Iubiții mei[1],
predica este o mâncare esențială! E o mâncare teologică, o mâncare duhovnicească, o mâncare a iubirii sfinte a lui Dumnezeu pentru noi. Căci „nu numai cu pâine va trăi omul [οὐκ ἐπ᾽ ἄρτῳ μόνῳ ζήσεται ἄνθρωπος], ci [și] cu tot cuvântul lui Dumnezeu [ἀλλ᾽ ἐπὶ παντὶ ῥήματι θεοῦ]” [Lc. 4, 4, BYZ]. Pentru că sufletul nostru are nevoie de pâineacuvântului lui Dumnezeu, de hrana duhovnicească dată lui de Dumnezeu, adică depredicare, pentru ca să fie viu, pentru ca să se bucure, pentru ca să se veselească dumnezeiește.
Predica nu e opțională! Ea nu poate fi eliminată din Slujbe, pentru că înseși Slujbele au un conținut predicatorial.
Avem psalmi, avem rugăciuni, avem cântări, avem ectenii teologice la Slujbe și toate sunt pline de teologie. Toate sunt pline de adevăr. Toate sunt pline de dulceață duhovnicească. Pe care le simți dacă te curățești de patimi, dacă vii pregătit, dacă ești treaz, dacă te rogi continuu, dacă ești trup și suflet aici, în Biserică, la Slujbe.
Adevărul Bisericii țâșnește din orice filă a Slujbei și el se vrea asumat.
Iar noi facem cu mintea noastră și cu inima noastră și cu gura noastră și cu trupul nostru Slujbele lui Dumnezeu, adică cu toată ființa noastră, pentru că noi cântăm și mărturisim și ne închinăm și îngenunchem cu toată ființa noastră și nu lăsăm un instrument sau un DVD ca să se roage în locul nostru.
Nu se roagă chitara sau orga în locul nostru! Nu ne trebuie instrumente acustice pentru ca să ne rugăm! Microfonul poate să mărească intensitatea cu care suntem auziți de oameni, dar nu poate să mărească intensitatea cu care suntem auziți de Dumnezeu. Pentru că El aude rugăciunea noastră și ia aminte la cuvintele gurii noastre [Ps. 53, 4, LXX]. El aude și vede cele din lăuntru nostru în adevărul lor și nu are nevoie ca să Îi spună nimeni ce simțim, ce vrem, ce ne trebuie.
Dar noi venim înaintea Lui și Îl lăudăm, noi venim și Îi cerem cele spre mântuirea noastră și a întregii lumi, noi venim și Îl recunoaștem drept singurul ajutor și singura nădejde nerușinată a întregii lumi, pentru că Îl știm ca pe singurul Dumnezeu și Domn al întregii lumi.
Da, predica se naște din rugăciune și explică rugăciunea! Ea poartă înțelesul celor slujite, celor ascultate la Slujbe. Dar predica ne explică lucrurile lui Dumnezeu pentru a ne scufunda în taina vieții cu Dumnezeu și nu pentru ca să ajungem la falsa concluzie, căaflând lucruri despre Dumnezeu, de fapt „le știm pe toate” ale Lui. Pentru că predica nu desființează taina lui Dumnezeu, ci o mărturisește în toată negrăita și neajunsa ei profunzime, care veșnic e necunoscută.
Predica se închină Dumnezeului treimic, se închină Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, se închină Dumnezeului întregii creații, după cum Însuși Dumnezeu S-a revelat și Se revelează Bisericii Sale. Dar ea nu spune niciodată că de Dumnezeu ne putem plictisi, că pe El Îl putem cunoaște după cum cunoaștem o carte sau că El e cuprins într-o carte. Pentru că El, Dumnezeul nostru, depășește orice înțelegere a minții noastre și a oricărei minți îngerești, El revelându-Se pe Sine, făcându-Se cunoscut pe Sine în mod paradoxal, pe cât e nevoie nouă ca să ne mântuim. Adică, pe cât avem noi nevoie ca să începem și să rămânem în relația cu El pentru veșnicie.
