Iubiții mei,

primul lucru la care mă gândesc atunci când aud cuvântul Apostol epropovăduire.

Adică teologie.

Pentru că predica este o unealtă a teologiei…sau transformarea textului brut/ greu/ dificil/umbros în text plin de oralitate, de curgere spre mintea și inima omului, în mână întinsă omului…din fața ta.

Și când îi pomenim pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel…ideea de propovăduire teologică atinge cote maxime, pentru că avem în persoanele lor doi teologi ai oralității convertitoare.

Sau ei erau simțiți de toți ca fiind purtători de har atunci când începeau să vorbească sau să scrie.

Când începeau să cuvinteze.

Să devină cuvinte vii pentru Biserica lui Dumnezeu.

Și cred că nu poți să te bucuri cu adevărat…în Biserica Lui…până nu-i auzi, pe vorbitorii de Dumnezeu contemporani ție, cum vestesc intimitatea lor cu Dumnezeu.

Am avut nevoie să aud oameni…oameni vii, plini de har…ca să înțeleg că predica e viață…că predica e ca bucuria cu Dumnezeu…că predica edin bucuria lui Dumnezeu și nu e un moralism nesfârșit sau o pedantă înșirare de cunoștințe teologice.

A fost nevoie să aud cuvintele…deopotrivă cu tăcerile lor…cu adâncul lor…pentru ca să Îl aud pe Dumnezeu vorbind prin oameni.

La polul opus,  inflația/ risipa/ enervarea de vorbe înseamnă lipsă de cuvinte pline de viață. Pline de har.

Pentru că nu auzi pe Cel prin care îți vorbește.

Căci propovăduirea nu e discurs ci lăsare în voia lui Dumnezeu.

Lăsarea noastră lui Dumnezeu ca El să ne lumineze.

Da, noi trebuie să ne pregătim teologic mereu, să fim oamenii ascezei și ai simțirilor și vederilor mistice.

Dar propovăduirea dumnezeiască e lăsarea în mâna lui Dumnezeu pentru ca El să ne facă gură pentru alții, să ne facă foc luminătorpentru alții, să ne facă inițiatori ai schimbării duhovnicești.

Fără această scânteie…fără această vorbire la timp, vorbire dogoritoare, vorbire care te lasă paf…nu există schimbare adevărată în ființa ta.

Așa că, azi, când îi pomenim pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel și pe toți Apostolii Domnului dimpreună cu ei și pe cei întocmai cu Apostolii Lui, îi pomenim pe cei care au surprins pentru Dumnezeu.

Care i-au dezarmat pe oameni pentru Dumnezeu…

Pentru că propovăduirea noastră nu e un sac cu mâncare pe care îl deșertăm, cu forța, în gura celui care ne ascultă ci o cutremurare…o simțire în noi a Celui care lucrează, vorbește, cheamă, îmbrățișează, zâmbește prin noi…

Propovăduirea noastră e o simțire a slavei Lui…a ceva care e în cuvintele și dincolo de cuvintele noastre…o amestecare a noastră cu slava Lui…prin care viața țâșnește în oameni.

Viața veșnică…și nu moliciunea păcatului.

Nu urâtul.

Nu desfigurarea umană.

Însă, punându-ne în față pe Petru și pe Pavel, Biserica ne pune în față pe doi convertiți…care au păcătuit mult și greu…dar care au vibrat și mai profund când au vorbit despre Cel pe care L-au prigonit…sau de Care S-au lepădat…

Pentru că iubirea, iubirea enormă a lui Dumnezeu față de cei care se pocăiesc…se vede în iertarea și în umplerea de har a noastră.

E ușor să tai capete!

E ușor să fii un zbir!

Când nu te doare…poți fi mare mitocan cu oameni sensibili și ușor de rănit…

Dar cine te crede că ești om profund, și mare, și un spirit fin dacă…nu ierți, dacă nu te smerești, dacă nu plângi, dacă nu cutremuri prin conștiința și frumusețea ta de suflet?

Și cine se poate schimba cu adevărat și deveni un propovăduitor al Domnului, decât cel care a fost ridicat din iadul cel mai de jos, chiar de Cel pe care L-a ignorat sau negat?

Da, schimbarea, schimbarea profundă…nu mai iubește extremele!

