PǍCATELE  PARALIZEAZǍ  PÂNǍ  ŞI  TRUPUL 

Vindecarea slăbănogului din Capernaum (Mc. 2, 1-12)

            Dreptmăritori creştini,

            În pericopa evanghelică de astăzi se relatează că Mântuitorul Iisus Hristos, întors la un moment dat în cetatea Capernaum, a intrat într-o casă. Mulţimile, auzind aceasta, s-au îmbulzit, umplând curtea casei şi strada până departe, dornice să vadă pe Iisus şi animate de dorinţa de a mai fi martore la vreo minune pe care ar putea-o săvârşi, de astă dată chiar în cetatea lor. Nu lipseau nici fariseii şi cărturarii, care totdeauna Îl pândeau pe Iisus doar-doar Îl vor prinde în cuvânt, doar-doar va rosti vreo ,,blasfemie”, pentru care să-L condamne şi să-L omoare.

            Şi iată că aici, în casă fiind şi vestind cuvântul, au venit patru inşi, aducând pe o targă un om paralizat. Şi pentru că n-au putut intra în casă pe uşă, deoarece mulţimile se îmbulzeau, au mers pe alături, s-au urcat pe acoperiş şi făcând o spărtură, pe acolo au coborât targa cu cel bolnav, aşteptând ca Iisus să-l vindece.

            Ei bine, spre mirarea tuturor celor de faţă spre uimirea celor care aşteptau de la Domnul să rostească acele cuvinte cunoscute deja – ,,după credinţa voastră, fie vouă!”(Mt.9, 29), sau ,,fie ţie după cum voieşti!”(Mt.15,28) – , Mântuitorul ,,riscă”, de data aceasta, o sentinţă mult mai interpretabilă şi mai condamnabilă de către cărturarii şi fariseii suspicioşi: ,,Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!”

            Extraordinar! Nici nu sperau duşmanii să-L ,,prindă” pe Iisus în aşa cuvânt. Nici nu trebuia ceva mai mult ca să se convingă, în necredinţa şi răutatea lor, că Iisus Hristos era un impostor şi un fals profet, deoarece, ziceau ei, Îşi permitea această hulă la adresa lui Dumnezeu – să pretindă că poate ierta păcatele. ,,Cine poate ierta păcatele, şi-au zis aceştia în gândul lor, fără numai Unul Dumnezeu?! Acesta rosteşte blasfemii! Acesta huleşte pe Dumnezeu!”

            Dar, cunoscând Mântuitorul cugetele lor, i-a deconspirat şi a spus pe faţă tuturor: “De ce căutaţi acestea în inimile voastre? Ce vi se pare mai uşor, a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ să ierte păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta!”(Mc.2, 8-11). Şi s-a ridicat bolnavul în văzul tuturor, şi-a luat patul şi a ieşit afară din casă.

            Văzând această minune, cei care se pregătiseră să-L aresteze pe Hristos au rămas cu gurile căscate…De ce? Pentru că, dacă Iisus s-ar fi oprit la cuvintele:”iertate îţi sunt păcatele tale”,ar fi fost ,,clară” pentru ei impostura Lui. Nu ar fi fost siliţi să recunoască faptul că într-adevăr paraliticului i-au fost iertate păcatele. Vindecarea ce a urmat, însă, i-a năucit cu totul! Şi, tocmai pentru a clarifica pentru totdeauna nedumerirea celor de faţă şi pentru a încleşta toate limbile şi gurile dornice de a lupta împotriva evidenţei dumnezeirii Sale, Mântuitorul Hristos a cerut paralizatului:”Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta!”Aceasta, ca formă văzută că într-adevăr i s-au iertat păcatele; că într-adevăr Iisus Hristos era Dumnezeu, iar nu un blasfemiator ori un impostor gata să-Şi aroge drepturi şi puteri pe care nu le avea. Cât priveşte pe farisei şi cărturari, Evanghelia nu ne mai spune dacă au mai găsit curajul necesar să-L,, judece” pe Iisus. Au plecat, cel ,mai probabil derutaţi acasă…

