Predică la praznicul Buneivestiri
Iubiții mei,
vestea cea bună a Evangheliei de azi [Lc. 1, 24-38] e aceea că Dumnezeu a coborât la oameni!
A coborât luând trupul nostru…pentru că a existat o luare în pântec și o naștere a unui Fiu, al Cărui nume este…Iisus (v. 31).
Căci Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat din Prea Curata Fecioară Maria pentru ca să fiemântuire, viață și bucurie veșnică pentru oameni.
De aceea vestea cea bună, singura veste bună adusă umanității e că Dumnezeu S-a coborât la oameni și S-a făcut om și…trăiește împreună cu noi.
Până atunci Se pogorâse doar prin slava Sa, prin revelațiile dumnezeiești făcute Sfinților Lui, prin minunile pe care le-a făcut cu oamenii…
Însă în praznicul de față primim anunțul că El Se naște din Fecioară mai presus de fire (v. 31, 35).
Că nașterea Lui din Fecioară e o unire ființială între umanitatea noastră și dumnezeirea Lui, în cadrul persoanei Sale veșnice.
Pentru că nu se naște un om…ci Se întrupează Fiul lui Dumnezeu, Cel veșnic existent cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.
Iar dacă din Fecioară Se naște cu trup…în noi El Se pogoară duhovnicește, dacă noi ne pregătim sufletul și trupul nostru ca pe o biserică a Lui.
De aceea, din această perspectivă a sălășluirii duhovnicești a lui Hristos în noi, praznicul de azi pune în prim-plan icoana paradigmatică a lui Dumnezeu Care coboară în oameni duhovnicește.
Căci vestea bună adusă umanității e că omul credincios contează!
Și contează atât de mult, încât pentru a exista oameni credincioși, plini de har, Însuși Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca să îndumnezeiască pe tot omul care stă în relație cu El.
Așadar, vestea bună e că relația cu Dumnezeu contează și că această relație e veșnică.
Că El a venit în maximă apropiere față de noi, pentru ca să ne ridice pe noi, prin slava Sa, învingând în noi tot păcatul, toată deșertăciunea, la unirea cu Sine, cu Tatăl și cu Duhul Său Cel Preasfânt.
Însă pentru a vorbi despre naștere și despre existența omului și despre perceperea lui caun dar de la Dumnezeu, Evanghelia praznicului vorbește despre zămislire.
Elisavet a zămislit [sinelaven] și s-a tăinuit pe sine [periecriven eaftin] cinci luni [Lc. 1, 24,cf. GNT]. A trăit o bucurie rezervată, tainică, profundă.
Când Arhanghelul Gavriil îi vorbește Maicii lui Dumnezeu îi spune că „vei lua în pântece [sillimpsi en gastri] și vei naște Fiu” [v. 31, GNT].
Pentru că zămislirea e începutul existenței și nu nașterea!
Iar începutul omului e de la Dumnezeu, pentru că Dumnezeu l-a făcut pe om bărbat șifemeie…după cum și zămislirea e o coproducție a lui Dumnezeu cu oamenii.
Și după cum în relația bărbatului cu femeia copilul apare ca rezultat al unirii și al conlucrării celor doi…tot la fel, pentru ca să existe relație duhovnicească/ teologică între Dumnezeu și om trebuie să fie de acord cei doi parteneri ai comuniunii: Dumnezeu și omul.
Însă vestea bună e că Dumnezeu a coborât la oameni…pentru ca să fie mereu cu oamenii!
El a inițiat comuniunea, dialogul, relația…și e mereu în relație, în deschidere iubitoare către noi…și așteaptă ca fiecare dintre noi să aderăm, în mod liber și deplin, la comuniunea cu El.
De aceea praznicul Buneivestiri e praznicul convertirii noastre, al venirii noastre la El, al vieții noastre cu El, pentru că am căzut în brațele iubirii Sale de oameni.
Și am rămas cu El, pentru că am înțeles că El e singurul Prieten, Care nu se joacă cu relația.
De aceea, dacă vreți relații teologice/ trainice/ reale/ veșnice cu oamenii, atunci învățați de la Dumnezeu să vă țineți cuvântul și dragostea față de cei cărora le oferiți.
Pentru că cuvântul și dragostea oferite altora, dacă sunt pline de harul și de adevărul Lui,nu trec niciodată.
Însă cuvintele ușoare sunt cuvintele fără adevăr, în care nu v-ați pus toată inima și carenu vă reprezintă.
Ele sunt lipsite de noutate…
Însă praznicul de astăzi e plin de noutate, de cea mai imensă noutate…pentru că ne vorbește despre ce se petrece cu creștinii ortodocși în lăuntrul lor.
Ne vorbește despre minunea coborârii lui Dumnezeu în lăuntrul nostru și rămânerea Lui cu noi!
Pentru că așa arată ortodocșii pe dinăuntru: sunt purtători de Dumnezeu, sunt plini de slava Lui, de prezența Lui, de bucuria Lui, de teologia revelării Lui.
Și dacă nu suntem astfel…nu trăim vestea cea bună a coborârii Lui la noi…ca pe un fapt personal, existențial.
Dacă nu suntem plini de slava Lui…Bunăvestirea e un eveniment ce o privește doar pe Maica lui Dumnezeu…și pe nimeni altcineva, transformând astfel acest imens praznic alcomuniunii duhovnicești…într-unul al predestinării.
