Pr.prof. univ.dr.Theodoros Zisis ”ÎNSEMNĂTATEA PĂRINŢILOR BISERICII ŞI LEPĂDAREA PATROMAHĂ DE ACEŞTIA” din cadrul conferintei „Teologie patristică şi erezie postpatristică”

ÎNSEMNĂTATEA PĂRINŢILOR BISERICII

  ŞI LEPĂDAREA PATROMAHĂ DE ACEŞTIA

Comunicare susţinută în cadrul conferinţei

„Teologie patristică şi erezie postpatristică”,

organizată de Sfânta Mitropolie a Pireului,

Miercuri 15 februarie 2012

de Protopresviterul Theodoros Zisis, profesor onorific al Facultăţii de Teologie  ,din cadrul Universităţii Aristoteliene din Tesalonic

(Precizăm că anumite pasaje nu au coerenţa specifică unui text scris.)

Preasfinţiţi Arhierei, preacinstiţi Părinţi, stimaţi domni profesori, iubiţi fraţi în Hristos,

La al VII-lea Sinod Ecumenic care a condamnat iconoclasmul s-au consacrat o mulţime de pasaje patristice care să îndreptăţească cinstirea sfintelor icoane. Atât de mult s-au îndestulat atunci Părinţii sinodali de cuvântul patristic care s-a prezentat, încât, adresându-se Patriarhului Tarasie, i-au spus: „Ajunge, ne-am îndestulat de cuvintele patristice, următori fiind Sfinţilor Părinţi”. Amintesc acest lucru, ca să arăt cinstindu-i pe antevorbitorii mei, să trag concluzia că, după atâtea comunicări, „ne-am îndestulat şi noi”, iar eu am acum neplăcutul privilegiu să fiu ultimul vorbitor. Simt că nu mai am aproape nimic de spus, pentru că predecesorii mei, stimaţi şi valoroşi vorbitori, au analizat tema aproape în întregime şi au lăsat foarte puţine aspecte necercetate. Cu toate acestea, voi încerca şi eu să aduc umilul meu prinos. Iniţial, îmi structurasem altfel cuvântul, dar ascultând comunicările acestei conferinţe am înţeles că trebuie să se arate auditoriului că teologia postpatristică nu poate fi identificată doar cu cele ce se petrec la Academia de Studii Teologice de la Volos, ci e necesar să se înfăţişeze unde începe această teologie postpatristică, care este evoluţia ei şi cum a ajuns azi în culmea ei. Trebuie să vă spun că am redactat o comunicare destul de lungă pe care însă nu o voi prezenta în întregime, pentru că s-a depăşit deja timpul programat pentru această conferinţă, de aceea prima jumătate o voi rezuma şi pe a doua o voi citi după manuscris.

În prima parte a comunicării mele urmăresc evoluţia tendinţei postpatristice începând din secolul al VIII-lea până la sfârşitul perioadei bizantine, adică până la Sinodul de la Ferrara-Florenţa, şi atrag atenţia că teologia postpatristică îşi are punctul de plecare în teologiafrancă[1], în epoca lui Carol cel Mare, şi în debutul scolasticismului. Dezvoltarea teologiei scolastice la curtea lui Carol cel Mare a avut ca urmare desconsiderarea şi înlăturarea Părinţilor din teologia Bisericii Apusene. Erezia Filioque, deşi era cunoscută de mult timp în Biserică, a luat o asemenea amploare în acea epocă, încât s-a ajuns la condamnarea acesteia de către Fotie cel Mare. Asta pentru că teologii scolastici, teologii carolingieni, recurseseră la folosirea filosofiei şi a terminologiei filosofice pentru a demonstra că învăţătura lor este corectă. Şi spuneau: „Nu avem nevoie de Părinţi, nu avem nevoie de ce spun Părinţii. Noi, prin puterea raţiunii, prin puterea filosofiei aristotelice, putem să demonstrăm că învăţătura Filioque este corectă”. Sunt daţi la o parte Părinţii Bisericii şi apar noi Părinţi, Părinţii Scolastici, având drept corifeu pe Toma d’Aquino care devine îndrumătorul teologiei scolastice şi al scolasticismului. Iar în Răsărit ne-a venit ca reprezentant al scolasticismului Varlaam Calavritul Monahul, pe care l-a condamnat Sfântul Grigorie Palama. Astfel am avut prima oară în fapt la Sfântul Grigorie Palama ciocnirea dintre învăţătura patristică ortodoxă şi învăţătura raţionalistă filosofică a Apusului, o ciocnire între două lumi, nu atât între două persoane: ciocnirea dintre teologia patristică însuflată de Duhul Sfânt a Răsăritului şi teologia scolastică şi filosofică a Apusului.

Cercetând din nou această problematică şi confirmându-mi din nou toate aceste lucruri în ultimele zile, am adunat câteva pasaje extraordinare ale Sfântului Grigorie Palama, mai ales cu privire la cinstea şi respectul faţă de Sfinţii Părinţi. Aceste pasaje vor apărea în textul scris al comunicării mele. Aici voi spune doar ceea ce au spus şi antevorbitorii mei, şi anume că nu se poate concepe teologie ortodoxă fără luminare de sus, fără luminarea Duhului Sfânt care presupune, aşa cum s-a spus, curăţirea de patimi. Şi mi-a rămas, citindu-l pe Sfântul Grigorie Palama şi predându-l mulţi ani la rând ca profesor de Patrologie al Facultăţii de Teologie, că opunându-se şi combătându-l pe Varlaam Calavritul, care învăţa că omul nu ajunge la desăvârşire – închipuiţi-vă! – şi nici nu se mântuieşte dacă nu-i cunoaşte pe filosofii greci antici. Şi îi răspunde Sfântul Grigorie Palama: „Fără curăţie, de-ar şi învăţa cineva toată filosofia, de la Adam până azi, va continua să fie fără de minte în ce priveşte luminarea Duhului Sfânt, iar nu înţelept după Dumnezeu”. S-au aşezat deci în linie de luptă înţelepciunea omenească împotriva înţelepciunii dumnezeieşti, Iluminismul occidental care începuse cu Renaşterea împotriva Luminării de care vorbesc Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe.