            Iubiţi credincioşi,

            Aceasta este minunea relatată de pericopa evanghelică de astăzi! Şi, ceea ce cred că ne uimeşte cel mai mult, sunt cuvintele pe care Hristos le adresează paralizatului. Nimeni, probabil, nu se aştepta ca vindecarea pe care Iisus i-a dăruit-o aceluia să înceapă tocmai de la iertarea păcatelor. Nimeni nu se putea gândi că secretul vindecării bolnavului stă ascuns în chiar iertarea păcatelor lui. Acesta a fost, poate, şi motivul pentru care toţi, inclusiv duşmanii lui Hristos,au rămas ,,muţi”. Nimeni nu I-a mai putut reproşa nimic; nimeni nu I-a mai adresat nicio întrebare. Toţi au rămas să cugete la acest fapt, la care cugetăm şi noi astăzi.

            Şi, trebuie să recunoaştem că pe foarte mulţi dintre noi ne-a surprins faptul că Mântuitorul a legat paralizia omului acestuia bolnav de păcatele săvârşie; că, vrând să-l vindece de neputinţa sa, găseşte cu cale să-i ierte, de fapt, păcatele. Puţini dintre noi, cred, ne-am gândit că poate exista o legătură atât de strânsă între păcatele pe care le săvârşim şi bolile de care suferim; între greşelile noastre de zi cu zi şi suferinţele, depresiile, lipsa de dorinţă de viaţă, lipsa de voinţă şi toate celelalte ,,scăderi” de ordin sufletesc.

            Iată, acesta este semnalul de alarmă pe care Mântuitorul Hristos îl trage astăzi! Luaţi seama, vrea să spună, că păcatele voastre nu sunt simple  gânduri, cuvinte, ori fapte trecute undeva, într-o ,,carte a vieţii”, ci ele provoacă şi suferinţă, şi boli, şi paralizie chiar, până şi trupurile voastre, dacă nu doar paralizie a voinţei, a bucuriei de a trăi ori a creşterii şi dezvoltării personalităţii. Aceasta este, de fapt, adevărata tragedie a păcatului! De aceea Hristos îl înfierează atât de mult!

            Dar, ce este păcatul? În scurte cuvinte, şi referindu-ne la primii oameni, păcatul este înfruptarea din ,,pomul oprit”. Este ,,atingerea”a ceea ce nu este permis, a ceea ce nu este îngăduit şi dorit de către Dumnezeu. Este călcarea voinţei şi dorinţei lui Dumnezeu. Acesta este păcatul! Cunoaştem cu toţii că Adam nu a rezistat ispitei de a nu se înfrupta din acel pom pentru care, în mod expres îi zisese Dumnezeu:,,Din toţi pomii raiului poţi mânca, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit!”(Fc.2,16-17) N-au putut rezista protopărinţii noştri ispitei şi au mâncat. Şi, umăriţi ce se îmtâmplă cu Adam! Adam se ascunde:,,Auzind glasul lui Dumnezeu, care umbla prin rai în răcoarea serii, s-au ascuns Adam şi femeia lui de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii raiului. Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis:<<Unde eşti Adame?>>

Răspuns-a acesta:<<Am auzit glasul Tău în rai şi m-am ascuns, căci sunt gol!>> Şi i-a zis Dumnezeu:<<Cine ţi-a spus cşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci?>>(Fc.3, 8-11)

            Vedeţi, dragii mei, cum păcatul aduce ,,goliciune” şi ,,golire”?N-a avut cine să-i spună lui Adam că era gol, fără numai păcatul însuşi. Ştim că primii oameni în rai trăiau ca îngerii lui Dumnezeu, într-o nevinovăţie şi puritate specifică doar pruncilor. Ei bine, protopărinţii noştri, săvârşind păcatul, şi-au dat seama dintr-odată că sunt ,,goi”. Mai mult decât atât, şi aceasta este foarte interesant, a simţit Adam nevoia să se ascundă de Dumnezeu, să nu-L mai vadă, căutând parcă ,,să intre în pământ”!

