Iubiții mei[1],

nouă ne place înmulțirea, chiar dacă nu am învățat tabla înmulțirii sau am uitat-o. Ne place înmulțirea…pentru că ea ne aduce și nu ne ia.

Și copilul de țâță înțelege înmulțirea. Pentru că una e să îi dai să sugă de la un sân și alta e să îi dai să sugă de la doi sâni. Iar, mai apoi, când crește câteva luni, una e să îi dai o jucărie și alta e să îi dai 3 jucării scumpe, pe care și așa o să le fărâme. Tu trebuie să i le cumperi, să i le dai pe mână, iar el va învăța că e stăpânul lor și că trebuie să țină cu dinții de ele. Și ce e al lui, nu dă la nimeni!

Iar el devine egoist cu ce are și, pe deasupra, avar, pentru că, după ce îi dai jucării, nu îl înveți și cum e să îl privezi de ele. Sau cum arată copiii ai căror părinți nu au bani de toate mofturile lor.

De aceea, el va învăța odată pentru totdeauna că ce e al lui e al lui și că e bine să aibă mai mult și nu mai puțin. Și odată învățată lecția egoismului avar nu i-o mai poți scoate din cap toată viață. Doar dacă el însuși își dă seama că e legat cu patima avariției și că a se dezrobide ea înseamnă a vedea lucrurile ca pe daruri primite de la Dumnezeu și primite pentru a fi dăruite și nu pentru a fi congelate sau arhivate la noi în casă.

Ne place înmulțirea! Unii își numără banii ca pe zilele vieții: de mai multe ori, ca să fie siguri că au atât și nu altfel. Alții consideră că sănătatea lor e robustă, e beton armat, nu se strică niciodată, și își strâng bani pentru…„fericire”. Pentru că va veni o zi, cred ei, în care vor scăpa de serviciu, se vor pensiona, apoi se vor duce să cunoască lumea toată. Își păstrează banii pentru mai târziu, dar viața le trece printre degete. Pentru că viața aceasta e un darde la Dumnezeu, unul limitat la nivel temporal, dat de El pentru a ne mântui. Și dacă n-avem în cap, toată ziua, dorul mântuirii, viața trece ca glonțul pe lângă noi…sau prin noi.

Și cu toate astea nouă ne place înmulțirea! Ne place ca toate să fie la noi, la noi în casă! Ne cumpărăm 3 perechi de pantofi, dar parcă ar fi mai bune încă 10. Încă 10 farfurii, pentru că sunt neglijentă cu ele în bucătărie. Parcă și două mixere ne mai trebuie, deși nu le folosesc nici pe cele pe care le am. Tigăi mai am, dar la asta i-a făcut reclamă la televizor. Am văzut eu o nouă rochiță, în magazinul din colț, și o vreau și pe aia. Chiar dacă nu mai am unde să îmi pun hainele în șifonier. Eu vreau ultimul telefon de la firma Prețuri mari pentru cumpărători cu salarii mici, care are piesele din China, făcute cu costuri mici, iar nouă, americanii, ne vând telefonul cu prețul de America și nu de România.

Nu contează cum e mașina în interior, la motor, ci eu o cumpăr: pentru că e ultimul răgnet. Iar pentru mine viața e o continuă întindere la mare, cu berea lângă mine, să văd fete tinere inundându-mi ochii, chiar dacă nevasta e lângă mine și tinere- țea mi s-a veștejit.

Și toate astea pentru că ne place multul, ne place înmulțirea și nu scăderea.

A da un ban la Biserică e ca și când mi-aș tăia o mână. Însă dau bani la lăutări, ca să îmi cânte. Că ce nuntă e aia fără joc, fără să îmi rup pantofii de atâta sărit în sus, fără ca să cad lat în pat? La slujbă nu îmi e gândul, nu mă interesează ce zice „popa” despre robul lui Dumnezeu, care se cunună cu roaba lui Dumnezeu, pentru că eu nu sunt robul nimănui. Dar facem și noi nunta, așa, cum face toată lumea, și nu pentru că ne interesează cumvateologia nunții sau responsabilitatea ei. E „o tradiție”…

După care vine înmulțirea! Înmulțirea banilor, a copiilor, a indiferenței.

Însă Evanghelia de azi [Mt. 14, 14-22] începe cu mila lui Dumnezeu și nu cu indiferența lui Dumnezeu față de noi! Căci Iisus „ieșind [ἐξελθὼν]…a văzut mulțime multă [εἶδεν πολὺν ὄχλον], și I s-a făcut milă de ei [καὶ ἐσπλαγχνίσθη ἐπ᾽ αὐτοῖς], și i-a vindecat pe bolnavii lor [καὶ ἐθεράπευσεν τοὺς ἀρρώστους αὐτῶν]” [Mt. 14, 14, BYZ].

Dumnezeu a văzut o mulțime de oameni…dar nu i-a considerat o mulțime, ci i-a privit personal, pe fiecare în parte. Pentru că i-a vindecat pe bolnavii lor la modul personal, pe fiecare în parte și nu la grămadă.

