Iubiții mei,

într-o mare și dumnezeiască lucrare, ca aceea a mântuirii oamenilor, trebuie să aicolaboratori destoinici.

Trebuie să ai oameni pe care să te bazezi.

Care să fie trup și suflet pentru propovăduirea dreptei credințe și exemple de urmat.

Pentru că numai oamenii cu totul implicați în viața Bisericii pot dinamiza mase de oameni.

Altfel vorbești la pereți…sau la ochi fără înțelegere…

Dar dacă ai colaboratori…și public forte, bine înrădăcinat în Tradiția Bisericii…în jurul lor se clădește imediat catedrala credinței, a slăvirii lui Dumnezeu.

Pentru că Biserica vie, imbatabilă se clădește în sufletele și în trupurile noastre și ea susține Biserica de piatră.

Și astăzi, când ne adunăm/ când ne constituim într-un sobor de cinstitori ai Botezătorului Ioan arătăm cinstirea inimii noastre Domnului prin aceea că evidențiem slujirea, viața și martiriul unuia dintre colaboratorii Lui.

Căci Dumnezeu Se cinstește prin Sfinții Lui, pentru că ei sunt una cu El.

Și dacă Domnul a binevoit întru Sfinții Lui…și Sfinții Lui sunt în lumina slavei Sale…atunci a striga către Sfinți înseamnă a striga către Domnul Sfinților.

Iar Domnul Sfinților și al Puterilor cerești, Dumnezeul celor vii, ne vorbește prin Sfântul Ioan ca prin glasul veridic al pocăinței și al iubirii martirice.

Căci pocăința te pune în stare de jertfă…

Și dacă ești o jertfire continuă pentru alții, ești o lumină frumoasă pentru toți.

Bineînțeles că ieri, la Botezul Domnului, citind Evanghelia zilei, l-am elogiat pe Sfântul Ioan Botezătorul, cel ce a văzut revelarea Treimii.

Că glasul Tatălui și harul Duhului ca un porumbel  și dumnezeirea Fiului nu au fost văzute de Sfântul Ioan cu ochii fizici ci, în mod extatic, cu ochii inimii curățiți și luminați de slava Treimii.

Și când auzim Evanghelia că spune că cerurile s-au deschis la Botezul Domnului…nu trebuie să înțelegem că s-au petrecut lucrurile la modul fizic…și că a văzut fiecare muritorcele de taină ale lui Dumnezeu, ci doar pentru Ioan Botezătorul, Părintele nostru, acestea au fost evidențe extatice, văzute cu duhul lui întru slava Domnului.

De aceea Evanghelia Botezului i se datorează lui Ioan Botezătorul.

Pentru că el s-a făcut vrednic de o așa mare și imensă descoperire.

Căci nimeni până la el nu mai văzuse, la modul explicit, că Dumnezeu e Treime de persoaneși că Duhul Se odihnește în Fiul și că Fiul e Cel Preaiubit al Tatălui.

Văzând pe Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii, Sfântul Ioan L-a văzut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, pe Dumnezeu-omul și L-a mărturisit în mod clar tuturor.

De aceea și românii, în mod paradoxal, îl cinstesc pe Sfântul Ioan mai degrabă acum, la soborul său…decât la martirizarea lui.

Și nu pentru că îi depreciază martiriul său…ci pentru că acum, la Bobotează, îl văd ca pe un prieten și ca pe un colaborator de frunte al Domnului.

Căci îndrăznește să-L boteze pe Stăpânul, se face ascultător Lui întru toate, Îl înalță pe El și îi trimite pe toți la El…pentru ca el să se micșoreze punându-L în evidență pe Dumnezeu întrupat.

Și când te micșorezi pentru cel pe care îl iubești, de fapt te înalți în inima celui care se simte iubit de tine.

Și cel care se simte iubit…te iubește cu și mai multă putere, fără margini, pentru că iubirea ta, care se șterge/ se smerește pentru înălțarea lui…îi este zarea în care el poate să zboareși să se odihnească duhovnicește.

De aceea am început aici prin a-i lăuda pe colaboratorii noștri autentici.

Căci fără ei, fără cei care ne sunt aproape (și prin care putem să ne manifestăm darurile și harismele primite de la Dumnezeu, în folosul tuturor, în și pentru Biserică) nu putem să realizăm tot ce ne propunem.

Dar dacă îi avem pe cei pe care ne putem baza…și dacă avem public receptiv, ca un pământ fertil…atunci măreția credinței rodește înmiit în ogorul Bisericii.

Pentru că Sfântul Ioan i-a făcut public Domnului.

I L-a pus la picioare…

Mulți dintre cei ajutați și tămăduiți de Domnul au devenit colaboratorii Lui.

Mesagerii Lui peste tot.

Căci atunci când duci mesajul mântuirii mai departe nu faci altceva decât să colaborezi/ să conlucrezi cu cel ce vorbește pentru mântuirea oamenilor.

Însă cel ce te transmite mai departe…trebuie să te poarte în el.

Trebuie să aibă chipul tău profund, autentic, în el…ca să te transmită altora.

Pentru că o predică sau o carte, o mărturie nu înseamnă doar cuvânt, cuvinte…ci înseamnăo stare de spirit, o amprentă a sufletului celui care a creat-o.

Și îl vedem azi și mereu pe Sfântul Ioan Botezătorul și pe toți Sfinții Domnului ca purtătoriai lui Dumnezeu în ei înșiși, ca pe niște garanți autentici ai vederii și ai cunoașterii Lui…și nu simpli povestitori ai unor lucruri din trecut…

Pentru că asta înseamnă sfințenie: să Îl porți pe Dumnezeu în tine, prin slava Lui și prezența Lui în tine să fie explicită.