            Nu I-a trebuit mult lui Dumnezeu să-Şi dea seama cum de a aflat şi de unde ştie Adam că este gol. Nu I-a trebuit mult să înţeleagă de ce se ascunde Adam, pentru că asta face păcatul! Am luat acest exemplu nu numai pentru că îl cunoşteam prea bine cu toţii, ci şi pentru a arăta lucrurile sunt mult mai profunde decât ar părea la o primă lectură a referatului biblic. Evanghelia de astăzi ne arată clar că păcatul nu numai că ,,goleşte” de Dumnezeu, dar şi îmbolnăveşte pe om! Păcatul nu este doar o simplă vină, pedepsită de Dumnezeu ca atare, un rău formal şi exterior. El are şi implicaţii fiinţiale. El ne face să ne ascundem de la faţa lui Dumnezeu şi ,,să intrăm în pământ”.

            Gândiţi-vă la această imagine: Dumnezeu se plimba în răcoarea serii, prin grădinile raiului, iar Adam căuta să intre în pământ, ascunzându-se cu vinovăţie să nu-L mai vadă şi să nu fie văzut de El. Ce contrast! Şi, n-a găsit Adam, din nefericire, puterea necesară să-şi ceară iertare în momentul acela şi să înceteze de a se mai ascunde ci a stăruit în păcat. S-a dezvinovăţit, aruncând vina pe Eva, Eva pe şarpe şi toţi şi-au agonisit astfel osândă. Nu a găsit Adam cu cale să-I ceară iertare lui Dumnezeu şi să înceteze a mai căuta ,,pământul”. Şi atunci S-a văzut nevoit Domnul să-l alunge din rai pe ,,pământ”, pe pământul acesta unde am ajuns să locuim toţi, pentru că toţi ne-am născut din Adam. De ce? Din cauza păcatului. Şi mai de ce? Pentru faptul că păcatul s-a transmis tuturor oamenilor; pentru faptul că Adam nu s-a curăţit de păcat cerându-şi iertare, ci l-a lăsat să se perpetueze şi să intre în fiecare din noi, prin naşterea din el. Iată cum păcatul are implicaţii profunde asupra fiinţei noastre! El are în sufletele noastre, ne-o arată evanghelia de astăzi, urmări nebănuite: boli, suferinţă, nefericire, neputinţă spirituală etc. Păcatul naşte în noi boli, şi iată cum:

            Suferi de stomac ori de inimă? Nu cumva, motive ale acestor afecţiuni sunt păcatul nepostirii, al neînfrânării, al îmbuibării, adică abuzul de mâncare şi băutură?

            Acuzi dureri de cap inexplicabile? Nu cumva acestea se pot explica, într altele, prin faptul că te laşi adeseori stăpânit de mânie până la ieşirea din mimţi? Nu cumva nu duci o viaţă echilibrată trupeşte şi sufleteşte?

            Ai depresii şi probleme psihice? Nu cumva duci o viaţă dezordonată, ori pierzi nopţile? Nu cumva la spovedanie nu ţi-ai mărturisit toate păcatele sincer, lucru pentru care trăieşti în frică şi complexat sufleteşte? Nu cumva n-ai ajuns ca, prin spovedanie, să te cunoşti cu adevărat cine eşti? Nu cumva nu te-a îndemnat niciodată nimeni să accepţi faptul că ,,ăsta eşti”, aşa te-a lăsat Dumnezeu şi să te resemnezi cu limitele tale, pentru că fiecare avem limitele noastre? Nu cumva, zic, laşi să se sedimenteze în suflet păcatele pe care nu le spovedeşti corect, deplin şi cu sentimentul curat şi dornic de a te îndrepta şi de a căuta să placi mai mult lui Dumnezeu? Nu cumva toate aceste pe care se învechesc în tine te fac să te ascunzi de oameni aşa cum se ascundea Adam de Dumnezeu? Se ascunde omul păcătos de Dumnezeu, în loc să se ascundă de păcat!…

            Dragii mei,

            Suntem în această perioadă de post. Şi, vreau să vă spun că nu trebuie să postim pentru că aşa am pomenit, sau pentru că aşa e bine să ne pregătim de Paşti. Nu postim ca să facem economie la mâncare, pentru detoxifierea organismului ori pentru siluetă. Postim tocmai pentru a ne curăţi de acele păcate care, odată săvârşite, aduc îndepărtare de Dumnezeu şi ,,împământarea” noastră.