Și El așa ne privește în fiecare clipă, din cerul cel preaînalt al Lui: ne privește pe toți laolaltă, pentru că toți suntem iubirea Lui, dar și pe fiecare în parte, pentru că vrea să aibă o relație personală, liber acceptată, cu fiecare dintre noi. Numai că noi ne găsim, pe fiecare zi, alte lucruri de făcut, alte preocupări, „mai importante” decât vorbirea cu Dumnezeu și cunoașterea Lui.

Vorbim ore la telefon, stăm zile la televizor, pe stradă suntem băgați cu capul în online și mergem așa, fără cap, pe stradă, pentru că telefonul mobil sau tableta ne-au universalizat onlineului. Când onlineul era numai acasă, la computerul mare, tinerii mergeau cât de cât mai normal, mai clasic pe stradă. Însă acum, de când cu onlineul la buzunar, merg postmodern pe stradă, fără reguli de atenție și de eleganță.

Dar El, Dumnezeul nostru, vrea să ne umple de mila Lui pe toți. Pentru că mila Lui e bucurie, e viață, e ridicare din boală, e împlinire în căsătorie, e curățire de păcate, e mântuire de Iad, e înviere din morți. Și El nu Își implementează mila preferențial în viața umanității, pentru că așteaptă de la toți o schimbare…profundă de atitudine.

Ce înseamnă însă să mă schimb? Ce am eu, cel de acum, de nu sunt schimbat? De ce vrea Biserica să mă schimbe? Oare se poate schimba vreun om, așa, peste noapte, ca să fie din gloabă armăsar? Da, se poate schimba! Iar schimbarea pe care o cere Dumnezeu de la noi se numește pocăință. Adică înțelegerea păcatelor noastre, a decăderii noastre interioare cauzate de păcate, și dorința de a ieși din ele, de a fi altul. O dorință care devine lucrare, care devine plâns, care devine schimbare, și noi alții.

Și pocăința e cea mai frumoasă schimbare a omului. Un film te poate incita, o carte te poate fascina, un autor te poate entuziasma, dar pocăința te face om. Pocăința te ridică din mojicie. Pocăința te face din rob liber, din om neînvățat un om luminat de Dumnezeu, pentru că te face să vezi că tu ești robul și El e Stăpânul. Că El e sursa vieții tale și tu trăiești prin El.

De ce nu înțelege robul lui Dumnezeu, care se cunună cu roaba lui Dumnezeu, fără ca să știe prea multă teologie, ce înseamnă a fi robul Lui? Pentru că robul lui Dumnezeu nu e un sclav, care muncește pentru Dumnezeu, ci, paradoxal, robul Lui…stă cu El la masă.

Astăzi, în Taina Sfintei Nunți, ca pogorământ – un pogorământ imens, față de care nu sunt mulți protestatari – în loc ca mirii să se împărtășească cu Domnul, Cel euharistic, primesc de la preot un pahar cu vin și pâine, binecuvântate de către el[2]. Însă „paharul de obște”[3], primit de mirii care nu s-au pregătit să se împărtășească sau pe care nici nu îi interesează împărtășitul, pentru că nu obișnuiesc să se spovedească și să se împărtășească, e ca anafura pentru cei care nu se împărtășesc la Dumnezeiasca Liturghie: un înlocuitor mult prea palid al Domnului.

Biserica a făcut această derogare de la normalitate, acest pogorământ, ca și cu a doua Nuntă  sau cu dezlegările de pește în post, pentru ca să vină în întâmpinarea oamenilor. Pentru ca cei credincioși să nu fugă de căsătorie sau de post.

Însă acolo, în locul paharului binecuvântat de la Nuntă, unde mâncatul pișcotului e eveniment monden, trebuie să știm cu toții că, în mod normal, acolo era Domnul. Că acolo ar fi trebuit să ne împărtășim cu Domnul, după care, împărtășindu-ne cu Hristos euharistic, am fi băut și paharul de vin și am fi mâncat și pișcotul. Iar dacă veniți să vă cununați, pregătiți pentru împărtășire, cu spovedire prealabilă, orice preot cred că e foarte bucuros ca la Nuntă, la Nunta dumneavoastră, să vă împărtășească cu Domnul, așa cum la Botezul dumneavoastră v-a împărtășit cu El, Pacea noastră.

Iar peștele și fructele de mare în post sunt pentru cei neputincioși, pentru cei care au nevoie și nu sunt impuse cu forța pentru toți. Dacă vrei să postești aspru sau mai puțin aspru, dacă vrei să nu mănânci nimic o zi sau mai multe, după putere, nimeni nu te obligă să mănânci pește. Pentru că postul înseamnă renunțare pentru Domnul la bucurii trupești. Renunțare și la ceea ce ne folosește și e bun, nu numai la păcate.