Această poziţie pe care Sfântul Grigorie a dezvoltat-o minunat găseşte şi o expresie la ultimul Sinod care a avut loc, la Sinodul pseudo-unionist de la Ferrara-Florenţa, la care a participat şi Biserica Ortodoxă şi de la care istoricul Sinodului, Silvestros Siropulos, ne păstrează câteva caracteristici din care înţelegem cum se construise până în acea epocă această teologie deopotrivă postpatristică şi antipatristică. Ne prezintă o întâmplare minunată cu un episcop ortodox, reprezentant al Bisericii Georgiei, a Iviriei. La o anumită discuţie asupra unei teme anume, în timp ce vorbea un crâncen vorbitor latin, Ioannis Turconados din Spania, episcopul ortodox georgian, deranjat fiind, pentru că-l auzea în continuu pe teologul latin[2] invocându-l pe Aristotel, se îndreaptă către Silvestros Siropulos care-i stătea alături şi îi spune: „Ce atâta Aristotel, Aristotel, Aristotel?! Nu e bun Aristotel!”. Iar Silvestros Siropulos îl întreabă: „Şi cine crezi că este bun?”, iar episcopul ortodox îi răspunde: „Sfântul Vasilie, Sfântul Grigorie, Sfântul Ioan Gură de Aur! Aristotel nu e bun!”. Vedem, deci, şi la dezbaterile de la Sinodul Ferrara-Florenţa încercarea părţii latine de a ocoli, pe de o parte, Tradiţia Părinţilor care se împotrivea ereziei Filioque, primatului papal şi tuturor celorlalte erezii, iar pe de alta, de a consolida înşelările Bisericii Apusene, înşelările papismului, prin categorii filosofice şi scolastice.

S-a mai consemnat o întâmplare de la Sinodul Ferrara-Florenţa care explică de ce şi astăzi, în epoca Ecumenismului, continuă să fie dezvoltată şi susţinută teologia postpatristică. Această teologie antipatristică. Când Patriarhii ortodocşi şi-au numit reprezentanţii care urmau să participe la Sinodul Ferrara-Florenţa, la lucrările sinodale preliminarii care au avut loc la Constantinopol Patriarhii au trimis scrisori, aşa cum obişnuiesc să facă Patriarhii, în care arătau ce poziţie să adopte la Sinod reprezentanţii lor şi îi legau poruncindu-le ca „ceea ce hotărâţi în Sinod să fie în acord cu Sinoadele Ecumenice şi cu Predania Părinţilor. Dacă încălcaţi hotarele aşezate de Sinoadele Ecumenice şi de Părinţii Bisericii, nici gând ca noi, ca Patriarhi ortodocşi să primim deciziile Sinodului Ferrara-Florenţa”. Care a fost evoluţia acestui caz? Când latinii au aflat de aceste scrisori care îi legau pe reprezentaţii ortodocşi să urmeze calea Sinoadelor Ecumenice şi a Sfinţilor Părinţi, intervine un episcop latin teolog, Ioannis Tracusis, care spune: „Nu putem să mergem în Sinod cu asemenea legături, nu putem să punem hotare discuţiilor în Sinod, trebuie retrase aceste scrisori care pun ca hotar discuţiilor să îi urmăm pe Sfinţii Părinţi”. Şi, din păcate, Împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul, din pricina marii nevoi de ajutor militar şi economic, capitala împărătească fiind în mare primejdie, a decis retragerea acestor scrisori care îi obligau pe reprezentanţi să urmeze linia patristică şi, în fapt, i-a constrâns pe Patriarhi să-şi retragă scrisorile. Şi este cunoscut, în continuare, care a fost evoluţia Sinodului Ferrara-Florenţa: toate deciziile, documentul final cu decizii în cinci puncte, sunt împotriva învăţăturii Sfinţilor Părinţi. Şi, după Sinod, Silvestros Siropulos atrage atenţia că ignorarea şi nesocotirea acelor scrisori care porunceau urmarea Sfinţilor Părinţi a fost un preambul de rău augur pentru ce urma să se întâmple la Ferrara-Florenţa. Asta nu înseamnă însă că reprezentanţii ortodocşi au fost legaţi să nu-i invoce pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi cunoaştem din Actele Sinodului şi din cele consemnate de Silvestros Siropulos, că mulţi dintre vorbitorii ortodocşi, mai cu seamă Sfântul Marcu Eugenicul, i-au pus în dificultate pe ritorii scolastici ai latinilor pe temeiul scrierilor Părinţilor Bisericii.

Astfel, se dovedeşte că teologia ortodoxă continuă să meargă pe drumul aşezat de toate Sinoadele Ecumenice anterioare şi de toţi Sfinţii Părinţi şi anume că există hotare ale theologhisirii pe care nu le putem încălca. Axioma teologhisirii ortodoxe este urmarea Sfinţilor Părinţi şi neîncălcarea hotarelor aşezate de ei. Ce s-a întâmplat în perioada ocupaţiei otomane? Putem constata cu satisfacţie că şi în perioada ocupaţiei otomane Tradiţia Părinţilor nu a fost deloc vătămată, pentru că primul Patriarh de după căderea Constantinopolului, Ghenadie Scholarios, care era şi reprezentantul politic al tuturor ortodocşilor din Imperiul Otoman, s-a dovedit credincios ucenic şi urmaş al Sfântului Marcu Eugenicul. A pus în Biserică bazele noii situaţii pe aceste temeiuri patristice. A lăsat cuvinte minunate despre preţuirea pe care o datorăm Sfinţilor Părinţi, cuvinte pe care le citez în comunicarea mea scrisă. Dar şi cele trei-patru probleme teologice şi bisericeşti care au survenit în această perioadă a ocupaţiei otomane au fost abordate de către mai-marii de atunci ai Bisericii noastre având ca bază duhul Părinţilor.

