Iubiții mei,

avem azi o Evanghelie [Lc. 15, 11-32] foarte bogată în semnificații teologice…dar dintre ale cărei semnificații vreau să discutăm acum numai trinomul semantic:desfrânare – iertare – îndreptare.

Pentru că el explică, de fapt, logica teologică a acestei a doua duminici din Triod și anume: oricine se poate mântui…dacă își limitează des-frânările/ dez-lănțuirile de energie interioară, își cere iertare pentru impetuozitatea sa păcătoasă, pentru ieșirea din firesc/ din frâul normalității și intră, după fiecare exces întristător, încalea binelui, a binelui asumat, dorit, care întinerește sufletul omului.

Astfel, deși considerăm adesea, în spațiul ortodox, că desfrânare înseamnă o relație sexuală între un bărbat și o femeie ambii fiind necăsătoriți…șipreadesfrânare…relația sexuală extramaritală dintre doi oameni căsătoriți…care își înșală, fiecare dintre ei, soțul/ soția…desfrânarea, din perspectivă scripturală și patristică, înseamnă cu mult mai mult: ieșirea din normalitatea firii.

Și desfrânarea, așadar, nu se reduce la sexul nepermis, deși îl înglobează…ci reprezintă toată ieșirea din firescul nostru.

Pentru că avem, în limba română, prefixul des, cu sens privativ/ negaționist, contopit cu substantivul frâu…care exprimă cenzura personală, grija la detalii, respectarea normalității ontologice.

Iar ați păstra și lucra energiile și potențele cu grijă, a te înfrâna, a te cenzura înseamnă a te feri de excese.

Adică de mâncatul mult, de băutul mult, de visatul mult la lucruri nepermise, desentimentalismul fără rațiune…care se pierde în dorința unui frumos fără folos real, de excesul de nervi, de excesul de muncă, de excesul de oboseală, de excesul de dorințe minore…

A vedea imagini și filme erotice pentru a te excita și a te masturba înseamnădesfrânare…după cum desfrânare înseamnă și visarea la femei sau bărbați în același sens erotic.

Dar desfrânare înseamnă și suprasaturarea stomacului…când noi avem nevoie doar de o anumită cantitate de mâncare și de băutură…iar noi mâncăm până ne doare nu știu care organ intern sau vomităm…

Excesul de sentimente sau de nervi, de căutări și griji ridicole…sunt tot des-frânare…pentru că nu ne calmăm, nu ne ponderăm căutările…nu ne reținem la cât ne trebuie.

Și tot ce nu ne trebuie…tot ce e prea mult…e un exces…adică o acțiune fără frâu…desfrânată…

Iar toată viața fiului mai tânăr din parabola de astăzi, de până la cererea iertării…e un exces…o desfrânare.

Pentru că frânarea reală a firii noastre începe atunci când conștientizăm faptul că răul ne destructurează interior iar binele ne personalizează, ne împlinește interior și ne asigură sănătatea sufletului și a trupului.

Mâncăm în exces, muncim în exces, nu avem nicio grijă, ne facem de cap?…Dacă da, atunci urmează bolile…și degradarea morală.

Excesul se transformă în dureri, în boli, într-o conștiință bolnavă, în lipsa de relații autentice, în necunoaștere de sine.

Însă, dacă înțelegi că ți-ai făcut răul cu mâna ta, dacă ai ajuns la conștiința că trebuie să schimbi unele lucruri din tine…atunci ieși din desfrânare…și optezi pentru înfrânare…

Și cauți iertarea lui Dumnezeu și a oamenilor pe care i-ai exasperat cu conduita ta rea.

Relații sexuale pasagere? Droguri? Țigări? Furturi? O viață trăită în minciună și în bădărănie? Nu știi ce înseamnă familie normală sau mers la Biserică? Cunoști numai lașitatea, parvenirea și turnătoriile?

Toate acestea sunt o acumulare demonică care te umple de greață…atunci când nu te mai suporți…nu te mai vrei…te vezi urât și singur…

Singur în tine…mirosind a moarte…și neavând bucurii reale.

Atunci vine…căutarea iertării ca ieșire din groapă!

Vrei să evadezi din închisoarea vieții tale…vrei să îți pierzi urmele rele…

Și de aceea ieșirea din desfrânare/ din exces…se poate face oriunde pe acest pământ…și în orice clipă…pentru că nevoia de libertate interioară, de demnitate duhovnicească…e mai mare decât povara lucrurilor rele.

Însă dorești libertatea iertării…numai dacă te-ai suprasaturat de rele…de impostură, de minciună, de vanități fără sens.

Fiul mai tânăr vine la Dumnezeu, la Tatăl său ceresc, îmbâcsit de rele, plin de greață față de ceea ce ajunsese.