Pentru că sarmalele, chiftelele, cârnații, laptele, ouăle, brânza, prăjiturile nu sunt rele în sine, ci bune pentru sănătatea noastră. Dar noi, când postim, renunțăm la mâncarea de dulce, ne înfrânăm de la sex, ne înfrânăm de la băutură, ne înfrânăm de la lux, ne luptăm cu tot păcatul, pentru că vrem să vorbim cu Dumnezeu în timpul postului. Postul e pentru vorbire, vorbire îndelungă, mărturisire de sine îndelungă în fața lui Dumnezeu și pentru contemplarea creației Lui.

Pentru că trebuie să ne intereseze rostul fiecărui lucru din lume, trebuie să ne intereseze fiecare pagină de carte a Bisericii, trebuie să ne intereseze pacea lumii și mântuirea fiecărui om, trebuie să ne intereseze ca noi, în noi înșine, să fim în pace cu Dumnezeu și cu toată lumea. Adică noi, în inima noastră, să nu avem lupte zilnice, imaginare, cu unul sau cu altul, ci să înțelegem, cu smerenie, fiecare lucru pe care îl trăim și care se petrece cu noi.

– Dar ce, Biserica vrea să mă facă să mă simt vinovat?

– Nu, tu ești vinovat de multe păcate, dar trebuie să înțelegi acest lucru! Biserica te îndeamnă la pocăință nu pentru ea, ci pentru tine. Biserica, Mama noastră duhovnicească, ne învață pe toți aici ca o educatoare sau ca un medic responsabil. Ea îți spune ce să faci în cunoștință de cauză.

– Dar de unde știu eu că Biserica Ortodoxă, asta care face Catedrale cu milioane de euro, din banii Statului, e Biserica lui Dumnezeu? De unde știu eu că tocmai asta e Biserica Lui?

– Pentru că Biserica Lui e reperabilă în istorie. O poți urmări, în istorie, secol de secol, de două milenii. Și poți vedea cu ochii tăi, că Biserica Ortodoxă e Biserica Cincizecimii, aceea pe care porțile Iadului nu o pot birui, pentru că fundamentul ei e Dumnezeul treimic.

– Dar de unde știu eu că Biserica, în timp de 2.000 de ani, nu a falsificat învățătura pe care o propovăduiește?

– Din cărțile ei! Dacă ai atâta tupeu bun ca să înveți limbile greacă și latină (și o poți face!), vei putea citi, cu ochii tăi, câteva sute de autori, din diverse secole, adică pe Sfinții Bisericii, și vei vedea ce au propovăduit ei. Prin analize directe pe texte, analizate în mod diacronic, adică din secolul 1 până azi, vei vedea că ce au spus cei din secolul 1 au spus și cei din secolul 17 și că ce au spus cei din secolul al 20-lea spun și cei din secolul 4. Că învățătura e aceeași, dar că, în timp, revelațiile dumnezeiești au tot sporit și că există noi și noi luminări și explicații la Scriptură, la cărțile de cult, la istoria Bisericii, la diverse Slujbe ale Bisericii. Pentru că viața Bisericii este o continuă ascensiune și nu o involuție. De la secol la secol Biserica a avut parte de oameni și mai frumoși și mai sfinți și mai plini de daruri dumnezeiești și toată mărturia lor e podoaba Bisericii. Podoaba mântuitoare a Bisericii.

Însă mi-aș dori eu un astfel de dialog…Cel mai adesea dialogăm cu pereții. Sau eu, preotul, spun una, și credinciosul înțelege ce poate și, cel mai adesea, ce vrea. Pentru că el nu consideră că trebuie să depună efort de înțelegere pentru teologie, pentru a cunoaște voia lui Dumnezeu, dar că, dacă trebuie să își ia permis de conducere sau să intre la facultate, atunci învață. Pentru că învață utilitarist. Învață numai la nevoie. Dar la nevoile telurice și nu duhovnicești! Căci dacă ar fi conștient de faptul că nevoile sufletului sunt mult mai importante și mai mari decât cele ale trupului, atunci ar citi toată ziua teologie, ar fi tobă de carte, dar și de rugăciune, de evlavie, de milostenie, de dialog.

Și ați văzut în ultimele zile, pe platforma noastră, cum dialogul, pentru mulți, înseamnă doar întrebări și nu și răspunsuri, cum dialog înseamnă să vii anonim, dar să vrei să fii respectat ca în realitate, fără ca eu să știu cine e el în realitate, că dialogul înseamnă, pentru mulți, aflare în treabă, pierderea timpului, insulte, gogomănii, grosolănii și nu sinceritate a conștiinței.

Însă nu poți dialoga temeinic dacă nu ești mult la minte și la inimă, dacă nu ai o experiență vastă, dacă nu știi sau nu vrei să asculți oamenii, dacă nu înveți de la oameni, dacă dialogul nu este un folos reciproc.

Trebuie să fii duhovnicesc pentru dialog.

Trebuie să fii amiabil pentru dialog.

Trebuie să știi să îmbini informația cu înțelegerea, cunoașterea cu experiența, memoria cu revelația.

