PREDICĂ LA DUMINICA SAMARINENCEI A EPISCOPULUI SEBASTIAN AL SLATINEI – Universalitatea, indispensabilitatea şi spiritualitatea creştinismului

DUMINICA  A  V – A  DUPǍ  PAŞTI

A Samarinencei – In. 4, 5 – 42

            UNIVERSALITATEA, INDISPENSABILITATEA  ŞI

                   SPIRITUALITATEA  CREŞTINISMULUI

 

                 Dreptmăritori creştini,

            După învierea din morţi, Mântuitorul Hristos a mai petrecut pe pământ – după ce trăise treizeci şi trei de ani şi jumătate – încă patruzeci de zile, timp în care a încredinţat pe mulţi de realitatea Învierii Sale, a întemeiat Sfintele Taine şi a consolidat şi întărit învăţătura Sa dumnezeiască. De aceea, duminicile aflate între Paşti şi Înălţare sunt consacrate fie unor martori ai Învierii, fie altor personaje, prin care sunt promovate o serie de învăţături deosebit de importante pentru viaţa noastră.

              Astfel, dacă duminicile a doua şi a treia sunt închinate Apostolului Toma şi Femeilor Mironosiţe – cărora le-a vestit în chip special Învierea Sa din morţi -, celelalte duminici sunt dedicate, pe rând, slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda, femeii samarinence şi orbului din naştere, prin intermediul cărora Hristos ne-a predat:

            -învăţătura că ,,sâmbăta este pentru om, iar nu omul pentru  sâmbătă” (MC.2, 27) Şi că păcatul îmbolnăveşte şi sufletul şi trupul omului – atât în Duminica Slăbănogului, cât şi în cea a Orbului;

            -învăţătura despre ,,ereditatea” păcatului şi despre dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos – în Duminca Orbului;

            -învăţătura despre universalitatea vocaţiei creştinismului, despre dumnezeirea ,,apei celei vii”, despre ,,închinarea în duh şi adevăr” şi despre mesianitatea Domnului – în duminica de astăzi.

 

            Să luăm pe rând învăţăturile desprinse din pericopa evanghelică de astăzi:

1.      Universitatea vocaţiei creştinismului

Mântuitorul Hristos Mesia vine pe pământ şi şochează şi scandalizează deopotrivă cu universalitatea mesajului şi învăţăturii Sale. Oprit în Sihar, sub pretextul arşiţei, Domnul potoleşte, de fapt, setea după Dumnezeu nu doar a ucenicilor galileeni şi iudei, ci şi a neamurilor- chemate prin samarineanca de astăzi la aceiaşi ,,masă”. Gata să împartă ,,apa cea vie” pe criterii de vrednicie şi voinţă de a-I urma Lui, Domnul Se preface a nu cunoaşte graniţele unor lumi prea bine separate de credinţe şi mentalităţi diferite şi încalcă înadins – spre uimirea şi surprinderea amândurora – un gen de ,,armistiţiu” pecetluit cu duşmănia reciprocă a celor două părţi, la fel de însetate de acelaşi Dumnezeu, de altfel (In.4, 9).

            Barierele mentalităţilor limitative, care împărţeau pe oameni în prea multecategorii şi neamuri, sunt dărâmate, astfel, de un Hristos Care, venind ,,să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Lc.19, 10), dă ,,hrana învăţăturii Sale” şi fiilor şi câinilor (Mc.7, 27),adică neiudeilor, căci aşa erau numiţi aceştia în Israel. Ce dacă evreii şi-L doreau pe Mesia doar pentru ei! În definitiv nu ei L-au ales pe El, ci Dânsul pe ei, ca prin ei să ajungă la toţi. Căci, ce fel de Dumnezeu ar fi fost Acela, limitat doar la un singur neam, şi acela ,,îndărătnic” (Lc.9, 41) şi nemulţumitor!?

            Cu riscul, aşadar, de a-I scandaliza pe iudei, dar şi de a şoca neamurile, Dumnezeu a venit astăzi la ,,fântâna lui Iacob” să reia de acolo de unde mentalităţile se despărţiseră (In.4, 12), ca oarecând la turnul Babel limbile (Fac. 11, 9), ideea unui altfel de ,,popor ales” – care să-I urmeze cu adevărat voii Sale celei sfinte.

 

            2. Învăţătura despre ,,apa cea vie”

            Arătând încă o dată că ,,litera ucide, iar duhul face viu” (2 Cor.3, 6), şi sugerând că duşmănia dintre oameni pe seama aceluiaşi Dumnezeu este ,,moarte”, Hristos îşi numeşte noua învăţătură, plecând de la ,,setea” şi ,,arşiţa” ce cuprinsese întreaga omenire în vremea aceea, ,,apă vie”. Setea Lui exprimată astăzi în cetatea Sihar este doar pretextul unei dorinţe de a împărţi aceeaşi ,,fântână” cu toţi fiii şi urmaşii lui Iacob, în înţelesul de ,,nou Israel”, iar apa – adică învăţăţura Sa – este ,,vie”, tocmai pentru noutatea şi universalitatea ei. Dumnezeu a cunoscut că vechile concepţii şi mentalităţi nu aduceau decât ,,moarte” şi duşmănie şi, pentru aceea, singur îşi numeşte învăţătura Sa ,,apă vie”.