            Căutăm prea de multe ori pământul Şi să rămânem pe pământ. Şi rămânem pe pământ prin fiecare păcat, pentru că păcatul este pământesc, nu ceresc.

            Avem înaintea noastră această perioadă de post, prilej potrivit de a cugeta fiecare la faptele noastre, pentru ca, întrarmaţi cu post, rugăciune şi spovedanie, să ne apropiem de Sfintele Paşti creştineşte. Şi, ca să trec la o altă sărbătoare de astăzi a Bisericii noastre, cea a Sfântului Grigore Palama, aş vrea ca măcar un lucru să reţinem de la acest mare mitropolit al Tesalonicului. Foarte mulţi dintre creştini, atunci când vin la spovedanie, se scuză că n-au avut timp să se roage. Ei bine, Sfântul sărbătorit astăzi ne dă o ,,soluţie” la această criză de timp pe care o acuză unii. El a dezvoltat o adevărată ,,teologie” a unei rugăciuni scurte, numită ,,rugăciunea minţii” sau ,,rugăciunea inimii”, şi pe care putem să o spunem cu toţi permanent: mergând pe stradă, aşteptând autobuzul, lucrând la serviciu ş.a.m.d. O rugăciune scurtă, pe care o putem suprapune lucrării noastre de fiecare zi:”Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”

            Greu? Rugăciune scurtă, dar foarte cuprinzătoare, pentru faptul că ne adresăm Mântuitorului Hristos cu toate apelativele Sale, recunoscându-L că este Dumnezeu adevărat şi că poate ierta păcatele, aşa cum a făcut-o astăzi cu slăbănogul şi, în acelaşi timp, recunoscându-ne pe noi înşine ca păcătoşi: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” Ziceţi cât mai des această rugăciune, chiar dacă nu va fi uşor! Grijile şi problemele de zi cu zi vor căuta să o răpească degrabă de la noi, dar, încet-încet o putem deprinde, recuperând astfel timpul de care ne plângem că ne este insuficient. Veniţi la spovedanie, dragii mei, dar nu faceţi ca Adam! Foarte mulţi dintre noi nu găsim curajul ori responsabilitatea să recunoaştem că noi suntem, de fapt, singurii responsabili pentru păcatele noastre:”Am păcătuit, părinte, şi-mi cer iertare!” Nu ca Adam, care a dat vina pe Eva, Eva pe şarpe, şi au rămas nepocăiţi cu toţii şi alungaţi de la faţa lui Dumnezeu.

            Am cunoscut asemenea cazuri şi, ce să vă spun? Credeţi că le este de folos oamenilor asemenea ,,spovedanie”? Credeţi că va da rod în sufletul acelor oameni faptul că s-au mărturisit, dacă nu şi-au recunoscut şi vina? Ştiţi cum trebuie să arate un om care s-a spovedit cu adevărat? V-aţi întrebat vreodată? Aceasta ca să vă autoexaminaţi şi să  vă daţi seama dacă aţi scăpat cu adevărat de păcat: V-aţi întrebat cum trebuie să arate un om care se spovedeşte corect şi care ajunge, prin actul mărturisirii, să dobândească de la Dumnezeu iertare deplină? Ei bine, aţi simţit vreodată, plecând de la spovedanie, că ,,zburaţi”? Aţi simţit pe Dumnezeu cu ,,adevărat”? Aţi simţit că s-a schimbat ceva în dumneavoastră? Aţi simţit că vi s-a schimbat mintea? Pentru că asta înseamnă cuvântul ,,pocăinţă” în limba greacă: “schimbarea minţii”, adică a mentalităţii în ceea ce priveşte păcatul. Asta înseamnă pocăinţa!

            Să-L rugăm pe Dumnezeu aşadar, Care ne-a arătat astăzi cât de mult poate îmbolnăvi păcatul fiinţa noastră, să ne dea şi nouă conştiinţă trează, ca să putem lupta împotriva lui cu toată puterea voinţei, păstrându-ne, în felul acesta, nu doar sufletele curate, dar şi trupurile noastre ,,sănătoase” şi iubitoare de ,,cer”, chiar dacă din fire sunt înclinate spre pământ, adică spre ,,râvna celor de jos”, Amin!