Pentru că nu e de ajuns să memorezi, ci trebuie să ai puterea să gândești, să gândești pe loc lucrurile. Căci de aceea multe interviuri sunt fade, fără gust: pentru că nimeni nu gândește pe loc, atunci. Întrebările sunt prestabilite, oamenii și-au luat notițe, nu vor să se pună în dificultate în mod reciproc, și totul merge „uns”. Cu ce însă se unge un interviu fals? Cu ipocrizie, cu autocitări, cu texte memorate.

Dacă s-ar gândi în direct, la TV sau online, oamenii s-ar epuiza repede, ar transpira, ar avea nevoie să mănânce. Pentru că conversația reală, gândită pe loc, îți consumă toată energia din tine. Te stoarce de viață.

Interviul gândit pe loc e ca recitarea din memorie a unei poezii lungi: te acaparează cu totul, te stoarce de vlagă, pentru că te face să fii doar ceea ce vorbești. Dar pentru că nimeni nu mai gândește pentru tine și nici pentru el, interviurile sunt niște telenovele pentru indiferență.

Da, ne place multul! Ne place să se mintă despre noi lucruri frumoase. Ne plac laudele nemeritate. Și bani mulți pe muncă puțină sau deloc. Ne place nepăsarea. E cea mai rapidărezolvare a lucrurilor: nu cunosc, nu mă interesează. Și când ai spus „nu mă interesează”, te-ai derobat de problemele altora, te faci că ele nu există…și rămâi la fel de „bun creștin”.

Pentru că, în mintea noastră, noi suntem nu numai „buni creștini”, ci și „sfinți părinți” ai Bisericii. Care, din cauza miopiei generale și, mai ales, „a lui Dumnezeu”, nu am fost „descoperiți” până acum și nu am fost puși în lumină. Dar trăim, trăim tot timpul cu speranța…că vom fi „descoperiți” și, eventual, și „canonizați”.

Numai că El Își știe Sfinții încă de acum, de aici, din această viață! Și lor le vorbește, pe ei îi luminează, pe ei îi bucură, cu ei El este și va fi. De aceea, Dumnezeu nu greșește niciodată când dă unuia și nu și altuia anumite daruri duhovnicești. Dumnezeu nu greșește când pe unul îl omoară și pe altul îl învie, când dă un cutremur și mor 3.000 de oameni, dar scapă, în același cutremur, pe un copil în mod minunat.

Pentru că Dumnezeu vede lucrurile în ansamblul lor. El nu trăiește în ghetou ca noi, nu Se uită peste gard cu invidie, El nu Își face conclave secrete, ci e transparent, Și-a spus de mult voia Sa cea sfântă cu noi, ne-a spus tot ce o să se petreacă cu noi de acum și până în veșnicie. Pentru că El e clar, e determinat, știe ce vrea, ne iubește dar ne și pedepsește, pedepsește cu milă, ne educă, ne supraveghează, e mai presus de orice frumusețe, știe toate, în fața Lui toate se pleacă, El e Cel ce ține în mână toată făptura, de la El primește hrană și râma și peștele și leul și omul.

Noi ne chinuim să cunoaștem materia Lui în mod științific, cu eprubete și microscoape umane, dar ea a fost făcută dumnezeiește. Nouă ni se pare că pământul e insignifiant în imensitatea stelelor cerului, însă Domnul a coborât pe acest pământ și aici S-a făcut om. Iar pentru El pământul e în mijlocul lumii, e centrul galaxiilor, deși pământul e infim în această mare arhitectură stelară, construită de El.

Pentru că și girafa e mai înaltă decât omul, dar omul gândește, pe când girafa nu. Computerul, făcut de om, e mai rapid la calcule decât omul leneș și avid de confort, dar el nu a apărut din neant, ci din mâinile omului.

Așadar, nouă ne place să fim antropocentrici, să ne considerăm pe noi centrul lumii, dar Dumnezeu ne învață să fim teocentrici, pentru că El e Soarele nostru. Și oricât am susține noi că altul e drumul, alta e împlinirea noastră, Dumnezeu ne-o dovedește zilnic că sfințenia e drumul, că sfințenia e calea omului și a cosmosului.

Tocmai de aceea, El, Care e plin de milă, iese cu milă spre oameni și îi vindecă de toate bolile lor. Iar dacă oamenii Îl așteaptă pe Domnul până seara [Mt. 14, 15], dacă așteaptă îndelung mila Lui, El le spune Ucenicilor Lui să dea mâncare oamenilor [Mt. 14, 16]. Iar Sfinții Lui dau mâncare oamenilor în loc pustiu.

În deșertul acestei lumi, Sfinții sunt oaze de bucurie. Sfinții Bisericii sunt, pentru oamenii rătăciți în pustiu, sleiți de puteri, însetați din cale afară, izbăvirea.

Iar eu așa trăiesc orice întâlnire cu un Sfânt al lui Dumnezeu: ca o luminare, ca o izbăvire din neștiință și moarte, ca o scoatere la viață a mea. Când citesc cartea Sfântului, eu o sărut cu gura mea și cu sufletul meu, pentru că eu mă întâlnesc în mod real cu el, prin cuvintele lui rămase peste timp. Pentru că eu vin către cărțile Sfinților ca față de persoanele lor și nu văd scrisul lor separat de persoana lor. Tocmai de aceea, orice scriu despre un Sfânt în vreo carte sau în vreun studiu al meu, eu îl scriu raportându-mă la el ca la un viu, ca la un locuitor al Împărăției lui Dumnezeu, iar cuvintele lui le înțeleg ca o vorbire vie, actuală, față de mine.