De aceea, în predica de ieri am subliniat faptul că adevărata minune a apei sfințite la Botezul Domnului e răspunsul cu har, al lui Dumnezeu, la cererea noastră smerită.

Că noi nu facem hocus-pocus cu ea, nu băgăm în ea cine știe ce substanțe ca să steanestricată ani întregi…ci doar mâna…care ne îngheață…dar Dumnezeu trimite slava Lui!

Și cum apa, care nu păcătuiește, stă plină de har tot timpul…așa am sta și noi, plini de har, dacă am rămâne în harul Spovedaniei, al Sfintei Euharistii, al participării la sfințeniileDomnului.

Dar ea, apa sfințită…e o mustrare continuă pentru noi…că ne arată câte pierdem noi…când ne dezgolim de slava Sa prin păcat.

Și, totodată, câtă nevoie avem noi de iertarea continuă a lui Dumnezeu, prin Taina Sfintei Spovedanii, pentru ca să fim locașuri pline de har ale Stăpânului.

De aceea predica pocăinței a Sfântul Ioan are o relevanță continuă în întreaga istorie.

E valabilă oricând pocăința, durerea, lacrima de sfâșiere pentru păcatele noastre…pentru că ea întinerește ființa noastră.

Și dacă firea/ ființa apelor s-a sfințit astăzi….firea/ ființa sufletului nostru se curățește prin spovedirea păcatelor, prin lacrimi și prin fapte bune…din geamul plin de mizerie…sufletul nostru devenind cristal plin de lumină.

Căci așa arată pocăința: plină de lacrimi care aduc bucurie, care revarsă slava Lui în noi, care ne umple de lumină.

De aceea și mulți români îi poartă numele Sfântului Ioan, Iohanan, în limba ebraică, însemnând darul lui Dumnezeu.

Căci e un mare dar de la Dumnezeu…să Îi slujești Lui.

Și să vezi cum toate le sfințește Dumnezeu prin rugăciunea și lucrarea ta…dar în care tuvezi și simți și ești conștient…că El e primul și ultimul care dăruie în slujbele tale.

De aceea Sfântul Vasile cel Mare, în Liturghia sa, ne amintește nouă, celor ce slujim, că „n-am făcut ceva bun pe pământ, ci pentru mila Ta și îndurările Tale, pe care le-ai revărsatcu prisosință peste noi” [Liturghier, ed. BOR 2012, p. 254], se fac toate cele pe care le slujim în Biserică.

Așa că nu e un motiv de mândrie…că sfințim pâinea și vinul, că sfințim apa, că botezăm și cununăm…pentru că nu le facem cu putere de la noi…ci cu putere de la Dumnezeu.

Căci El lucrează prin noi și împreună cu noi cele ale Sale…

Și Dumnezeu Se bucură să ne facă colaboratori ai Săi întru toate…pentru că Se bucură să ne entuziasmeze cu iubirea Lui.

Și un om entuziasmat de Dumnezeu, plin de focul dragostei Lui…e un colaborator de fiecare clipă…

Adică nu slujește, nu predică și nu muncește în Biserica Domnului cu program…ci toată viața lui este o ardere pentru Domnul.

Iar cei care ard de dragostea Domnului ne oferă trupul lor, după moarte, ca trup plin de har…spre adeverirea faptului că Dumnezeu este în noi și lucrează prin noi mântuirea lumii.

Și de aceea noi nu ne incinerăm morții ci ni-i îngropăm cu evlavie.

Revenim cu dor la mormântul lor, cu lacrimi și cu rugăciune vie…

Revenim acolo unde sunt trupurile pe care le-am iubit în nedespărțire de sufletele care au fost în ele…și pomenirea lor, a celor adormiți ai noștri, e mereu o nouă aprindere a dragostei pentru ei.

Căci cum și cine ar putea să ne stingă iubirea pentru părinții, bunicii, soțiile, duhovnicii și prietenii noștri, dacă Dumnezeu întețește vâlvătaia dragostei din noi?

Cine ar putea să scoată dragostea din noi, ca pe o măsea stricată, când ea e fundamentulpersoanei noastre?

De aceea dragostea nu se stinge…ci ea se aprinde…

Dragostea nu e omorâtă cu pistolul…ci pistolul împânzește dragostea și venerația în ceilalți.

De aceea, când un teolog al Bisericii vorbea despre sângele Mucenicilor ca despre sămânțacare înrădăcinează Biserica în sufletele oamenilor…s-a referit tocmai la exemplul foarte bun de urmat, care ne ștampilează ființa la modul copleșitor.

Așadar, iubiți frați și surori întru Domnul,

să bem apa credinței, apa nădejdii, apa dragostei de Dumnezeu!

Să bem apa Prea Dumnezeieștii Treimi, prin care cele cerești s-au unit cu cele pământești.

Căci noi am adus apă curată, apă de izvor, apă rece…și Dumnezeu ne-a dat, în mod nevăzutdar simțit, focul harului în apa noastră.

Și bând din apa Lui să ne sfințim trupurile și sufletele…și să fim locașuri împărătești, locașuri frumoase, sfințite, curate, înfrumusețate de Dumnezeul Care S-a arătat în Iordan nouă, ca Părinte, Fiu și Duh Sfânt, Care sfințește toate!

La mulți ani…și Domnul să fie bucuria noastră, acum și în vecii vecilor. Amin!

Sursa: Teologie pentru azi