Predică la Duminica a 3-a după Rusalii
[2011]
Iubiți frați și surori întru Domnul,
duminica aceasta, prima din luna iulie, ne vorbește despre rezistență. Despre rezistența duhovnicească în fața tuturor tentațiilor și a agresiunilor la adresa noastră. Despre rezistența prin curăție interioară și prin încrederea în Dumnezeu în orice clipă a vieții noastre.
Pentru că Domnul ne spune că trebuie să avem ochii inimii simpli, curați, nevinovați [Mt. 6, 22], să nu fim duplicitari [Mt. 6, 24] și să nu ne blocăm atenția în privirea la situația noastră existențială [Mt. 6, 25].
Și prin aceste trei sfaturi dumnezeiești, Domnul nostru ne învață în ce constă rezistența noastră în fața oamenilor groși la inimă, a celor duplicitari și a celor care se scufundă în grija pentru a avea, pentru a obține, pentru a fi în frunte: în sinceritatea relației cu Dumnezeu.
Pentru că sinceritatea credinței și a iubirii noastre pentru Dumnezeu se naște într-o inimă simplă. Sau numai cineva, care în mod simplu și total se deschide lui Dumnezeu, este credinciosul autentic al Bisericii. Și omul cu o credință simplă, autentică, frumoasă e cel care vine la Dumnezeu și în Biserică pentru Dumnezeu și pentru o viață sfântă și nu pentru avantaje materiale sau demnități bisericești.
Și acesta e motivul pentru care Domnul ne cere să avem ochiul nostru interior simplu/ curat, adică inima, conștiința, viața simple/ curate: pentru a alege profund.
Fiindcă alegem profund, cu conștiință, cu delicatețe de suflet numai când alegem esențial, când alegem plinătatea vieții și a relației cu Dumnezeu și cu oamenii. Când alegem să trăim cu Dumnezeu și pentru Dumnezeu, pentru că am înțeles că nu există nicio altă viață reală în afară de aceasta.
Copilul se naște cu inimă neînvățată/ neobișnuită cu răul. De aceea, până află duplicitatea, moliciunea, perversitatea pe propria-i piele trăiește simplu, profund orice eveniment din viața lui.
Și Domnul ne cheamă nu la neștiința copiilor în fața răului existent în lume ci la neobișnuirea lor cu răul, cu perversitatea, cu lucrul care ne rănește interior.
Acesta e motivul pentru care copiii simt în mod fundamental dramele în familie, păcatele, fărădelegile la adresa lor sau ale altora: pentru că nu se distanțează interior de ele, nu sunt indiferenți față de oameni…Pentru că indiferența față de răul produs în viața noastră sau a altora e o pervertire a omului.
Și când ne complicăm viața, când ne pierdem simplitatea ei? Când nu mai trăim potrivit simțămintelor noastre interioare, a conștiinței noastre, ci ne aliniem unei tendințe, unei ideologii, unei vieți secătuite de autenticul vieții duhovnicești.
Când descoperim muzica, divertismentul, persoana de sex opus, moda și vrem să fim plăcuți altora sau să fim ca alții…atunci nu mai vrem să fim ca noi. Și renunțăm la noi, la modul nostru de a fi, ne încadrăm într-o ideologie, într-o filosofie, într-o perspectivă religioasă improprie firescului nostru, a simplității noastre și ajungem ființe anormale, ființe improprii lor, autenticului lor, care nu își trăiesc propria viață…ci imită un mod de viață impersonal.
De aceea mulți nu știu cine sunt.
Nu știu cine sunt și ce vor.
Pentru că au renunțat la ei la un moment dat, la firescul lor, care le-ar fi vorbit despre vocația lor, despre ce vor cu adevărat, și au vrut să fie ca alții…în speranța că așa le va fi mai bine.
Însă, după cum spune Domnul, prin această încercare de a fugi de ei înșiși…au ajuns să slujească la doi domni [Mt. 6, 24]. Sau cred că pot să trăiască precum alții și…în același timp, să fie ei înșiși.
Numai că duplicitatea, profitabilă într-o lume postmodernă fundamentată pe travestire, pe luarea ochilor, pe poleială searbădă, nu duce la împlinire de sine pe plan ontologic.
Minți, înșeli, furi, profiți de prostia, de nesimțirea sau de grandomania unora sau a altora și ajungi în prim-planul societății, al lumii, în aparență ești un om „fericit”, însă fericirea aceasta se bazează pe dezicerea de tine, pe negarea ta, pe uitarea adevăratelor tale crezuri, pe nesinceritate covârșitoare față de relația ta cu Dumnezeu și cu oamenii.
Acesta e motivul pentru care Domnul a vorbit despre simplitatea conștiinței, despre sinceritatea și curăția ei și apoi despre imposibilitatea de a sluji la doi domni, la două crezuri, la două moduri existențiale.
Și aceasta, pentru că dezicerea de simplitatea noastră este și o dezicere de Dumnezeu. Când ne negăm firescul nostru îi spunem lui Dumnezeu că nu avem nevoie de firescul cu care El ne-a creat. Și când vrem să ne ajustăm, în mod duplicitar, trupul, biografia, intențiile dar nu vrem să ne curățim inima, să ne-o simplificăm, adică să ne sfințim viața, atunci am renunțat la împlinirea interioară pentru parvenire.