Ba mai mult, de fiecare dată, simt cum Sfinții mă luminează și mă ajută să îi înțeleg și să scriu despre ei cât mai profund și mai delicat. Și eu le sunt foarte recunoscător, fiecăruia în parte și tuturor la un loc, pentru luminările lor, pentru că ele sunt cuvântul care m-a pătruns, care m-a luminat, care m-a îndrăgostit de ei.

Da, Sfinții dau de mâncare lumii! Adevărul, iubirea, curăția, sfințenia sunt hrana lumii. Și toate aceste cuvinte sunt realități în Sfinți, realități împărtășibile. Căci, spre exemplu, dacă adevărul ar fi o realitate a lui Dumnezeu, care n-ar putea intra în noi, El nu ne-ar fi vorbit despre adevăr. Însă El ne-a spus ceva și mai tulburător: că El este adevărul [In. 14, 6]. Dar, în același timp, ne-a cerut să fim una cu El, cu Adevărul.

De aceea și sfințenia e a lui Dumnezeu și curăția și iubirea și frumusețea. Dar El, prin slava Lui, ne face părtaș la ele. Cum? Prin vedere dumnezeiască și simțirea slavei Lui.

Însă, când oamenii vorbesc despre sfințenie și despre Sfinți, mulți cred că ea e „opera” omului. Că e ce își face omul cu mâna lui. Că omul credincios trăiește acasă sau la Mănăstire într-un mod ascetic și pentru postul lui, pentru metaniile lui, pentru privegherile lui, pentru credincioșia lui el „devine Sfânt”. Sau că Dumnezeu „îl face Sfânt” pentru viața lui religioasă.

Numai că lucrurile stau altfel sau cu totul altfel! În viața Bisericii, sfințenia nu se naște din „ce facem noi ca să fim Sfinți”, ci din revelarea lui Dumnezeu față de noi. Da, din revelareapersonală a lui Dumnezeu față de noi! Pentru că sfințenia se pogoară de la Dumnezeu în noi, prin slava Lui, ea fiind consecința a tot ceea ce noi facem cu Dumnezeu, de când El ni se arată în mod extatic, la nivel personal, pentru prima oară.

Adică trebuie să fie o primă oară cu Dumnezeu! Noi, cei botezați ortodox, trebuie să ne întâlnim în mod real cu Dumnezeu, în slava Lui, sau, mai bine zis, sau cel mai corect zis, trebuie ca El să ni Se arate nouă în slava Lui, pentru ca să începem relația vie, reală, dePărinte și fii. El, Părintele, noi, fiii Lui duhovnicești.

Pentru că sfințenia Sfinților începe cu vederea lui Dumnezeu și nu cu efortul nostru de a părea „buni ortodocși”. Sfințenia Sfinților începe cu revelația personală, cu Cincizecimea personală, cu arătarea lui Dumnezeu în viața noastră, cu Teofania Lui în viața noastră.

Da, tot ceea ce citim și ce facem ca ortodocși pentru ca să ne mântuim e bun și folositor! E necesar de folositor. Însă sfințenia nu începe cu ceea ce facem noi pentru El, ci cu ceea ce face El pentru noi.

El, Dumnezeu, e începutul, cuprinsul și împlinirea mântuirii noastre și ea este conștientă, e reală, e trăită zilnic. Sfinții trăiesc cu Dumnezeu și în slava lui Dumnezeu în mod conștient, știind ce se petrece cu ei, știind și văzând și bucurându-se de schimbările dumnezeiești din ei. Tocmai de aceea ei vorbesc din ei despre mântuire, despre Dumnezeu, despre transfigurarea lor, despre sfințenie, pentru că ei sunt Sfinți.

A fi conștient de sfințenia care vine de la Dumnezeu nu este o înșelare, ci realitateamântuirii noastre. Căci dacă mântuirea nu e conștientă, atunci teologia vorbeștesomnambulic despre Dumnezeu.  Numai că teologia vorbește treaz, vorbește revelaționaldespre Dumnezeu, pentru că vorbește din ce i-a descoperit Bisericii Sale.

Iar dacă Biserica „ar fi falsificat” credința, cu siguranță nu am mai fi avut Sfinți, pentru că nu am mai fi avut nici har. Dar Biserica a păstrat credința neschimbată, mântuitoarea credință a lui Dumnezeu, și de aceea, până azi, Dumnezeu are Sfinți și ne umple de bogăția de daruri a Sfinților lui.