Deja Părintele Gheorghios Merallinos ne-a amintit aici anumite decizii sinodale din acea perioadă, pe care le pomenesc şi eu în comunicarea mea, în care Patriarhii, confruntându-se cu papistaşii şi cu luterano-calvinii, puneau înainte învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Există în acest sens o scrisoare semnificativă a unui Patriarh foarte mare şi cunoscut, Ieremia Tranos, care începuse un dialog cu teologii de la Tübingen şi se păstrează două scrisori ale lui din corespondenţa cu teologii germani luterani de la Tübingen. La cererea acestora, le trimite o scrisoare lungă, un text lung în care îi sfătuieşte şi le prezintă poziţia ortodoxă asupra numeroaselor teme despre care îl întrebau. Când, în continuare, din răspunsul lor constată că teologii luterani, teologii protestanţi, le ţin tot pe-ale lor – pentru că trebuie să spunem că protestantismul a agravat gândirea postpatristică, caracterul postpatristic al Scolasticii s-a agravat în protestantism, pentru că, după cum spune şi Cuviosul Iustin Popovici, câtă vreme în papism avem un papă infailibil, care este mai presus de Părinţi, căci în papism nu avem doar Scolastica aşezată mai presus de Părinţi, ci îl avem şi infailibilul papă care este mai presus de Părinţi şi chiar mai presus de Biserică. După cum spuneam, în protestantism, papa cel unul a devenit mulţi papi, aproape fiecare credincios în protestantism pretinde pentru sine infailibilitatea şi, astfel, gândirea antipatristică şi postpatristică s-a agravat exagerat în protestantism. Când, prin urmare, Patriarhul Ieremia a constatat că teologii protestanţi luterani de la Tübingen nu ţin deloc seama de Părinţii Bisericii, ci îi resping, le-a trimis o scrisoare care ar trebui să fie un model pentru mai-marii bisericeşti din zilele noastre. Am făcut mai demult o prezentare a acestei scrisori şi am spus că, dacă Patriarhii, şi Arhiepiscopii, şi preşedinţii noştri sinodali ar fi urmat la dialoguri calea Patriarhului Ieremia Tranos, nu am fi avut azi aceşti teologi care de 30-40-50 de ani tot merg pe la dialoguri, fără nici un rezultat. Ieremia le-a spus, deci, politicos în scrisoare: „Deoarece văd că voi nu luaţi aminte la cele pe care vi le prezint pe baza Sfinţilor Părinţi şi că nu îi respectaţi pe Sfinţii Părinţi, de aceea, în continuare nu mă mai deranjaţi, dialogul se întrerupe. Urmaţi-vă drumul vostru, iar comunicarea noastră, de acum înainte, să fie simplu omenească, lumească, să discutăm, dacă este nevoie, despre alte subiecte”. Dacă ar fi fost urmată această cale, nu am fi avut astăzi agravarea panereziei Ecumenismului.

Tot din această perioadă a ocupaţiei otomane doresc să menţionez, de asemenea, că Biserica noastră s-a confruntat cu protestanţii, cu papistaşii, precum şi cu Mişcarea Iluminismului, Iluminism care în esenţă a fost continuarea Renaşterii şi Scolasticii. Iluminismul a trecut şi în spaţiul ortodox şi vreau foarte mult să amintesc în acest punct, pentru că văd în sală profesori de filozofie, precum şi pe iubita noastră profesoară, doamna Maria Mantuvalu, împreună cu care şi cu alţi colegi, şi cu Părintele Gheorghios Metallinos, am cercetat această perioadă a ocupaţiei otomane, cu deosebire pe Părinţii Colivari pentru modul cum au reacţionat împotriva Iluminismului apusean şi împotriva lui Adamantios Korais. Părinţii Colivari, în primul rând, ca reacţie la toate aceste mişcări, au dorit să întărească conştiinţa patristică editând operele Părinţilor, dintre care capodopera este Filocalia Părinţilor Neptici. Toţi Părinţii Colivari s-au îndeletnicit cu editarea operelor patristice şi cu redactarea de texte liturgice. Şi va trebui aici să abordăm şi o temă contemporană. Luaţi aminte, în acea perioadă a ocupaţiei otomane, când nivelul de educaţie în popor era foarte scăzut, ei scriau slujbele într-o greacă arhaizantă, nu în limba vorbită, spre deosebire de revendicarea ridicată astăzi cu privire la traduceri, revendicare ce tulbură Biserica noastră azi, când există anumiţi arhierei care creează probleme, chiar împotriva deciziilor Sfântului Sinod.

În comunicarea mea prezint un pasaj al Sfântului Nicodim Aghioritul pe tema traducerilor [textelor liturgice în limba vorbită], pasaj care este un adevărat tezaur necunoscut credincioşilor. Multe s-au scris pe tema traducerilor, totuşi această poziţie a Sfântului Nicodim a rămas necunoscută; şi am descoperit-o şi am pus-o în textul meu, poate s-or lumina cei trei arhierei [care susţin traducerea textelor liturgice din greacă veche în greaca vorbită], să o cunoască şi să se informeze asupra ei, ca să devină şi ei următori ai Sfinţilor Părinţi, pentru că Sfântul Nicodim, prin ceea ce spune, se întemeiază pe Sfinţii Părinţi. Este vorba de Mitropolitul Nicopolei, Mitropolitul Dimitriadei şi de Mitropolitul Sketistei. Spune, deci, Sfântul Nicodim Aghioritul în „Hristoitia” lui: „Păziţi-vă, fraţilor, şi de gândul pe care îl pune diavolul în ei şi le spune: «tu eşti analfabet şi neînvăţat şi nu înţelegi cele ce se spun în Biserică şi, deci, la ce bun să te supui cu totul Bisericii?». Răspuns: „Vă răspunde, fraţilor, un avva al Patericului şi vă spune: «Chiar dacă voi nu înţelegeţi cele ce se spun în Biserică, diavolul însă înţelege şi pentru aceasta se înspăimântă, se teme şi fuge de la voi». Vreau să spun că şi voi, chiar dacă nu înţelegeţi toate cuvintele care se spun în Biserică, însă multe dintre aceste cuvinte le înţelegeţi şi din acelea vă folosiţi. Adaug şi aceasta că, dacă mergeţi des în Biserică şi ascultaţi sfintele cuvinte, treptat veţi ajunge să înţelegeţi cele pe care înainte nu le înţelegeaţi, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, că Hristos, văzând zelul vostru, vă deschide mintea (nous) ca să înţeleagă”. Este, deci, cu adevărat de neînţeles ca într-o epocă în care se face atâta educaţie şi în care există atâtea şcoli, să funcţioneze argumentul că nu înţelegem sfintele texte în propria noastră limbă. Acest lucru, desigur, nu are legătură cu traducerile textelor liturgice din greacă veche în alte limbi, pentru că aceste traduceri din greaca veche în alte limbi trebuie să se facă.