Pentru că împlinirea interioară e trecerea, în mod interior, pas cu pas, în mod organic, prin toate treptele care ne fac proprii unei vocații, unui post de conducere, unei demnități.
Pe când parvenirea e sărirea treptelor, e negarea împlinirii reale pentru un simulacru de profesionalism, de competență intelectuală sau duhovnicească.
Și când parvii ajungi acolo unde vrei…dar nu știi ce să faci în locul pe care l-ai obținut în mod impropriu.
Și parvenitul, în mod logic, e incompetent, e încet la decizii, e dușmănos față de cei cu adevărat proprii statutului său, e un om hăituit de obsesiile pierderii demnității obținute ilegal.
Vindecarea însă de duplicitate și de dorința de parvenire ne-o dă Domnul prin neîngrijirea obsesivă față de cele ale existenței noastre [Mt. 6, 25-32] și pe centrarea noastră pe împlinirea voii lui Dumnezeu [Mt. 6, 33].
Pentru că grija obsesivă pentru existență e tocmai grija orgolioasă pentru un anumit statut social. Și mulți dintre noi nu au timp de Dumnezeu tocmai pentru că nu au timp de seriozitatea lui Dumnezeu și de seriozitatea împlinirii lor interioare ci vor ceva spectral, feeric, o faimă pentru o anume perioadă și nu o reală și autentică existență/ împlinire, adică o viață sfântă.
De aceea, căutarea Împărăției lui Dumnezeu și a dreptății lui Dumnezeu [Mt. 6, 33], adică a vieții sfinte, curate, cuvioase vine în urma simplității și a onestității față de Dumnezeu și de oameni, pentru că viața sfântă e organică, e pas cu pas, e fără sărirea treptelor.
Cine vrea să parvină în viața teologică și duhovnicească și caută cu obstinație demnitate bisericească și duhovnicească e făcut de rușine în mod practic, pentru că lipsa de experiență și de autenticitate și de nevoință continuă te pun la indexul duplicitarilor.
Motiv pentru care trebuie să te nevoiești real și să afirmi lucruri în măsura în care le-ai cunoscut efectiv.
Trebuie să afirmi lucruri din propria ta muncă de cercetare, din propria ta nevoință, din propria ta experiență pentru a dovedi că ești un om care te construiești/ te zidești intelectual și duhovnicește în mod organic, pe fiecare zi și că nu spoliezi, nu furi vorbe de la alții și doar atât.
Și această duminică ne vorbește despre rezistența duhovnicească în fața murdăriei sufletești și a materialismului grosier. Pentru că niște oameni care au înțeles că nu sunt importanți decât banii și relațiile de complicitate în această viață sunt capabili de orice murdărie sufletească și de orice atrocitate.
În fața lor, a celor care ne consideră doar pioni de șah neimportanți pe harta intereselor lor meschine, doar vehicule pentru parvenirea lor sau doar arme prin care ei își exprimă umorile trebuie să rezistăm prin aceea de a nu ne vinde conștiința și crezurile.
Trebuie să mizăm pe crearea între noi a unor relații umane reale, în care respectul și dragostea între persoane să fie personalizatoare, să ne întărească în eforturile noastre de înduhovnicire și nu să ne demoralizeze.
Domnul ne cere să căutăm mântuirea noastră și a oamenilor și nu să profităm de patimile și de sărăcia lor!
Ne cere să ne umplem de dreptatea Lui, de curăția Lui, de frumusețea Lui, de cuviința Lui și să ne manifestăm astfel și față de cei care ne iubesc și față de cei care ne urăsc în mod gratuit.
Iar celui care a venit la Dumnezeu cu inimă simplă și care nu a abdicat de la nevoința pentru mântuirea sa, Domnul îi promite și pe cele ale vieții pe lângă împlinirea duhovnicească.
Adică vom fi împliniți sufletește dacă vom fi cu Domnul, dacă nu vom trăda credința și evlavia noastră față de El și ne vom bucura cu cuviință și cu simplitate și de cele pe care le vom dobândi, mai mult sau mai puțin aici, în viața aceasta, pentru că simțim că Domnul e cu noi.
Primordialitatea simțirii lui Dumnezeu în viața noastră e împlinirea de la care pornește orice împlinire temporală și, fără ea, orice succes temporal e lipsit de bucurie.
Și, iată, iubiții mei, cum lecția lui Dumnezeu pentru noi e chiar El, e chiar prezența Lui în viața noastră, fără de care viața noastră nu are sens, nu are frumusețe, nu are prospețime, nu are bucurie!
Pentru că nu ne putem bucura în mod real de ceea ce nu are realitate dumnezeiască, adică de minciună, de aparență, de parvenire, de simulacrul de fericire ci ne bucurăm numai de dreptatea, de adevărul, de bucuria și frumusețea Sa. Amin!
Sursa:http://www.teologiepentruazi.ro