La Beiuș, în județul Bihor, pastorul Vladimir (Ioan) Pustan (Puștan?), fost penticostal, acum „inițiator” de nouă „biserică”, remarca recent faptul că ortodocșii se împărtășesc din același potir cu toții. Noi știm asta! Și Potirul unic arată că ne împărtășim cu Hristos cel unic, Care, deși e mâncat de toți, El e întreg în fiecare, și chiar dacă Se sfărâmă pentru mulți, El e întreg și unul și neîmpărțit pentru veșnicie.

Însă el, pastorul Pustan, căruia îi merge gura ca mitraliera când e să…batjocoreascăBiserica lui Dumnezeu, Biserica noastră, deși afirmă că nu contează bisericile, ci credința în Dumnezeu, a vorbit adepților lui, recent, despre „Cina Domnu-lui”, iar despre Dumnezeiasca Euharistie a Bisericii, a noastră, a spus că e „pâine” și „vin”.

Pentru că el consideră că botezul lui e „noutestamental” și al nostru nu, și că el se face părtaș „Cinei Domnului”, deși, în mod real, în realitate, el mănâncă dintr-o lipie (cam așa mi s-a părut) și bea vin (sau must?). Lucruri fără nicio sfințenie, pentru că el e în afaraBisericii.

Dar în lupta lor cu ei înșiși și cu Biserica, fiecare falsă „biserică”, situată paralel cu Biserica, se propune drept „Biserica”. Numai că minciuna nu are picioare lungi, ci scurte, și Judecata Lui va arăta frumusețea Bisericii, formată din Sfinții Lui, dar și „frumusețea” de Iad a celor care au caricaturizat Biserica și sfințenia ei.

Iar Sfintele Moaște ale Sfinților sunt, pentru cei care neagă Biserica, Judecata Luianticipată. De aceea nici nu le suportă. Pentru că în ele, toți ereticii și păgânii lumi vădÎmpărăția, văd viitorul, văd Judecata Lui. Căci orice om știe că un cadavru, lăsat neîngropat, se împute, iar un om mort, după ani și ani de stat în mormânt, nu izvorăște mir, nu face minuni, nu alungă demonii cum fac Sfintele Moaște, Sfintele Oseminte ale Sfinților, ci pute.

Iar stricarea trupului omului e o consecință a păcatelor lui. Pe când nestricarea trupului și puterea de a face minuni se găsesc în Sfintele Moaște ale Sfinților, pentru că sfințenia a fost și este și în trupul și în sufletul Sfântului.

Sfintele Moaște sunt certitudini pentru orbi. Sunt evidențe prea evidente pentru tot muritorul. Pentru că nu e vorba de nicio „preparare” a trupului, nu e vorba de vreo „conservare” a lui pentru ca să rămână „nestricat”, ci cel care îl ține nestricat e Dumnezeu prin slava Lui.

– Însă de unde știu eu că acelea sunt oase ale Sfinților și nu sunt oase de animal?

– Din aceea că s-au păstrat, în mod nealterat, de zeci, sute și mii de ani, și acelea au făcut multe vindecări și luminări de-a lungul timpului. Mulți au avut vedenii cu Sfinții la ale căror Sfinte Moaște s-au dus și s-au închinat și ei i-au vindecat de diverse patimi și boli grele.

Iar Biserica are și Sfinte Moaște ale Apostolilor Lui, are și Sfinte Moaște ale Sfinților Mucenici, ale Sfinților Ierarhi, ale Sfinților Cuvioși, ale Sfinților Mărturisitori, ale Sfinților nebuni pentru Hristos, ale Sfinților stâlpnici și ale Sfinților de toată vârsta și din diverse locuri ale lumii. Are Sfinte Moaște din fiecare secol al Bisericii. Toate sunt asemănătoare, toate miros frumos, toate sunt nestricate sau parțial nestricate, după voia lui Dumnezeu, și sunt izvor de viață și de curățire și de sfințenie pentru tot omul.

Eu mă duc și mă închin Sfintelor Moaște ca și când aș sorbi dintr-un izvor proaspăt și răcoritor. Pentru că știu că acei oameni sunt autentici, sunt oamenii lui Dumnezeu, că viața lor a fost una cu vorba lor și că averea lor lăsată nouă, adică trupul lor înduhovnicit, este un spital duhovnicesc și o școală de teologie și un izvor de sfințenie pentru fiecare dintre noi.

Poetul cutare, filosoful cutare, artistul cutare, starul cutare, ereticul cutare nu prezintă, după moarte, Sfinte Moaște, dacă nu a fost ortodox și nu a trăit în sfințenie. Însă, bineînțeles, putem învăța de la ei și de la fiecare în parte lucruri importante, dacă ne place studiul și nu…lamentourile nesfârșite.

Sfintele Moaște sunt o evidență, ca și Dumnezeiasca Euharistie, ca și Sfânta Aghiasmă, a sfințeniei și a autenticității Bisericii, alături de orice lucru al Bisericii. Pentru că El vrea să ne încredințeze pe fiecare în parte, mai culți sau mai puțin culți, despre El și despre Biserica Lui și despre mântuirea noastră și de aceea pune la îndemâna noastră un nor de mărturii, o mulțime nesfârșită de dovezi ale prezenței Lui.