Am aici multe legate de tema noastră despre Sfântul Cosma Etolianul cel Întocmai-cu-Apostolii care, şi el, a făcut o importantă lucrare în duhul Părinţilor în acea perioadă. Şi ceea ce vreau să spun aici, pentru că are legătură cu fenomenele antipatristice de azi, este că Sfântul Cosma Etolianul, ca şi Sfinţii Părinţi Colivari, cei care i-au uns pe neomartiri, pentru că ei i-au întărit şi i-au pregătit să nu se lepede de credinţa lor şi să nu primească mahomedanismul. Amintesc aici că într-un studiu mai vechi pe care l-am scris despre întâlnirile interreligioase am pus ca titlu „Întâlnirile interreligioase – tăgăduire a Evangheliei şi ponegrire a Sfinţilor Mucenici”. Deci, în această perioadă a ocupaţiei otomane, avem apariţia acestei mândrii de a fi ortodox la sfinţii mucenici, care nu se uitau la traiul lor bun, la cum să o ducă ei bine, şi, când li se propunea să părăsească credinţa creştină şi să îmbrăţişeze credinţa lui Mahomed, preferau să-şi verse sângele pentru credinţa lui Hristos, mai degrabă decât să devină mahomendani. Şi astăzi, din păcate, avem acest fenomen al tăvălugului interreligios care pune semnul de egalitate între mahomedanism, celelalte religii şi creştinism.

Până aici am prezentat pe scurt aproape jumătate din manuscris, toate aceste aspecte sunt analizate pe larg în comunicarea mea.

În continuare vă voi prezenta situaţia contemporană, de la întemeierea statului neogrec până azi, căci cred că şi această perioadă prezintă un interes deosebit. Concluzia din referirea noastră la perioada ocupaţiei otomane este că gândirea postpatristică a papistaşilor, a protestanţilor şi a iluminiştilor nu a zdruncinat duhul patristic al Tradiţiei Bisericii. În acea epocă, pierdusem libertatea trupească, dar am păstrat liber şi neînrobit sufletul nostru, credinţa noastră, până într-acolo încât am dat martiri ai credinţei creştine.

Care este situaţia, însă, luaţi aminte!, în epoca vieţii politice libere? (…) Din păcate, ceea ce nu au acceptat să facă marile personalităţi ale neamului – Marele Fotie, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Marcu Evghenicul, Patriarhul Ghenadie Scholarios –, şi anume să trădeze credinţa drept-slăvitoare pentru a salva statul sau, în timpul ocupaţiei otomane, ceea ce nu au făcut noii-mucenici pentru a-şi salva trupul şi traiul bun, am făcut-o noi deja şi o facem cu mult mai rău. Am predat Grecia în mâinile străinilor, în mâinile bavarezilor lui Otto[3] şi a acoliţilor lui, care de atunci şi până azi nu au alt scop decât să dezrădăcineze şi să facă să dispară tot ce aminteşte de Ortodoxie, de Bizanţ, de Părinţii Bisericii, să slăbească total orice reacţie de împotrivire duhovnicească la tentativa lor de a face ca Grecia ignorată de lume, să fie neortodoxă şi neelenă, aşa încât, occidentalizaţii şi latinizaţii, protestanţii, papistaşii şi iluminaţii – adică întunecaţii – să o asimileze şi să o facă să dispară. Mă mâhneşte azi încă şi meschinăria noastră politică şi economică, care îşi atinge culmea din pricina pierderii credinţei Sfinţilor Părinţi, a pierderii harismelor noastre duhovniceşti. Dacă am fi avut un puternic discernământ duhovnicesc, am fi înţeles că flăcările clădirilor arzânde din centrul Atenei nu înseamnă nimic faţă de flăcările aprinse de incendiatorii credinţei ortodoxe, fie ei străini sau de-ai noştri, postpatristici şi antipatristici, care activează aici de mulţi ani. Acum însă îi reprezintă, le sintetizează mesajul şi îi exprimă „cu capul descoperit” Academia de Studii Teologice a Mitropoliei Dimitriadei care, aşa cum s-a spus pe bună dreptate de către un preaevlavios şi luptător împreună-slujitor, a încetat să mai fie „academie”, ci s-a preschimbat într-o „epidemie”.