De aceea, învățătura Bisericii e hrana noastră zilnică. Pentru că Scriptura și Sfinții lui Dumnezeu, cultul Bisericii și viața Bisericii trebuie să fie masa noastră îmbelșugată. Din ea trebuie să ne hrănim zilnic, pentru ca să vedem zilnic noi și noi înțelegeri ale voii lui Dumnezeu cu creația Sa.
Mă trezesc dimineața cu bucuria de a mă ruga și de a citi și de a aprofunda teologia Bisericii. Dacă mă rog și mă umplu de slava lui Dumnezeu, dacă mă împărtășesc cu El euharistic, dacă Îi spun Lui inima mea, apoi mă pot scufunda în Scriptură. Și în Scriptură Îl găsesc tot pe Dumnezeul treimic, tot pe Dumnezeul inimii mele. Trec de la Scriptura Dumnezeiască la Sfinții lui Dumnezeu și Îl găsesc pe același Dumnezeu. Pentru Care ei au păzit căi aspre [ὁδοὺς σκληράς], grele, dureroase [Ps. 16, 4, LXX]. Pentru Care ei s-au nevoit ani de zile, pentru Care ei au murit mucenicește.
Pentru că în întinderile lor pe roată și în durerile lor datorate tăierii membrelor lor și în închisorile suferite pentru Domnul și în gloanțele primite pentru El, ei au înțeles că iubirea nu moare niciodată.
Dacă citim Slujbele Bisericii ele seamănă cu dogmele Bisericii. Pentru că și dogmele Bisericii au tot revelația lui Dumnezeu ca fundament. Dacă citim sau cântăm cântările Bisericii din Ceaslov, din Minei, din Octoih, din Triod, din Penticostar, găsim că ele sunt ale multor Sfinți Părinți, dar că ele sunt scrise în aceeași slavă a lui Dumnezeu, că ele slăvesc același Dumnezeu, pe Dumnezeul Care era, este și va fi, și Care nu are început și nici sfârșit.
E nevoie să tâlcuim Scriptura la predică, e nevoie să tâlcuim Părinții Bisericii la predică, e nevoie ca predica să vorbească despre dogmele Bisericii și despre istoria Bisericii și despre actualitatea Bisericii. Dar predica trebuie să vorbească despre toate acestea cu evlavie, cu înțelepciune, cu multă înțelegere și ca despre un tot unitar, pentru că trebuie să tâlcuiască viața Bisericii în profunzimea ei. Pentru că viața Bisericii este acest șuvoi nesfârșit de viață divino-angelico-umană, care străbate întreaga istorie, pentru a se înveșnici odată cu a doua venire a Domnului. Căci Biserica îi cuprinde și pe Îngeri și pe oameni, cuprinde întreaga creație. Pentru că toate sunt în relație cu Dumnezeu, Creatorul lor.
Predica, așadar, trebuie să dea de mâncare celor credincioși! Și ei trebuie să o mănânce cu sufletul lor, pentru ca el să fie viu și bucuros.
Căci predica, acum, la începutul postului, este o masă de post. O dulce masă de post, formată din pâinile cele proaspete și curate ale lui Dumnezeu și din izvorul nesfârșit al slavei Sale. Pentru că vrea să ne învețe despre gândurile inimilor noastre. Și dacă ne învață despre gândurile inimii, ne învață despre taina inimii noastre.
Căci ce e omul în adâncimea lui? E o minte care simte, care iubește, care dorește. E o minte care gândește în inimă. Și tocmai pentru că gândește în inimă, omul este o inimă rațională, care vrea să spună una sau alta, care vrea să facă una sau alta.
Dar când spun că omul e minte și că e inimă și că el acționează liber, eu mă refer la faptul că omul e un suflet întrupat. Pentru că sufletul lui, prin intermediul creierului său material și al inimii sale materiale și prin tot trupul lui material, format din pământ, acționează și se manifestă.