Tocmai de aceea cererea iertării nu ia în calcul rușinea…pentru că rușinea păcătoasă  e semnul că încă nu ți-a ajuns cuțitul la os…că încă mai crezi păcatul ca ceva „bun”, „delicat”…

Dar când păcatul…orice păcat…ți s-a arătat în tine ca o urâciune, ca o moarte…pentru că ai văzut că niciunul nu te îngrașă, nu îți îngrașă inima cu seninătate…cu pace…atunci nu mai zâmbești pervers când vorbești despre păcat, despre orice păcat…pentru că nu te mai poți bucura de ceea ce te omoară încet…dar sigur…

Și bărbăția duhovnicească se naște tocmai de aici: de la lipsa de bucurie față de păcat.

Pentru că păcatul, oricare ar fi el, nu e o bucurie…ci o rană mortală.

De aceea nevoia, nevoia nestăvilită de iertare.

De iertarea lui Dumnezeu care te împacă cu tine, care te face să vezi cât îți este de ajuns…care e măsura ta…și care te face să simți nevoia unor prietenii reale, cu oameni ca tine, care se despart de rău, de desfrânare, de exces în fiecare clipă…pentru că au gustat, până la fund, paharul morții păcatului…

Și convertitul autentic, cel care caută iertarea lui Dumnezeu în mod continuu, are dorința mereu vie de a se în-drepta/ de a trăi în ceea ce e drept, frumos, sfânt, curat…

Pentru că harul iertării lui Dumnezeu, primit prin Taina Sfintei Spovedanii și prin toată slujirea Bisericii, e cel care ne umple de dorința de îndreptare continuă, de aprofundare continuă, de luminare continuă.

Și de aceea am spus că vreau să vorbim astăzi despre această treime de cuvinte:desfrânare – iertare – îndreptare, pentru că ele reprezintă calea de la moarte laviață, calea soteriologiei personale, a mântuirii.

Și oricând și oriunde păcătuim…avem nevoie de ridicarea din păcat și de iertare…și de schimbare a vieții prin înfrânare, prin atenție, prin depărtare față de excesele trecutului.

Dumnezeiasca Scriptură extinde realitatea desfrânării până o face sinonimă cuidolatria. Și aceasta, pentru că idolatria, închinarea la alți dumnezei…sau teologia falsă…sunt cele care ne duc spre un alt fel de actualizare a energiilor ființei noastre, adică spre ieșirea din normalitatea ființei noastre.

Iar pentru noi, ortodocșii, teologia, care naște viața și închinarea ortodoxe, e foarteimportantă…pentru că de sănătatea ei ține sănătatea vieții și a închinării noastre bisericești.

Acesta e motivul pentru care s-au ținut Sinoade, s-au anatematizat/ blestemat eretici și tot felul de idei desfrânate/ neconforme cu adevărul/ diferite de adevăr…de-a lungul timpului.

Pentru că schimbarea teologiei/ falsificarea ei înseamnă denaturarea realității lui Dumnezeu și a omului.

Iar dacă Părinții Bisericii, de-a lungul timpului, nu ar fi luptat cu cei care brodauminciuni pe marginea adevărului…acum nu am mai fi avut perspectiva unui  Dumnezeu spiritual, plin de iubire și de grijă pentru umanitate, pentru că e Treime de persoane veșnice și iubitoare ci imaginea unui Dumnezeu indiferent și Care ne umple de teroare.

Și nu l-am mai fi văzut pe om ca pe o creație a lui Dumnezeu, care crește prin iubireși comuniune în relația cu Dumnezeu…ci ca pe un ins stingher, fără destinație și fără valoare.

Însă teologia autentică vorbește despre valorile autentice ale existenței. Iar ea, teologia, există, pentru că e darul lui Dumnezeu, ca și viața, dăruite omului ca să privească continuu spre El tocmai pentru ca…să rămână om.

Căci de aceea degradarea umană…suma tuturor exceselor noastre e văzută canefiresc, atunci când ne venim în fire/ când ne pocăim: pentru că ne face să înțelegem că omul nu e suma păcatelor sale ci a faptelor care îl mențin în firescul creatural dorit de Dumnezeu.

De aceea, iubiții mei, oricine am fi…oricât ne scuzăm…și oricât de mult credem că nu suntem păcătoși…cu toții avem nevoie de iertarea lui Dumnezeu.

Pentru că aprofundând voia lui Dumnezeu…vom vedea că și nesimțirea interioară, și lipsa de înțelegere, și lipsa de compasiune, și orice non-acțiune care ne răceșteinima…sunt desfigurări enorme ale firii noastre.

Și că renunțând la rău…întinerim interior, ne înfrumusețăm mintea și inima…și această frumusețe duhovnicească e împlinirea noastră.

Dumnezeu să ne dea tuturor această împlinire…ca să nu mai însetăm pentru rău…ci pentru frumusețea slavei Sale. Amin!

Sursa: http://www.teologiepentruazi.ro