Datorăm recunoştinţă arhiereilor care, văzând primejduirea credinţei, nu au ţinut seama de mincinoasa iubire de fraţi, [menajându-i pe cei de la Volos,] ci au stigmatizat cele afirmate la congresul postpatristic al Academiei de Studii Teologice din iunie 2010. Primul a fost şi cel care este totdeauna primul în luptele de mărturisire a credinţei din zilele noastre,Înaltpreasfinţitului Mitropolit al Pireului, kir Serafim. Al doilea, Înaltpreasfinţitul Mitropolit al Glifadei, kir Pavlos, printr-un memoriu amănunţit şi foarte argumentat, care s-a distribuit în Biserica noastră, adresat Sfântului Sinod condamnând caracterul protestant al teologiei postpatristice şi contextuale şi înstrăinarea acesteia de teologia ortodoxă. Al treilea, vrednicul de cinstire, caracterizat de un profund duh patristic,Mitropolit al Kithirelor, kir Serafim, care îndată s-a arătat de acord cu arhiereii care au protestat împotriva teologiei postpatristice şi s-a adăugat celor care drept învaţă cuvântul adevărului. Al patrulea, Mitropolitul de Nafpaktos, kir Ierothei, care s-a grăbit să se alăture luptătorilor cu un articol foarte teologic în care a condamnat noua erezie încolţită în Biserică, a teologiei postpatristice, şi pe care astăzi, cu bucurie, îl avem între noi, învăţător şi mărturisitor. În sfârşit, mulţi alţi arhierei, clerici, monahi şi laici, care au dezaprobat cu putere prin articole, comentarii şi chiar prin proteste sinagoga eretică a Volosului. Mai cu seamă cel care este de 50 de ani „vasul amiral” al luptelor ortodoxe,ziarul ortodox luptător „Orthodoxos Typos”, ziarul părinţilor duhovniceşti care l-au întemeiat şi care au fost responsabili, pururea pomenitul Părinte Haralambos Vasilopulos şi vrednicul lui urmaş, Părintele Marcos Manolis, ziar care a prezentat şi a făcut cunoscută erezia postpatristică. Să vedem însă acum câţiva dintre cei mai înalţi „copaci” şi dintre „roadele” cele mai amare şi mai purtătoare de moarte, duhovnicesceşte vorbind, ale „pădurii postpatristice”.

Secolul al XIX-lea, în ciuda ocupaţiei barbare, a fost marcat de serioase acţiuni antipatristice care se loveau însă de la fel de serioase împotriviri. În pofida sfintelor canoane ale Sfinţilor Părinţi, s-a proclamat autocefalia schismatică a Bisericii Greciei, în chip samavolnic, fără părerea şi fără aprobarea Patriarhiei Ecumenice. Vine să se impună un regim secular în relaţiile dintre Biserică şi stat, care revendică supunerea Bisericii faţă de Cezar. De-acum Biserica are ca şef în Sinod pe epitropul regal, prezent la toate şedinţele Sinodului şi fără acordul căruia Sfântul Sinod nu poate lua decizii. Monahismul dispare, ajungându-se să se închidă cu forţa 400 din cele 500 de mănăstiri ale Greciei prin ordinul epitropului protestant al regelui Otto, să se înstrăineze proprietăţile mănăstirilor şi să fie sărăciţi monahii. Situaţia aceasta este condamnată într-un emoţionant text al lui Makrighianis, acest adevărat general romeu. Loviturile împotriva monahismului, în orice epocă şi în epoca noastră în care s-a plănuit şi s-a uneltit calomnierea, dar şi erodarea interioară a Sfântului Munte – acest chivot unic al Ortodoxiei –, aceste lovituri împotriva monahismului, deci, ne costă mult, pentru că urmăresc să sece izvorul care ne dă Sfinţi Părinţi, căci este cunoscut că majoritatea Părinţilor Bisericii provin dintre monahi.

În aceeaşi perioadă de debut a statului secular neogrec, organizarea şi programele de învăţământ ale Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii Naţionale şi Capodistriene din Atena urmează modelele germane, iar condiţia necesară ca să ajungă cineva să predea aici era să fi studiat în Apus, cu urmarea ca teologia papistaşă şi protestantă să influenţeze prin profesori pe absolvenţi, clerici şi laici. Două exemple semnificative pentru a-mi adeveri cuvântul: Dimitrios Balan, care a deţinut mulţi ani catedra de Patrologie s-a exprimat dispreţuitor şi depreciativ faţă de luptele şi faţă de teologia Sfântului Grigorie Palama, acest propovăduitor al Harului şi al Luminii Schimbării la Faţă, care nu a făcut decât să exprime teologia Părinţilor dinaintea lui.

La Facultatea de Teologie Ortodoxă de la Atena continuă până azi să fie valabilă periodizarea care limitează epoca patristică la primele opt secole, adică de la Părinţii Apostolici până la Sfântul Ioan Damaschin, şi cu aceştia se ocupă cursul de Patrologie. Câtă vreme Sfinţii Scriitori care au urmat aparţin unui alt obiect de studiu, „Scriitorii Bisericeşti Bizantini”, ca şi cum Sfântul Duh ar fi încetat să mai lucreze în Biserică din secolul VIII până azi şi să mai nască Părinţi. Putem oare să spunem că Marele Fotie, Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Marcu Evghenicul, Părinţii Filocalici (Colivari), Sfântul Nectarie din secolul XX nu sunt Părinţi ai Bisericii? Recunoaştem în această periodizare a Patrologiei concepţia papistaşă care pretinde înlăturarea Părinţilor Bisericii şi înlocuirea lor cu Părinţii şi teologii lor scolastici, concepţie papistaşă care, aşa cum arătat, datează din secolul al XI-lea. Cu mult mai gravă este concepţia protestantă că Părinţi pot fi numiţi doar cei care au trăit aproape de anii Evangheliei, cei care au trăit în primele secole, cel mult până în secolul al V-lea. Eu, unul, predând Teologie Patristică la Facultatea de Teologie din Tesalonic, eram nevoit în fiecare an să precizez noilor studenţi că, pentru a considera un anume scriitor bisericesc drept Părinte al Bisericii, nu trebuie ca el să fi trăit în primele opt secole, aşa cum pretind manualele eterodoxe de Patrologie şi chiar unele dintr-ale noastre, ci sunt de ajuns sfinţenia vieţii şi ortodoxia învăţăturii lor. În textul scris al comunicării mele fac câteva referiri la teologi patristici din Atena şi Tesalonic. Trec peste acestea, ca să nu se mâhnească mai mult domnul preşedinte al sesiunii, pentru că mă lungesc.