Pentru că întregul suflet al omului se manifestă prin întreg trupul lui. Și sufletul nostru, din prima clipă a vieții noastre, adică de la zămislirea noastră, când el e creat de Dumnezeu și sădit dumnezeiește în trupul nostru pentru ca să îl dezvolte, se manifestă ca un suflet care are rațiune, care are sentimente, care are voință. Pentru că așa e sufletul nostru dintru început: cu toate calitățile sale, el fiind spiritual și nemuritor!
Trupul nostru poate avea un defect moștenit de la părinți. Se poate naște cu o boală anume, cu o diformitate. Însă sufletul nostru, ca cel pe care Dumnezeu îl zidește pentru noi, pentru fiecare dintre noi, nu e creat cu vreun handicap, cu vreo deficiență, ci e creat personalizat, pentru noi, pe măsura noastră.
De aceea, sufletul nostru își zidește trupul pe măsura lui, ținând cont de datele primite de la părinți, sufletul fiind cel care se manifestă în el din prima clipă a existenței sale. Pentru că sufletul și trupul nostru își încep existența în același timp, sufletul fiind creația lui Dumnezeu, pe când trupul e creația părinților noștri împreună cu Dumnezeu.
Și am subliniat pe în același timp, pentru ca nimeni să nu considere că sufletul este anterior trupului sau că trupul e anterior sufletului nostru. Ci omul e trup și suflet dintru început, e unic și personal și el trebuie să aibă o relație veșnică cu Dumnezeu și cu oamenii și cu Îngerii Lui în Împărăția lui Dumnezeu.
Și sufletul nostru, așadar, gândește și simte și acționează prin mintea, prin inima și prin tot trupul nostru. Sufletul nostru e cel care relaționează cu ceilalți și în el se imprimă toate consecințele fapte- lor noastre. Iar când mintea cuiva, din cauza unui accident, e afectată și nu mai poate comunica cu oamenii, trebuie să știm că sufletul său e viu și nu e afectat de accident, ci numai că nu se mai poate manifesta prin creierul lui, ca mai înainte de accident.
Sufletul nostru e viu oricât de bolnavi am fi noi! Starea vegetativă e a trupului și nu a sufletului nostru! Doar trupul e hrănit artificial, pe când sufletul nostru are nevoie de rugăciunea tuturor și de Tainele Bisericii, pentru că ele sunt hrana lui duhovnicească.
Creierul material e afectat, așa după cum o priză se poate strica. Curentul, adică sufletul, nu poate să intre în televizor dacă priza, adică creierul, e stricată. Din cauza creierului, omul nu se poate manifesta cum trebuie. Dar el e viu și conștient prin sufletul lui! Iar dacă îl decuplăm de la aparate îl ucidem. Pentru că problema lui e materială și nu spirituală. Problema lui e că are afectat creierul, că are deteriorat creierul, că are amputat creierul, și de aceea sufletul nu se mai poate manifesta prin el. Dacă creierul ar putea fi reparat, după cum mâna e pusă la loc și un organ poate fi schimbat, omul ar ieși din boală și ne-ar spune că a fost…conștient tot timpul și că a suferit enorm pentru că nu a putut să comunice cu ceilalți.
Și în această situație înțelegem că Dumnezeu, Cel care a unit sufletul cu trupul nostru dintru început, e singurul Care le poate despărți. Că El e începutul și sfârșitul vieții noastre pământești, dar că noi nu ne sfârșim odată cu viața aceasta. Pentru că sufletul nostru e viu în veșnicie, și el merge în Iad sau în Rai, după faptele sale, dar că la învierea de obște trupul nostru va fi restaurat și transfigurat de Dumnezeu prin slava Sa, El făcându-ne pe toți ființe umane înduhovnicite. Numai că fiecare va avea în sine conținutul vieții sale umane, pământești, dezvoltat enorm de mult în veșnicie. Cei care sunt Sfinți, se vor sfinți pentru veșnicie în relație cu Dumnezeu, pe când cei păcătoși se vor urâți veșnic, într-o chinuitoare și îngrozitoare suferință, dimpreună cu demonii, care și-au ales ura și depărtarea de Dumnezeu.