Însă Maica lui Dumnezeu nu a fost ajutată de Dumnezeu mai mult decât suntem ajutați fiecare dintre noi ca să fim cu El.
Ea nu este „o supra-femeie” inventată de Dumnezeu pentru a fi proprie întrupării Sale ciculmea cea mai înaltă a iubirii omenești pentru Dumnezeu, care s-a sfințit pe sine întru toate și astfel s-a făcut proprie întrupării Sale.
Ea s-a înălțat către Dumnezeu atât de mult încât Dumnezeu a binevoit să Se întrupeze din ea.
Pentru că au existat cele două iubiri ale comuniunii, a lui Dumnezeu și a Fecioarei, care nu își găseau împlinirea decât una în alta.
De aceea Icoana praznicului, în care Arhanghelul și Fecioara sunt împreună și dialoghează, ne vorbește despre întreaga creație, care e împreună numai dacă Îl are în centru pe Dumnezeu.
Pentru că Dumnezeu e adevăratul subiect de discuție al umanității, pentru că de la Elîncepe și în El se împlinesc toate cuvintele și dorurile noastre.
Și ca să Îl ai pe Dumnezeu în centrul vieții tale, trebuie să Îl ai împreună cu toți cei care Îl iubesc pe Dumnezeu și Îi slujesc Lui.
Pentru că nu poți exclude pe niciunul dintre cei cu care…dialoghează Dumnezeu.
Însă venirea lui Dumnezeu la cea care se sfințea pentru Sine, dar care nu se credea vrednică de Dumnezeu…produce tulburare/ uimire/ sfială [dietarahti, v. 29, GNT] în ea.
Căci întruparea Fiului nu era „aranjată” ci a fost…o uimire.
A luat-o prin surprindere vestea bună, vestea foarte bună pentru întreaga umanitate, aceea a întrupării dintru ea a Fiului Cel veșnic al lui Dumnezeu.
Însă Stăpâna noastră a acceptat Întruparea Fiului lui Dumnezeu și faptul de a deveniMamă a Lui (v. 38), pentru că avea toate bogățiile sfințeniei întru sine.
Ea nu dorea altceva decât dorea Dumnezeu.
Căci avea în sine ceea ce devenise întru dorul ei de Dumnezeu.
De aceea, oricând Dumnezeu Se arată în mod extatic oamenilor Lui, Se arată tocmai pentru că ei sunt locașuri ale Sale, medii vii, iubitoare, prielnice, doritoare de revelarea Sa.
El Se dezvăluie celor care Îl caută cu adevărat.
Pentru că El Se arată pe Sine în relație, adică celor care au o relație stabilă cu El, plină de dor, plină de așteptare, plină de nemărginirea Lui.
De aceea, ca și în cazul Maicii lui Dumnezeu, și în cazul Sfinților Lui nu există „o sfințenie aranjată”, o excepționalitate predestinaționistă, în care Dumnezeu „îi face pe unii Sfinți pentru că așa vrea El, indiferent de voința lor”.
Ci sfințenia e în relație, crește organic, are suișurile și coborâșurile sale…pentru că e pe măsura la cât vrea omul și la cât se zbate pentru a sta în relație cu Dumnezeu, cu Sfinții și cu Biserica Lui.
Sfințenia nu e doar azi, nu e doar ieri, nu e doar câțiva ani…ci un continuu experiențial, o trăire continuă a celor bune și a celor rele, sub purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în care trăim cu și din harul Său.
„Cum e posibil acest lucru”, se întreabă unii, „să stai mereu în slava lui Dumnezeu?”.
Și răspunsul e acesta: e posibil și mulți au stat și stau în slava lui Dumnezeu în mod continuu, pentru că „la Dumnezeu nu este imposibil/ nu e cu neputință [adinatisi] tot cuvântul” [Lc. 1, 37, GNT] spus de El.
Iar El este Cel care ne învață și ne dă să trăim lucruri mai înainte părut imposibile…pentru că Dumnezeu ne surprinde întotdeauna la modul sublim.
Așadar iubiți confrați, astăzi ne bucurăm ascetic de o bucurie plină de smerenia lui Dumnezeu.
Pentru că Dumnezeu ne-a învățat prin întruparea Lui să vorbim cu oricine, să luăm aminte la oricine, să iubim și să iertăm pe oricine, să ne rugăm pentru toți oamenii, pentru că toțiau chipul Lui.
Prin coborârea Lui la noi ne-a învățat că nu există viață reală/ vie/ frumoasă fără dialogși fără comuniune.
Dacă preferăm ghetoizarea, dacă preferăm exclusivismul, dacă vorbim în termenitriumfaliști despre noi dar non-reali, neconcordanți cu realitatea, ne excludem dinnoutatea Bisericii.
Pentru că Biserica e nouă prin sfințenie și nu prin imagine fotoșopată.
Cel care se sfințește continuu se umple de noutatea lui Dumnezeu și e o veste bună a Bisericii în mijlocul atâtor vești rele ale contemporaneității.
De aceea, azi și mâine, în continuul mâine, sfințenia credincioșilor Bisericii va fi o noutate care contează, care uimește, care bucură.
Și dacă vreți să contați…atunci uimiți la modul frumos pe oameni, cu sfințenia pe care Dumnezeu o pogoară în voi. Amin!