…Când Domnul le-a cerut Ucenicilor să hrănească mulțimile, Ucenicii I-au spus: „Nu avem aici decât numai 5 pâini și 2 pești [Οὐκ ἔχομεν ὧδε εἰ μὴ πέντε ἄρτους καὶ δύο ἰχθύας]” [Mt. 14, 17, BYZ]. Adică nu aveau mult, ci infim de puțin. Pentru că Domnul i-a dus în loc pustiu pentru ca mulțimile să își vadă puținătatea, lipsa, foamea.

El i-a scos din multul lor material pentru multul predicării Sale și pentru multul vindecăriiSale. El le-a pus în față masa cuvintelor Lui și puterea Lui cea dumnezeiască, care tămăduiește orice boală și orice neputință.

Pentru că El le-a arătat esențialul! Și esențialul e acesta: că lumea nu are nevoie de multul material în primul rând, ci de El!

Putem trăi și cu puțin, putem trăi și modest. Putem trăi modest și face lucruri mari. După cum, putem avea bani mulți și să îi fituim pe nimicuri.

Pentru că banii nu trebuie doar înmulțiți, ci și bine direcționați. Trebuie să știi ce să faci cu banii…

Spre exemplu, Sfântul Mucenic și Arhidiacon Lavrentios [Λαυρέντιος], ucenicul Sfântului Sfințit Mucenic Xistos [Ξυστὸς], Patriarhul Romei, pomeniți amândoi pe 10 august[4], a împărțit săracilor averea Bisericii Romei, în timpul unei persecuții religioase. El i-a făcut pe săraci bucuroși prin milostenie, i-a ajutat în sărăcia lor, și, în același timp, s-a îmbogățit în slava lui Dumnezeu. Adică a dat bani și s-a umplut de har. Iar Dumnezeu dă harul pe măsura bucuriei noastre de a dărui, de a ajuta, de a ne curăți pentru El, chiar dacă suntempăcătoși. Dar pentru că dorim binele Lui, suntem păcătoșii pe care El îi umple de har și de sfințenie.

Apostolii aveau doar 5 pâini și 2 pești. Ei se aveau doar pe ei. Căci doi pești suntem, formați din trup și suflet și 5 simțuri trupești și alte 5 simțuri duhovnicești avem. Adică suntem un 7 al lui Dumnezeu. Așa ne-a făcut El! Averea noastră e sufletul și trupul nostru. Iar pentru ca să dăruim și altora pâini și pești și mașini și computere și apă potabilă, trebuie să le producem împreună cu El.

Așadar, mergem la grădiniță, mergem la școală, facem facultate, ne specializăm și după, învățăm toată viața pentru a fi proprii…ajutorării altora și a lumii în ansamblul ei. Învățăm ca să dăruim. Învățăm ca să fim de ajutor. Învățăm pentru ca să ne ajutăm și să îi ajutămși pe ceilalți.

Și asta înseamnă a înmulți: a lucra lucruri bune cu Dumnezeu, în folosul nostru și al semenilor noștri! Căci lucrurile care ne smintesc, nu ne sunt de folos, dar cele care ne ajută duhovnicește, acelea sunt cele care ne fac să creștem în sfințenie.

Însă Ucenicii, care își recunosc sărăcia, aduc puținul lor la Domnul, pentru că El le-a cerut puținul lor [Mt. 14, 18]. Îl aduc la El, I-l dau în mâinile Sale și nu știau ce urmează…

Pentru că nimeni nu știa ce avea să urmeze. Doar El știa cum se face adevărata înmulțire, adică cea care satură mulțimi de oameni. Și El le-a pâinile și peștii, ca o prefigurare a Trupului și a Sângelui Său, și le înmulțește în fața tuturor. Dar după ce, „privind întru cer [ἀναβλέψας εἰς τὸν οὐρανόν], a binecuvântat [εὐλόγησεν], și, frângând, a dat Ucenicilor, iar Ucenicii mulțimilor [καὶ κλάσας ἔδωκεν τοῖς Μαθηταῖς τοὺς ἄρτους, οἱ δὲ Μαθηταὶ τοῖς ὄχλοις]” [Mtg. 14, 19, BYZ].

Acum, dacă privim din partea mulțimilor, care s-au așezat pe iarbă să mănânce…mâncarea venea de la Ucenici. Ei păreau să fie miluitorii lor. Însă ei, Ucenicii Lui, știau că sunt nișteintermediari. Că mâncarea înmulțită le trece prin mâini, că ea e o realitate care bucură și satură, că minunea se petrece, dar că nu ei erau autorii minunii. Autorul minunii era Iisus, Cel care a căutat întru cer, a bine- cuvântat mâncarea, a frânt-o și a dat-o Ucenicilor. Pentru că trebuia să o frângă pentru toți, dar toți să se bucure de aceeași mâncare.