…„Pentru ce voi cugetați rele în inimile voastre [Ἵνα τί ὑμεῖς ἐνθυμεῖσθε πονηρὰ ἐν ταῖς καρδίαις ὑμῶν]?” [Mt. 9, 4, BYZ]. Și Domnul i-a întrebat acest lucru, pentru ca să îi mustre pe grammatei/ pe cărturari/ pe învățați [Mt. 9, 3]. Căci El vedea gândurile lor [Mt. 9, 4]. Gândurile din inimile lor.
Sfântul Matteos folosește aici, la 9, 4, participiul lui a vedea și nu pe cel al lui a ști. Pentru că El vede toate, până în străfundurile ființelor și ale lucrurilor, nefiind ceva în afara vederii și a științei Lui.
Le-a văzut gândurile rele…dar dorea ca ei să gândească în inimă cele bune. Pentru că El dorește de la noi toți să gândim bine în inima noastră. Pentru că El dorește ca toată taina inimii noastră să fie plină de El, de bucuria pentru El, de prezența Lui.
Așadar, viața creștină începe din adâncul inimii noastre! Acolo începe credința, evlavia, dăruirea noastră, rugăciunea inimii noastre!
Dacă acolo e falsitate, dacă în inimă suntem necredincioși, dacă suntem impostori, toată manifestarea noastră „creștină” e o parodiere a evlaviei. Dacă suntem „evlavioși” sau „credincioși” numai pentru alții, atunci suntem ipocriți. Fariseismul e mimarea religiozității.
Iar pentru a fi autentici în credință trebuie să destupăm în noi normalitatea. Căci falsitatea e ca un dop rău, care nu lasă inima să se bucure. Dacă dăm la o parte închipuirea de sine, dacă dăm la o parte grandomania, dacă așteptăm numai de la Dumnezeu vindecare, dacă El e odihna și alinarea noastră, inima noastră începe să se manifeste normal. Pentru că inima începe să atragă mintea în ea, mintea coboară în inimă de la sine, pentru că așa gândește mintea: în inimă. Sufletul nostru gândește prin creier în inimă și de aceea are nevoie de o rugăciune fără gânduri, fără imaginație, fără idoli. Și când mintea spulberă din inimă orice gând, pentru că se umple de slava lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu începe să scrie în mintea celui credincios gândurile Lui. Și Dumnezeu scrie, scrie mereu, scrie dumnezeiește, dacă vrei să fii învățat de către El și să te umpli de slava Lui.
Dar dacă nu vrei ca El să te învețe și să te schimbe continuu, dumnezeiește, ci te bucuri și te complaci în ceea ce spune lumea despre tine, nu te alegi decât cu laude deșarte. Cu laude care nu țin de foame. Pentru că foamea sufletului se astâmpără numai cu slava lui Dumnezeu, numai cu adevărul Lui, numai cu cunoașterea Lui.
Minciuna, păcatul, impostura nu hrănesc sufletul, ci îl urâțesc continuu! Și mulți, cred, suntconștienți de deformările demonice pe care le produce păcatul în noi înșine. Iar dacă sunt conștienți, atunci și acționează împotriva păcatului.
Pentru că păcatul trebuie tăiat înăuntru nostru. Acolo trebuie tăiată minciuna, acolo trebuie tăiată pofta desfrânată, acolo trebuie tăiată nemilostivirea, acolo trebuie tăiată neiertarea. Pruncii păcatului trebuie loviți de Piatră [Ps. 136, 9, LXX], de Hristos.