 

            3. Închinarea în duh şi adevăr

            Duşmănia dintre iudei şi samarineni căpătase şi aspecte de dispută pe ,,locul”unde ar trebui să se roage  fiecare , în înţelesul de ,,loc sfânt”:,,voi vă închinaţi căruia nu ştiţi, noi ne închinăm Căruia ştim…”(In.4, 22). Nici nu e de mirare, dată fiind lipsa de cultură şi rudimentaritatea credinţei din vremea aceea. Mentalităţile înguste ale oamenilor de atunci nici nu puteau concepe o arie de închinare tot atât de largă, pe cât de mare şi de puternic era Dumnezeul lor. Învăţătura despre ,,spiritualitatea” lui Dumnezeu, însă, suscita oamenilor şi o deschidere şi oînţelegere pe măsură. Astfel, cele ce fuseseră ,,literă de lege” – Garizim şi Sion – căpătau acum, potrivit noii învăţături, valoare istorică şi de simbol. Era modul în care Hristos Îşi pregătea învăţătura Sa despre universalitatea Creştinismului, despre Biserică – îndepărtându-Se de sinagoga iudaică – , despre rugăciunea ,,din cămara ta”(Mt.6,2 şi 5) şi mai ales despre rugăciunea inimii. Vasăzică, Domnul ne cere să ne rugăm ,,în duh”, vrând să sublinieze ,,spiritualitatea” noii credinţe, iar ,,în adevăr”, pentru că El este ,,Calea, Adevărul şi Viaţa”(In.14,6), căci adevărul este întru El.

 

            4. Despre mesianitatea Domnului

            Aţi văzut cum L-a recunoscut samarineanca pe Mesia? ,,Mi-a spus mie toate câte am făcut”(In.4, 29). Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că ,,a stat de vorbă” cu El cu adevărat, spre deosebire de farisei şi cărturari care Îl pândeau doar, pe la colţuri. Ea nu s-a scandalizat că Hristos i-a spus învăţături noi, ci a luat aminte la ,,duhul” cu care le spune, şi pentru aceea a ajuns să-L propovăduiască pe El mai înainte de arhierei şi de învăţătorii de lege. Femeia samarineancă de astăzi, aşadar, se face ,,apostol” – nimeni alta decât Sfânta Fotini, prăznuită la 26 februarie – pentru meritul de a fi putut intra în dialog şi comuniune cu Hristos, în timp ce aleşii ,,au rămas afară, ca să nu se spurce”(In.18, 28). Iată câte lucruri învăţăm din evanghelia de astăzi!

            Învăţăm că Dumnezeu nu este doar al iudeilor, sau doar al elinilor, al ruşilor  ş.a.m.d.(Colos.3, 11), ci al întregului neam omenesc, noi toţi fiind fraţi prin Adam. Dacă în Vechiul Testament a existat un anume popor ales, acesta s-a făcut în vederea pregătirii venirii lui Mesia, pentru ca apoi ,,Israelul cel nou” să fie şi ,,întreg” şi ,,total”, prin alegerea şi a samarinenilor păgâni şi a tuturor neamurilor.

            Mai înţelegem că învăţătura lui Hristos, pe cât este de nouă, pe atât este de ,,vie”, adică mântuitoare, iar compararea ei cu ,,apa” nu vrea să sublinieze altceva decât indispensabilitatea ei. Dacă unii au găsit-o ,,otrăvită” sau ,,ridicolă”, este pentru că nu au abordat-o ca samarineanca de astăzi care, deşi trăia în acelaşi ,,întuneric”, a putut afla totuşi ,,lumina lui Hristos”, lumină pe care a împărtăşit-o apoi şi celorlalţi – ,,Fotini” în limba greacă însemnând ,,luminătoarea” sau ,,Luminiţa”.

            Totodată, de vreme ce am înţeles că avem de-a face cu un alt Dumnezeu decât cel al mentalităţilor învechite şi separatiste, trebuie să acceptăm şi o închinare pe măsură :,,Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină, trebuie să I se închine în duh şi adevăr (…) că şi Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte “ (In.4, 23-24). De vreme ce El este adevărul, numai prin El şi Lui trebuie să ne închinăm, potrivit învăţăturii Sale ,,vii” şi mântuitoare.

            Să-L rugăm deci, pe Hristos, Mesia, ,,Luminătorul sufletelor şi al trupurilor noastre”, să ne facă şi pe noi vrednici ,,luminii” Sale celei neapuse, creştini buni, înţelegători ai unei învăţături spirituale superioare, ca în felul acesta să putem şi noi ,,lumina” la rându-ne pe cei din jurul nostru, potrivit cuvântului Său celui sfânt:,,Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor ca, văzând ei faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri”(Mt.5, 16), Amin.