Totuşi, marele cutremur al teologiei postpatristice porneşte la începuturile secolului al XX-lea cu două enciclice sinodale ale Patriarhie Ecumenice din timpul Patriarhului Ioachim al III-lea, din 1902 şi 1904, şi devine mai puternic prin enciclica sinodală din 1920 şi continuă până azi să fie activ, cu o intensitate din ce în ce mai mare. Prin enciclicele din 1902 şi 1904 – pe care le-a pomenit şi Părintele Gheorghios Metallinos –, Patriarhia Ecumenică, într-un spirit cu totul nou, postpatristic, părăseşte poziţia riguros patristică de până la 1895 faţă de ereticii Apusului, papistaşi şi protestanţi, şi, adresându-se întâi-stătătorilor Bisericilor autocefale, le cere, între altele, să-şi spună părerea faţă de relaţia ortodocşilor cu cele două „plante căţărătoare”[4] creştine, Bisericile apusene, a papistaşilor şi protestanţilor. În acelaşi timp propune şi tema reformei calendaristice, fără să-şi exprime însă o poziţie clară în favoarea sau împotriva calendarului iulian, predat de Părinţi şi care a fost folosit veacuri la rând, ci aşteaptă părerile Bisericilor autocefale. Pentru că răspunsul Bisericilor autocefale, aproape în totalitate – luaţi aminte! era deja începutul secolului XX! – a fost negativ în ambele privinţe, s-a stopat pentru două decenii această furtună postpatristică, dar a revenit cu mai multă putere prin enciclica sinodală a Patriarhiei Ecumenice din 1920, în care spiritul modern postpatristic pentru prima oară recunoaşte oficial ca Biserici comunităţile ecleziale apusene, pentru că în Enciclică se adresează tuturor „Bisericilor lui Hristos”, şi nu doar celor ortodoxe.

Patriarhul Meletie Metaxakis, această puternică personalitate, fără îndoială mason, a deţinut pe rând funcţia de Arhiepiscop de Kitios al Bisericii Ciprului, Mitropolit al Atenei, Patriarh Ecumenic şi Patriarh al Alexandriei. În acea perioadă a jucat un rol decisiv în promovarea Ecumenismului intercreştin şi interreligios, pus la cale şi promovat până azi de masonerie, ca să se slăbească unicitatea Ortodoxiei în relaţie cu celelalte confesiuni şi să se pună semnul de egalitate între Ortodoxie şi acestea, precum şi între creştinism şi celelalte religii. Marea „realizare” a lui Metaxakis a fost promovarea reformei calendaristice, adică înlocuirea calendarului iulian, lăsat nouă de Sfinţii Părinţi şi validat prin decizii sinodale, cu papistaşul calendar gregorian, fără vreo hotărâre panortodoxă, din nefericire, prin concursul remarcabilului, de altfel, istoric şi savant Hrisostom Papadopulos, Arhiepiscop al Atenei, un vechi colaborator al lui Metaxakis la Patriarhia Ierusalimului, de unde a şi început, de altfel, impresionanta şi, în acelaşi timp, catastrofala lui acţiune pe care s-a vădit că a exercitat-o în Biserică.

Întemeierea Consiliului Mondial al Bisericilor, de factură protestantă, la Amsterdam în 1948, unde cu bucurie a participat şi Patriarhia Ecumenică şi destule alte Biserici Ortodoxe,  constituie cea mai gravă deraiere bisericească a conducerii bisericeşti ortodoxe contemporane. Prin Consiliul Mondial al Bisericilor, diavolul, înfăţişându-se ca înger de lumină, sub masca iubirii şi a unităţii, lucrează la zdruncinarea temeliilor apostolice şi patristice ale Bisericii, înlăturând ceea ce au predat Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi despre erezii şi eretici, care erezii au ajuns acum să fie identificate cu Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. În fapt, nu avem de-a face cu un Consiliu Mondial al Bisericilor, ci cu o Harababură Mondială a Ereziilor care urmăreşte înlăturarea tuturor dogmelor aşezate de toţi Sfinţii Părinţi, după cum a afirmat cu îndreptăţire profesorul Konstantinos Muratidis. În acest climat al răsturnării Tradiţiei Patristice au fost formulate asemenea poziţii postpatristice şi antipatristice în deplin acord cu demersul postpatristic al Academiei de Studii Teologice de la Volos, pe care o sprijină, o acoperă şi îi dau dreptate multe cercuri care au legătură cu Patriarhia Ecumenică. Semnificative sunt cele câteva poziţii ale ecumeniştilor postpatristici, care activează de mai bine de 60 de ani, la care, din păcate, partea sănătoasă a Bisericii a întârziat să se trezească şi să reacţioneze.

Vă rog, e vorba de învăţătura de credinţă, nu contează o mică prelungire, e vorba de temele credinţei noastre, nu le cunoaşteţi, ascultaţi, deci! Să suferim şi noi puţin, Sfinţii mucenici şi-au dat sângele pentru credinţă, măcar să priveghem şi noi puţin, ascultând! Patriarhul Atenagora, recunoaşte primatul papei Paul al II-lea fără pocăinţa prealabilă a acestuia şi fără dezicerea de înşelările papistaşe, numindu-l vrednic urmaş al omonimului său, Apostolul Pavel, şi unul dintre cei mai mari papi ai istoriei. Pentru Atenagora, erezia Filioque nu constituie un obstacol în unirea Bisericilor, afirmând că teologia apologetică a Sfinţilor Părinţi nu este necesară în vremurile noastre. Literal a afirmat: „Câtă cerneală s-a scurs şi câtă ură pentru Filioque! A venit însă dragostea şi toate se retrag la trecerea ei”. Dintre multele sale declaraţii eretice, încă una: „Ne-am înşelat şi am păcătuit crezând că credinţa ortodoxă a pogorât din cer şi că celelalte dogme nu au nici o valoare. 300 de milioane de oameni au ales mahomedanismul, ca să ajungă la Dumnezeu, şi alte sute de milioane sunt protestanţi, catolici, budişti. Scopul fiecărei religii este să-l facă pe om mai bun”.