Căci Dumnezeu vede ce e înăuntru, la fel de evident și de imediat ca și ceea ce e în afară. Și El ne iartă de toate păcatele noastre, dacă ne pocăim și le mărturisim cu încrederea în iertarea Lui. Pentru că Fiul omului are puterea de a ierta păcatele, după cum are puterea de a ne ridica din boală [Mt. 9, 6].
Și această mare și negrăită putere a iertării păcatelor a dat-o Ierarhilor și Preoților Bisericii, în Taina Sfintei Spovedanii, pentru ca să ierte păcatele oamenilor. Pentru că El iartă prin noi păcatele celor care se spovedesc. El e acolo, cu noi, și ne ascultă spovedaniile, și tot El ne dă iertare. Dar iertarea trebuie să aibă un martor uman, pe Ierarh și pe Preot, pe cel care ne spovedește, pentru că și păcatele noastre sunt făcute tot ca oameni.
Duhovnicul e cel care ne înțelege, dar ne și încurajează spre nevoință. El ne compătimește, dar știe că ne putem ridica. El e lângă noi în drumul nostru personal, în drumul nostru cu Dumnezeu. El ne pune la loc, pe cale, pe calea Lui, atunci când cădem din ea și se bucură de noi când mergem bine, când trăim evlavios.
Însă tot de la El e puterea de a face minuni. Și El dă puterea de a face minuni tot oamenilor Bisericii. După cum tot lor le dă puterea de a se nevoi, de a predica, de a scrie, de a sluji Domnului. Căci de la El e tăria și puterea noastră, de la El e ajutorul și întărirea noastră în tot ceea ce facem.
Și trebuie să știți, iubiții mei, că fiecare dintre noi suntem paraliticul pe care astăzi l-a vindecat Domnul! Căci tuturor El ne-a spus și ne spune să ne ridicăm din păcat, din patimile cele multe, să ne luăm patul, adică să înfăptuim cu toată puterea noastră fapta bună, și prin ea, prin buna făptuire, să mergem întru casa noastră din cer, întru Împărăția Lui [Mt. 9, 6].
Căci casa, în Scriptură, e și Biserica, dar și Împărăția. Și dacă stăm în Biserică suntem și înÎmpărăția Lui. Căci împărăția Lui peste toți stăpânește.
„Mulțimile s-au minunat și au slăvit pe Dumnezeu” [οἱ ὄχλοι ἐθαύμασαν καὶ ἐδόξασαν τὸν θεόν] [Mt. 9, 8, BYZ], atunci când l-au văzut vindecat pe paralitic. Când au văzut că Iisus a făcut acea minune. Însă L-au considerat un Profet și un Făcător de minuni pe Domnul, pentru că au considerat că de la El e puterea Lui [Ibidem]. Mulțimile nu au tras concluzia că El e Fiul lui Dumnezeu întrupat, ci că El este un Profet.
Și mulți nu știu ce să spună despre Dumnezeu, deși sunt ortodocși, pentru că nu cunoscteologia Bisericii. Dar nu o cunosc nu pentru că ea nu le este la îndemână, ci pentru că nu-i interesează. Cel mai mult îi interesează banii, distracția, relaxarea, nemunca, păcatele…De aceea nu au timp de cunoașterea lui Dumnezeu. Însă, fără cunoașterea lui Dumnezeu și fără alipirea de El, fără viața cu Dumnezeu, nu există nicio bucurie, nicio viață reală și nicio împlinire veșnică. Orice bucurie în afară de El e o bucurie falsă, e un surogat, e o minciună.
De aceea, când venim la Biserică, Slujbele Bisericii ne învață mai întâi despre Dumnezeu, apoi ne dau ceva de la Dumnezeu.
Dumnezeiasca Liturghie e mai întâi cuvânt, e predicare și apoi e așteptare a împărtășirii. Trebuie ca, mai întâi, să Îl lăudăm pe El și să cunoaștem despre El, despre minunile și faptele Lui, despre judecățile Lui arătate nouă, pentru ca să ne facem proprii împreunăriicu El. Și am folosit verbul a împreuna, pe care Sfântul Antim Ivireanul îl folosea pentru a indica împărtășirea cu Hristos euharistic, pentru a sublinia faptul că împărtășirea cu Domnul e o unire ființială cu Dumnezeu, extrem de profundă și de îndumnezeitoare, și nu e o mâncare oarecare.
