Pr. Mihai-Andrei Aldea: ROMÂNI, SECUI ŞI UNGURI ÎN TRANSILVANIA – SCURTĂ PRIVIRE ISTORICĂ (partea a II-a)

ROMÂNI, SECUI ŞI UNGURI ÎN TRANSILVANIA – SCURTĂ PRIVIRE ISTORICĂ

(partea a II-a)

de Pr. Mihai-Andrei Aldea

Originea secuilor

Secuii sunt şi ei parte a acestei istorii ungaro-române. Ei apar pentru prima oară în secolul X în Munţii Bihorului, fiind o populaţie de origine necunoscută. Toate încercările de a găsi rădăcinile reale ale Secuilor sunt de la început sortite eşecului în lipsa a două elemente esenţiale: izvoare reale privind originea Secuilor şi documente în limba secuiască. Totuşi, dintre teoriile actuale, cea mai probabilă este aceea care îi socoteşte pe Secui urmaşii Avarilor, sau mai bine zis o rămăşiţă a nobililor avari, care rămăsese în părţile dintre Carpaţii Crişurilor şi Tisa. Această rămăşiţă nu a luat parte la luptele ducilor români împotriva invaziei Ungare, însă nici nu a ţinut partea acesteia. Dintr-o serie de tradiţii religioase secuieşti reiese limpede că iniţial au fost ortodocşi, trecând mai târziu la Catolicism. Se pare că această convertire a nobililor secui le-a adus o oarecare încredere din partea nobililor unguri, care i-au colonizat după secolul XII în S-E Transilvaniei, dându-le sub stăpânire pe Românii şi Cumanii din această parte[1]. Secuii au fost folosiţi ca mijloc de apărare a Transilvaniei, dar nu au fost niciodată priviţi cu încredere sau prietenie de Unguri. O simplă dovadă este deosebirea între uciderea nobililor unguri şi respectiv secui care se răsculau. Nobilii unguri răsculaţi erau, de obicei, ucişi prin decapitare sau alte asemenea mijloace socotite demne. Nobilii secui răsculaţi erau, de obicei, spânzuraţi sau ucişi prin torturi cumplite, cel mai cunoscut fiind cazul lui Gheorghe Doja. Acesta a fost ucis în chinuri ce covârşesc închipuirea, ajungându-se până la smulgerea cărnii cu cleşti înroşiţi în foc, aşezarea pe un scaun înroşit în foc şi altele asemenea.

Secuii distruşi de Naţia ungară

De ce această… rezervă, ca să nu-i spunem duşmănie, a Ungurilor faţă de Secui? Din două pricini, iar mai târziu din trei. De la început, a fost faptul că Secuii se înţelegeau foarte bine cu dispreţuiţii – de către nobilii unguri – Români „schismatici” (ortodocşi). Acest lucru era intolerabil pentru Unguri. A doua pricină, era că Secuii erau alt neam decât Ungurii! De la început şi până în secolul XIX toată lumea ştia că naţiunile dominatoare în Transilvania sunt cea ungurească, nemţească şi secuiască. Limba secuiască încă se mai vorbea în secolul XVI, astăzi fiind însă dispărută. În secolul XIX s-a declanşat maghiarizarea sistematică a scaunelor secuieşti şi spre sfârşitul perioadei interbelice maghiarizarea şi-a atins scopul, Secuii dispărând din istorie. Naţiunea secuiască încetase să mai existe, înghiţită de cea maghiară. Deşi nobilimea secuiască a fost, de foarte multe ori, aliată cu Ungurii şi împotriva Românilor, la nivel popular între Secui şi Români a existat sute de ani o frăţietate pe care îndrăznim să o numim chiar sfântă. Mulţi dintre Români nu au şovăit să-şi dea viaţa pentru drepturile şi libertăţile Secuilor, şi la rândul lor mulţi dintre Secui nu au şovăit să se jertfească pentru libertatea şi drepturile Românilor – intrând aici nu doar cei din Transilvania, ci şi cei din Ţara Românească a Munteniei şi din Ţara Românească a Moldovei.