Doi dintre colaboratorii lui Atenagoras au afirmat lucruri înspăimântătoare şi e vrednic de mirare cum nici Sinodul Fanarului, nici al altei Biserici Ortodoxe nu s-au sesizat. Arhiepiscopul Tiatirei şi Marii Britanii, Atenagoras Kokkinakis, a caracterizat Sfintele Canoane ale Sfinţilor Părinţi drept „dispoziţii omeneşti şi expresii ale prostiei şi urii”. Mai gravă este poziţia blasfemiatoare a Arhiepiscopului Americii, Iacov, mai gravă chiar şi decât erezia lui Arie, pentru că tăgăduieşte în întregime dogma Sfintei Treimi. A fost condamnat de un alt episcop din America, scandalizat de această poziţie, precum şi de mănăstiri din Sfântul Munte, care au cerut Sinodului de la Fanar să-l caterisească, însă fără rezultat. Arhiepiscopul Iacov a afirmat – şi spusele lui au legătură cu ce s-a discutat aici despre acuzaţia de grecizare a învăţăturii Bisericii, despre influenţele neoplatonice etc. –, ascultaţi, deci, ce a spus Iacov: „Noţiunea de Dumnezeu este o idee abstractă a filosofiei greceşti pe care omul de azi şi de mâine nu o acceptă. Acest refuz se referă cu deosebire la dogma Treimii. Prin urmare, este necesar ca teologia să se dezbrace de straiele ei greceşti, printre care se numără şi dogma Sfintei Treimi”. Adică, zice, să aruncăm dogma Sfintei Treimi! Patriarhul Bartolomeu, – cu multă durere o spun – deja ca arhimandrit, în studiul său „Despre codificarea Sfintelor Canoane şi a rânduielilor canonice ale Bisericii Ortodoxe”, afirmă că „multe dintre Sfintele Canoane ale Sfinţilor Părinţi trebuie abrogate” şi, literal, continuă: „nu e posibil să se mai aplice azi aceste canoane şi trebuie modificate rânduielile care stabilesc modul de relaţie a ortodocşilor cu eterodocşii şi cu cei de alte religii. Nu e posibil ca Biserica să aibă canon care să interzică intrarea eterodocşilor în biserici şi rugăciunea împreună cu aceştia. (…) Mai multă dragoste trebuie să însufleţească multe rânduieli canonice, într-un spirit mai uman şi mai realist. Biserica nu trebuie să trăiască în afara spaţiului şi timpului”.

Odată devenit Patriarh, a abrogat cu de la sine putere aceste Sfinte Canoane, rugându-se fără nici o teamă şi repetat cu ereticii. S-a retras Bisericii misiunea de a-i călăuzi pe eterodocşi şi pe cei de alte religii la adevărul Evangheliei, pentru că, aşa cum a spus literal Patriarhul Bartolomeu: „Biserica Ortodoxă nu aspiră să-i convingă pe ceilalţi de o anumită percepţie asupra adevărului sau a Revelaţiei, nici nu aspiră să schimbe cuiva modul de gândire”. Tot el a vorbit fără ocolişuri despre sfinţenia şi egalitatea Sfintelor Scripturi ale Bisericii şi ale Islamului, adică ale Evangheliei şi Coranului, pe acesta din urmă, de altfel, l-a caracterizat drept sfânt şi l-a oferit în dar unui om de afaceri turc din America. Şi cel mai cumplit cuvânt din câte a spus despre Părinţi – căci de Părinţi vorbim acum – cuvânt care a provocat protestul vehement al Chinotitei Sfântului Munte, este următorul: Părinţii, „cei ce ne-au lăsat moştenire dezintegrarea strămoşilor noştri au fost nefericite victime ale Şarpelui începător al răutăţii şi se află deja în mâinile Dreptului Judecător Dumnezeu”.

În continuare fac referiri la teologia Mitropolitului Pergamului şi a altor câtorva profesori contemporani. Toate acestea le veţi citi în Actele conferinţei. Acum ajung la epilog. Biserica, potrivit conştiinţei ei istorice, de la epoca apostolică până azi, îi respectă şi îi preţuieşte pe Sfinţii Părinţi şi Învăţători ai Bisericii, nu pentru înţelepciunea lor omenească, pentru că aceasta, creată fiind, se învecheşte şi piere, ci pentru luminarea primită de la Duhul Sfânt, ale cărui energii lucrătoare în viaţa şi învăţătura lor, nu se învechesc nicicând, nici nu îmbătrânesc, ca să fie nevoie de vreo depăşire şi înnoire, aşa cum se susţine în învăţătura nou-apărută a teologilor postpatristici, mai vechi şi contemporani. Biserica nu este doar Apostolică, este şi Patristică. Dacă ar fi îngăduit să facem vreun adaos la Crez, la articolul ecleziologic am fi putut foarte bine să adăugăm: „Întru Una, Sfântă, Sobornicească, Apostolească şi Patristică Biserică”. Nici Părinţii nu au nevoie de depăşire şi înnoire, nici predica Apostolică, pentru că, aşa cum spune primul canon al Sinodului VII Ecumenic: „[primim în inimile noastre sfintele canoane şi întărim întreaga şi nestrămutata orânduire a lor, a celor ce sunt aşezate de către sfintele trâmbiţe ale Duhului,] ale Preaslăviţilor Apostoli [, ale celor şase sfinte Sinoade ecumenice şi ale celor ce s-au întrunit local pentru aşezarea unor astfel de rânduieli] şi ale Sfinţilor noştri Părinţi, căci ei toţi, luminaţi fiind de Unul şi Acelaşi Duh, au rânduit cele de folos”[5]. „Predica Apostolilor şi dogmele Părinţilor, împreună ţes tunica Adevărului…”, după cum spune frumosul condac al praznicului Sfinţilor Părinţi. De asemenea, Sinodiconul Ortodoxiei care repetă hotărârea Sinodului VII Ecumenic: „Aceasta este credinţa Apostolilor, aceasta este credinţa Părinţilor, aceasta este credinţa ortodocşilor, aceasta este credinţa care a întărit lumea”.