Extremele sunt pentru cei care confundă credința cu un spațiu al revanșei, cu fetișizarea unei idei sau a unei stări sau a unei persoane.

De aceea nu mai pot auzi limpede…normalitatea, nu mai pot să accepte că sunt în orbire, că sunt în afara clarității.

Însă Sfântul Petru a avut nevoie de lacrimi…ca să vadă cât a păcătuit…iar Sfântul Pavel a avut nevoie de orbire ca să vadă slava Celui mai presus de orice vedere.

Și când începi să vezi…când te decopertezi de toate înșelările, de toată orbirile păcatului…atunci vrei să Îl spui tuturor pe Cel ce dă viață și lumină lumii.

Pentru că viața duhovnicească este lumina lumii.

Este bucuria lumii.

E cântecul ei de înviere.

Iar noi, Biserica Lui, propovăduim învierea și viața ca realități ale vieții de acum și ale celei veșnice.

Da, mi-au trebuit ani întregi ca să nu mai pun semnul de egalitate întreviața ca atare și viața reală, viața cu Dumnezeu.

Viața fără El e o toropeală continuă, o plictiseală nesfârșită.

Mă ghidam după valul lumii, după mode de doi lei, din care unii se îmbogățeau peste noapte, după ce spuneau unul sau altul la fel de orbi ca și mine.

Însă când am înțeles că dincolo de tot ce văd eu începe lumea reală…și că fundamentul acestei lumi e slava Lui…atunci viața Lui a țâșnit în mine…și mi s-a dus toată oboseală.

Toată inactivitatea dezolantă.

Și acum nu mai am timp la câte vreau să fac…la câte simt să fac…la câte pot să fac…împreună cu El…pentru că El, Dumnezeul nostru, nu dă harul cu țârâita, nu dă bucuria cu picătura ci cu oceanul…

Și azi, când stăm în fața Icoanei lor, a Sfinților Apostoli…trebuie să înțelegem că ei sunt oceanele pe care Dumnezeu le-a umplut…pentru că la fel vrea să ne facă și pe noi.

Nu e niciunul dintre noi mai lipsit de importanță decât Apostolii Lui, pentru că, dacă dorim slava Lui, El ne-o dă cu aceeași generozitate, cu aceeași mărinimie, cu toptanul.

Iar dacă nu dorim mai mult…înseamnă că nu L-am întâlnit…

Încă nu L-am întâlnit…pe Cel ce ne privește din orice creație a Lui.

Pentru că oamenii lui Dumnezeu, cei care sunt o propovăduire continuă prin ce sunt și fac…au mirosul lor, au înălțimea lor, au modul lor de-a fi pe care-l înțelegi din milioane de oameni.

Însă pe ei nu-i înțeleg mulțimi de oameni, așa, cum unii par să ne spună azi…

Când toată lumea începe să îl laude pe cineva…e semn de multă impostură la mijloc.

Pentru că, de obicei, în fața oamenilor Sfinți, mojicii sunt invidioși, sunt duhnoși, chiar și cei mărinimoși se codesc, nu au timp de cuvinte și de fapte bune…și nu sunt aclamații fără număr.

Da, Sfinții Apostoli astăzi pomeniți, nu au fost iubiți și nici înțeleși…în masă.

Pentru Sfinți e nevoie să fii Sfânt.

Trebuie să știi ce simți, trebuie să vezi ce simți, trebuie să înțelegi ce intuiești în Sfinți.

Dacă nu intuiești nimic…și intri în corul lăudătorilor care nu înțelegnicio buche din măreția unui om…ești ca cel ce intră în grupul celor care dau bâte pe spinare unui nevinovat.

Da, iubiții mei, trebuie să știm cine suntem…și să nu presupunem că suntem alții!

Măreția lui Dumnezeu coboară în noi tocmai când ne decidem să recunoaștem cine suntem.

Și dacă în urma întâlnirii brutale cu noi înșine…ne decidem să fim ai lui Dumnezeu, după ce am trăit la întâmplare…atunci vom înțelege, în parte, în puținul nostru, imensa bucurie a Sfinților lui Apostoli, Care au fost întăriți în slujirea și propovăduirea lor de Prea Curata Treime. Amin!