 Ţara secuimii – Românimea

Dat fiind că distrugătoarea Secuilor este Naţiunea ungară, este evident că, şi după dispariţia Secuimii, Ungurii şi Secuii sunt pe poziţii total antagonice. Poate este de amintit aici că la mijlocul secolului XIX Secuii încă socoteau că „Ţara” este pentru ei Românimea, acoperind prin acest nume – „Ţara” – Moldova şi Muntenia, privind Ungaria ca „străinătate”. Acum însă nu mai există Secui, întrucât au fost asimilaţi de Unguri. Iar cei care au distrus – printr-o politică intenţionată şi  diabolică de distrugere – Naţiunea Secuiască, nu pot fi în niciun caz socotiţi ca moştenitori – ci doar ca ucigaşi – ai Secuilor. Deci, în revendicările lor, Ungurii din ceea ce azi, cu totul impropriu, se numeşte Secuime, nu pot apela la nimic din istoria şi drepturile celor pe care i-au nimicit, adică Secuii. Deşi, evident, cu obişnuita nemărginită impertinenţă a nemeşimii ungureşti, o fac.

Premize istorice pentru pretinsa autonomie

Acestea sunt premizele istorice de la care plecăm pentru a înţelege cu adevărat revendicările de autonomie şi chiar independenţă ale Ungurilor din Harghita, Covasna şi Mureş.

Naţiunea ungară s-a prezentat în contextul naţiunilor apusene pe temeiul aceloraşi valori pe care le aveau şi acestea în Evul Mediu la nivelul claselor nobiliare:

  • slujirea fanatică a Papalităţii,
  • foamea disperată de putere şi glorie,
  • cruzime fără margini faţă de cei de altă părere decât cea a nobilimii,
  • dispreţul nemărginit faţă de cei care erau altfel,
  • ura nesfârşită faţă de Ortodoxie şi ortodocşi,
  • dispreţul şi chiar ura faţă de popoarele şi culturile din Răsăritul Europei,
  • arogarea statutului de civilizaţie superioară şi, implicit,
  • arogarea dreptului de a impune această civilizaţie celor altfel.

 Şovinismul maghiar

Către sfârşitul Evului Mediu, odată cu apariţia Protestantismului, această listă s-a diversificat. În vreme ce unii dintre Unguri au păstrat fidelitatea faţă de Papism, alţii au adoptat Calvinismul – sau alte forme de Protestantism – şi au prigonit sălbatic pe Români pentru a-i sili să se convertească. Nu mult după Protestantism s-a născut şi naţionalismul apusean modern. La Unguri, acesta a luat forma unui şovinism dezlănţuit, care nu a şovăit să recurgă nu doar la falsificarea istoriei, ci şi la cele mai abominabile crime. Totuşi, atât în prima formă, cât şi în cea ulterioară, Ungurii au izbutit să se includă cu succes în zona patimilor tipic vest-europene. Deşi pe o scară aparent mai mică, colonialismul apusean, în forma sa cea mai violentă şi oprimantă, a fost aplicat de Ungaria încă din secolul XII, fără a înceta – această aplicare – până astăzi.

Această încadrare a Ungariei în mentalitatea apuseană ar trebui să fi fost depăşită în clipa în care o parte dintre crimele şovinismului unguresc au ieşit la iveală, prima oară la sfârşitul secolului XVIII. Totuşi nobilimea ungară a ştiut să poarte o mască uimitor de bine alcătuită de cultură, civilizaţie şi deschidere, dar mai ales a ştiut să folosească mult şi foarte eficient minciuna. Dincolo de orice alte mijloace, aceasta a rămas unealta şi arma de bază a Ungariei şi ungarismului până astăzi.

Concluzii

Toate aceste fapte istorice trebuie bine înţelese atunci când încercăm să înţelegem ce înseamnă sau ce ar însemna autonomia – şi eventual independenţa – ungurească în Transilvania.

Dar, vor spune unii, toate acestea ţin de trecut, nu de prezent.

Din păcate, nu este aşa.

Să ne aplecăm asupra trecutului cel mai apropiat, care formează temeiul evident a tot ceea ce avem astăzi. Căci nimeni nu trăieşte independent de ceea ce s-a întâmplat de la naşterea lui şi până azi! Să vedem, prin urmare, întâmplările din ultimii 80-90 de ani, ca să vedem temeiurile cele mai evidente ale vremilor de astăzi.

(continuare în numărul viitor)

[1] Numărul Secuilor era la această dată de cca. 3.000 de oameni. Credem că este limpede cum de au ajuns în secolul XIX la un număr de 700.000 (şapte sute de mii) de oameni! (Dacă ar fi avut o creştere prin spor natural, în proporţie Românii ar trebui să fie la aceeaşi dată peste 600.000.000 (şase sute de milioane) de suflete…)

articol publicat in revista ATITUDINI, nr. 18

 Sursa:http://foaienationala.ro