Regretăm că papismul, protestantismul şi Iluminismul care i-au micşorat pe Părinţi, şi-au făcut făcut destui discipoli şi acoliţi printre ortodocşi, mai ales printre susţinătorii panereziei ecumenismului, la care se încadrează şi Academia de Studii Teologice de la Volos, prin congresul ei patromahic „Teologia postpatristică şi contextuală”, care a provocat toată această dezbatere. Pentru care motiv patromahii contemporani îi dau la o parte şi vor să îi depăşească pe Părinţi? Pentru acelaşi motiv pentru care şi teologul latinIoannis Tracusis, cu puţin înainte de Sinodul Ferrara-Florenţa, aşa cum v-am spus deja, când Patriarhii ortodocşi i-au legat pe reprezentanţii lor şi pe cale oficială, prin scrisori adresate Împăratului, să urmeze cele predate de Părinţi la Sinoadele Ecumenice, acest Ioannis a cerut să fie retrase scrisorile, ca să nu existe obligaţia de a respecta hotarele aşezate de Sfinţii Părinţi. Dacă s-ar fi respectat însă acele scrisori, nu s-ar fi ajuns la trădarea şi lepădarea de credinţă cu care s-a şi încheiat Sinodul Ferrara-Florenţa. Însă, pentru că şi acum, prin ecumenism se plănuieşte o apostazie asemănătoare şi încă mai gravă, postpatristicii îi văd pe Părinţii Bisericii ca pe un mare obstacol în planurile lor şi vor să îi depăşească. Dar tocmai acest lucru este o vădită biruinţă a Sfinţilor Părinţi, deoarece, încercând să îi ignore, postpatristicii contemporani dovedesc că nu îi pot contrazice, nu îi pot înfrunta pe Sfinţii Părinţi. Atitudinea antipatristică de inspiraţie masonică a ecumenismului şi sincretismului este clar o dovadă a caracterului ei antihristic, pentru că, potrivit sfântului text al Apocalipsei, însuşi Antihrist îi va blasfemia pe sfinţi: „Şi şi-a deschis gura sa spre hula lui Dumnezeu, ca să hulească numele Lui şi cortul Lui şi pe cei ce locuiesc în cer”. (Apocalipsă 13, 6).

Noi, cei ai Bisericii, vom continua să îi urmăm pe Sfinţii Părinţi, „următori fiind Sfinţilor Părinţi”, fără să mutăm sau să trecem dincolo de hotarele pe care ei le-au aşezat. Către toţi postpatristicii şi antipatristicii Ecumenismului contemporan şi ai sincretismului panreligios, care, între altele, sunt stăpâniţi de egoism şi de aroganţă filosofică, le repetăm cuvântul Sfântului Grigorie de Nisa: „Să încetăm a mai vrea să fim învăţători învăţătorilor. Să urâm a mai intra în controverse care sunt spre pierzarea celor ce ascultă. Să credem aşa cum Părinţii ne-au predat nouă. Să nu fim mai înţelepţi decât Părinţii, nici să fim mai riguroşi decât Învăţătorii noştri”[6].

Traducere după înregistrare video de Mihail Ilie

Precizăm că în scurt timp, Graiul Ortodox va prezenta în limba română toate comunicările prezentate la această conferinţă.

Dialog pe Ochi Frumoși

Eliminarea din Dialogul cu catolicii a ortodocşilor care au contribuit la condamnarea Uniaţiei…

 Foarte relevante sunt cele amintite de părintele Theodoros Zisis în comunicarea sa din cadrul Conferinţei anticatolice organizate recent de Mitropolia de Piure, referitor la eliminarea din Dialogul cu catolicii a ortodocşilor care au contribuit ca în textul comun al Comisiei Mixte de Dialog de la München, Uniaţia să fie condamnată (1991). Textul acesta a dispărut şi toţi acei ortodocşi care s-au luptat pentru semnarea lui au fost îndepărtaţi din Dialog. Dar să vedem respectivul fragment din Omilia părintelui Theodoros Zisis: „După această condamnare istorică a Uniaţiei (de la München) care a fost consecinţa? Consecinţa a fost ascunderea acestui text. Chiar şi astăzi este ascuns şi de către reprezentanţii noştri ortodocşi, când se vorbeşte de textele Dialogurilor. Nici măcar nu se mai pomeneşte de textul condamnării Uniaţiei la München. Consecinţa cea mai rea a fost că papa a reuşit să readucă tema şi… a reuşit dezinculparea Uniaţiei. Şi nu doar atât. Toţi cei care am contribuit atunci la condamnarea Uniaţiei… la intervenţia papei, ca să nu mai participăm pe mai departe la dialog şi ca să nu mai impunem teologia ortodoxă, am fost izgoniţi de la Dialog…  Eliminarea mea de la Dialog nu a fost larg cunoscută. Nici nu a ajuns în Ierarhie (a se înţelege Sinodul mare al Bisericii Ortodoxe a Greciei – n.tr.), cu toate că fericitul întru adormire Arhiepiscop Serafim în repetatele sale documente către Patriarhul Bartolomeu şi către Patriarhul Dimitrie, zicea: „Vă rugăm să-l readuceţi pe părintele Theodoros Zisis la Dialog”. Nici o retractare. Aşadar, m-am simţit foarte urât când am fost informat că eu şi Mitropolitul de Peristerios, care am dus cea mai mare greutate în acest Dialog, am fost eliminaţi mai întâi eu, ca unul ce eram mai mic ierarhic, ca preot, în pofida pregătirii mele universitare, şi mai apoi a fost eliminat şi Mitropolitul de Peristerios, pentru că, după cum s-a dovedit printr-un act pe care l-a adus un arhiereu în Sinodul Ierarhiei, a fost eliminat şi Mitropolitul de Peristerios ca inutil (δύσχρηστος, greoi) în Dialog. Aşadar, toţi cei care promovăm teze ortodoxe în cadrul Dialogului suntem eliminaţi şi sunt folosiţi cei utili (εύχρηστοι, comozi), pe care îi pot uşor duce de nas”.

Sursa: http://ruga.ro/1237/dialog-pe-%E2%80%9Eochi-frumosi%E2%80%9D/ via GRAIUL ORTODOX

(traducere din greacă: I.F., http://thriskeftika.blogspot.com/2010/05/blog-post_4412.html)

Precizăm că în scurt timp, Graiul Ortodox va prezenta în limba română toate comunicările prezentate la această conferinţă.