Adică Potirul acela, unul, remarcat de pastorul Pustan în Biserica noastră, dar tot de el și hulit. Și eu aud cum el hulește credința Bisericii noastre, cum vorbește șmecherește despre noi, pentru că îi ascult predicile. Predici dinamice, cu studiu în spatele lor, care spun adevăruri bune, scripturale, atâta timp cât se ține de Scriptură, dar care sunt pline de resentimente, de venin protestant, hulitor, când el își spune inima. Adică Pustan, predicatorul, fratele nostru, are cuvinte bune amestecate cu cuvinte rele. Care ies din aceeași gură și din aceeași inimă. Cuvinte de la Domnul amestecate cu boala lui veche, eretică, ca un îmbătrânit în erezie ce este. Și dacă îl asculți în prima parte, când le zice bine, după Scriptură, îți dai seama că omul îi traduce pe Sfinții Părinți ai Bisericii în grai protestant. Pentru că el citește cărțile noastre la greu și apoi dă cu ele de gard. Ce îi place crede, ce nu îi place batjocorește, ca de altfel fiecare eretic și extremist religios.

Însă are drujbă, are utilaje, are oameni. Se duce cu ei peste tot și își propovăduiește înșelarea lui demonică. Însă fiecare are voie să facă ce vrea, nu? Postmodernitatea e o lume diversă, o lume a tuturor, o lume plurală. Penticostalii zic că l-au exclus din „biserica” lor pentru că s-a îmbogățit prea mult. Iar dacă așa stau lucrurile înseamnă că evanghelizarea lui e și „rentabilă”.

Adică e un om de succes, un om de afaceri…religioase, un om de viitor.

Predică câte o oră, ridică tonul, ceartă, mustră, ironizează, se filmează cu camere performante, are sunet bun la microfon, nu-l interesează hainele de pe el, dar îl interesează „convertirile”. Și el „convertește” de la ortodocși cu zecile și „îi botează” netradițional, printr-o singură afundare în apă și nu prin afundare întreită în apă, în numele Preacuratei Treimi, a Dumnezeului nostru.

Adică el, ortodocșilor captați de el, le batjocorește Sfântul Botez, îi face să cadă de la credință, pentru ca să-i ducă spre o „biserică”…care nu știu nici măcar ce nume poartă.

Însă Domnul înmulțește Euharistia Lui în toată Biserica. Pe fiecare Sfântă Masă, la fiecare Dumnezeiască Liturghie, El Se dăruie întreg, ca Dumnezeu și om, pentru ca fiecare dintre noi, în fiecare fărâmă din Trupul și Sângele Lui, să Îl primim pe El întreg.

El e înmulțirea spre viață!

El Se dăruie tuturor.

El ne umple pe toți de pâinea cuvintelor Lui și mai rămâne pâine și pentru ceilalți, care nu sunt încă în Biserica Lui, dar care vor intra în ea prin pocăință și Botez.

El e hrănitorul întregii lumi. Biserica doar administrează harul, Tainele și sfințenia. Iar dacă membrii ierarhiei Bisericii îi face pe cei simpli să creadă că harul vine de la ei și nu de la Hristos, greșește cu păcat imens. Pentru că se propun pe ei, în mod demonic, ca sursă a vieții, când Dumnezeu e sursa vieții noastre.

…Mii de oameni s-au săturat [Mt. 14, 21]. Pentru că Biserica e capabilă să hrănească duhovnicește întreaga lume.

Iar Domnul i-a  forțat pe Ucenici să plece cu corabia [Mt. 14, 22], pentru ca El să Se suie întru munte și să Se roage de unul singur [Mt. 14, 23].

Pentru că El ne-a învățat de această dată că nu trebuie să așteptăm laude de la oameni pentru modul cum predicăm și cum slujim, că nu trebuie să așteptăm mulțumiri nesfârșite de la ei pentru că le facem vreun bine trupesc, ci ca, după ce ne facem treaba în Biserică, să ne retragem pentru liniștirea și întărirea noastră în rugăciune.

Pentru că Dumnezeiasca Liturghie e o oboseală imensă. Iar după ce ieși din ea, din măreția simțirii și a vederii slavei ei, ai nevoie de odihnă, de mâncare, de băutură dar și de rugăciune. Pentru că rugăciunea după rugăciune e viața omului. Rugăciunea continuă e viața creștinului ortodox. Pentru că a fi în rugăciune înseamnă a fi în slava lui Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, cu praznicul Maicii lui Dumnezeu la ușă și cu roadele postului în noi, să ne pregătim de înmormântarea aceasta mare și paradoxală! Și sprijiniți de harul Maicii Domnului și întăriți de ea continuu, să învățăm continuu de la ea cum să ne mântuim. Și mă rog ca Dumnezeul nostru treimic să ne învrednicească pe toți, după puterea lui, să prăznuim și mâine cu inimă mare, bucuroasă, curată, veselă, frumoasă! Amin.

---

[1] Scrisă în ziua de 11 august 2016, zi de joi, cu 24 de grade la ora 9.00.

[2] Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 100.

[3] Ibidem.

[4] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/342/sxsaintinfo.aspx.

sursa: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/08/11/predica-la-duminica-a-8-a-dupa-cincizecime-2016/