe când oricare altul, din afara sau dinăuntrul Bisericii Lui, care nu simte că e împreună, în ființa lui, cu Dumnezeu…este în afaracredinței.

De aceea nu numai non-ortodocșii au nevoie de dreapta credință…ci și ortodocșii trebuie s-o învețe de la Sfinții lor Părinți.

Pentru că dreapta credință, făcută una cu viața noastră, care ne umplede viața frumoasă, dumnezeiască, a creștinilor, care e darul lui Dumnezeu…e un munte în care sui, o carte pe care o citești continuu, o iubire care nu se termină…

De aceea, ca în Evanghelia de azi [Mc. 9, 17-32], avem nevoie de credință…de credință vie, clocotitoare în noi înșine…în ciuda faptului că simțim că ne asaltează și necredința…și dezgustul pentru bine, și hula, și dezertarea (v. 24)…

Iar ca să lupți cu necredința din tine, adică cu faptul de a nu mai dori să suferi pentru bine și din cauza lui…trebuie să scoți demonii din tine…

Adică toate gândurile care te învață să nu te mai nevoiești…

Toate sentimentele care spun că păcatul e mai bun decât curăția…

Toate lenile care te învață că postul nu aduce nimic…pe când statul degeaba te face om respectabil.

Pentru că acest lucru, acest lucru sfânt, care e tot una cu asceza noastrăde clipă de clipă, acela de a scoate demonii din noi, de a scoate răul, împotrivirea, cârtirea în fața lui Dumnezeu…ni-l cere Domnul.

Însă demonii ies numai cu rugăciune [prosefhi] și post [nistia] (v. 29, GOC)…adică cu suferință.

Cu suferința care îl smerește, îl schimbă, îl umanizează pe om.

Pentru că tot la fel, prin plăcere, prin lejeritate, prin păcătuire continuă…am lăsat răul, i-am lăsat pe demoni să ne populeze…să ne strângă cu ușa, să ne silească să facem răul, urâciunea, necurăția…pe care nu dorim să o facem.

Da, la nivel duhovnicesc…dacă i-am vedea pe demoni după cum îi vedem pe oameni…viața e terifiantă.

Însă demonii nu sunt atenția…clipă de clipă a ortodoxului treaz/ priveghetor/ trezvitor.

Atenția noastră este Dumnezeul nostru…

Tocmai de aceea în acest post dumnezeiesc încercăm să simțim tot mai acut…consecințele păcatelor noastre…pentru a ne umple de iertarea bunătății Sale.

A sta față în față cu noi…și a ne vedea așa cum suntem…trebuie urmată de punerea noastră  în fața Lui ca să ne spună…cum trebuie să ne schimbăm.

Și dacă cei care trec prin tulburări interioare, prin mari procese de conștiință…ar fi puși în fața lui Dumnezeu…durerile nu ar fi atât de multe și de șfichiuitoare.

Pentru că Domnul ne-ar ușura vârtejul interior, ne-ar liniști cugetul, ne-ar indica o cale de scăpare…de ieșire din neorânduială.

Numai că toate acestea nu sunt cuvinte ci fapte.

Când îți asumi viața cu Dumnezeu…te decizi pentru schimbări radicale, tulburătoare și fără să le cunoști finalitatea.

Mergi din schimbare în schimbare, din cunoaștere în cunoaștere, din simțire în tot mai multă simțire a prezenței lui Dumnezeu…de unde Sfântul Ioan Scărarul, pomenit azi, ca să ilustreze ce înseamnăascensiune/ urcuș duhovnicesc.

Adică ceea ce vă spuneam la început: conținutul credinței este o realitate dumnezeiască, pe care o trăim în sufletul și trupul nostru și nu o joacă cu concepte.

Și credința care crede cu adevărat e credința care e umplută de slava Dumnezeului în care crede, pe când credința necredinței e credința carenu așteaptă niciun Paști, nicio trecere spre altceva, nicio înviere din morți…

E credința fără minuni, fără sfințenie, fără asceză, fără îndumnezeire.

Însă nu asta e Ortodoxia!

Ortodoxia aceea, pe care eu o iubesc și pentru care inima mea suferă, e o realitate care stă în oameni și nu zboară pe câmp ca un zmeu.

Ea, credința mântuitoare și îndumnezeitoare a lui Dumnezeu, îi face pe păcătoși Sfinți, mută munții din oameni, face din dealuri câmpii întinse, pentru că face din înfumurați oameni smeriți și plini de daruri dumnezeiești.

Iar credința care ne înviază e credința care ne umple de frumusețe dumnezeiască.

De frumusețea învierii Lui din morți, de frumusețea slavei Sale celei veșnice, cu care ne îmbrăcăm conștient prin împlinirea tuturor poruncilor Sale și prin evlavia către orice reper al Sfintei Tradiții a Bisericii.

Învierea cea duhovnicească, învierea de acum, e o realitate a credinței vii.

Postul, rugăciunea, metaniile, milosteniile, viața noastră de credință…au doar acest scop: învierea.

Și fie ca Domnul să ne facă să trăim, acum și mereu, ca niște înviați ai Lui din morți! Amin.

Sursa: Teologie pentru azi