Dar pentru a-L primi pe El euharistic trebuie să Îl recunoști pe El în teologia Bisericii. Trebuie să vorbești ca Biserica despre Hristos și să Îl lauzi pe El după cum Îl laudăBiserica. Căci Biserica Ortodoxă vorbește despre Hristos ca Apostolii și ca Părinții Bisericii. Învățătura despre Hristos e nedespărțită de învățătura despre Preasfânta Treime, pentru că e învățătura Bisericii.
Biserica e trezoriera averii lui Dumnezeu. Și averea Bisericii cea mai mare e teologia ei șiviața ei sfântă. Pentru că teologia ei naște viața Bisericii și viața Bisericii e teologică. Și noi nu putem să pășim mai departe, în drumul sfințirii noastre personale, dacă nu pășimteologic, dacă nu ne scufundăm în cunoașterea lui Dumnezeu.
Așadar, iar și iar trebuie să spunem asta: predica e manifestarea firească, normală a Bisericii, pentru că Biserica e învățătoarea spre mântuire a întregii lumi! Predica e în Slujbe și împreună cu Slujbele Bisericii, pentru că ea este o luminare continuă a teologiei Bisericii.
Și fiecare în parte, mic sau mare, are nevoie să fie dus de mână de predica Bisericii și lui trebuie să i se arate, cu de-amănuntul, tainele Bisericii. Pentru că trebuie să învățăm Slujbele Bisericii, trebuie să învățăm teologia ei, trebuie să învățăm curajul și dinamismul cu care a învins istoria și prin care, de fiecare dată, a convins lumea.
Pentru că viața curată, binele virtuților și sfințenia sunt cele conving lumea. Acestea sunt predica cea mai elocventă a Bisericii.
Căci oamenii se strâng împrejurul trupului leului, pentru că găsesc adunare de albine [συναγωγὴ μελισσῶν] în gura lui și miere [μέλι] [Jud. 14, 8, LXX]. Și cine e Leul, care areadunare de albine în gura Lui? Hristos! Pentru că albinele cele multe ale Împărăției Lui, adică Sfinții, sunt cele care s-au adunat împreună cu El datorită cuvintelor gurii Lui. Cuvintele gurii Lui sunt pline de miere. El, Cel mort și înviat pentru noi, ne umple de miere veșnică, de dulceață dumnezeiască.
Și când am mâncat anul acesta pepene roșu, unul foarte dulce, de când am băgat prima cută în gură, mi-am adus aminte de dulceața lui Dumnezeu care ne umple cu totul. Gândul mi-a sărit spre acest lucru. Căci dulceața slavei Lui e cea care ne convinge că cuvintele Lui sunt drepte, sfinte, adevărate, mântuitoare și veșnice.
Altfel am citi Scriptura și cărțile Sfinților ca pe o mare corvoadă, dacă nu ar fi împlinirea aceasta imediată: simțirea slavei Lui, a dulceții Lui fără de margini, care ne umple și ne satură.
De aceea, iubiții mei, vă doresc un post dulce, duhovnicesc, plăcut Domnului! Plin de iubirea pentru Născătoarea de Dumnezeu, pentru Maica noastră, a creștinilor. Adică un post din care să învățăm că milostenia ne umple de blândețe, că iertarea ne înfrățește cu oamenii, că rugăciunea e o îmbrățișare a întregii lumi.
Vă doresc numai bine, mult spor în toate, și să ne pregătim pentru prăznuire! Amin.
[1] Scrisă în dimineața zilei de 28 iulie 2016, zi de joi, la ora 9.00 erau 24 de grade.
sursa: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/07/28/predica-la-duminica-a-6-a-dupa-cincizecime-2016/