Iubiții mei,

Sfinții Apostoli Petru și Pavel, în troparul lor, sunt prezentați ca cei mai de seamă dintre Apostolii Domnului și ca învățători ai lumii.

Tocmai de aceea atunci când sunt iconizați împreună se indică faptul că ei sunt oameni ai propovăduirii.

Că predica lor (subliniată prin pergamentul din mâna Sfântului Petru și prin cartea din mâna Sfântului Pavel) a extins Biserica…esențializată în clădirea din spatele lor.

Propovăduirea adevărului și slujirea Tainelor extinde Biserica.

Nu doar predica…și nu doar slujbele…

Pentru că predica se face în timpul slujbelor…Pentru că atât slujbele cât și cuvintele predicării sunt o lecție divino-umană de înțelepțire și transfigurare a noastră.

Numai că Biserica lui Hristos e Biserica Apostolilor. E Biserica pe care au extins-o, în harul Treimii, Apostolii Domnului și urmașii lor până astăzi.

Iar dacă schimbăm această Biserică cu o alta, cu un surogat de Biserică, nu îi mai avem drept Părinți peApostolii Domnului…pentru că ieșim din șuvoiul de viață dumnezeiască care ne leagă, prin Apostoli, de Prea Sfânta Treime.

Însă icoana de deasupra ne arată că Biserica are un conținut de viață și de învățătură datorită Apostolilor Domnului.

Datele Tradiției și ale Scripturii noutestamentare sunt averea de conștiință a Apostolilor pentru Biserică. Sunt modul intim, foarte personal, în care Prea Sfânta Treime S-a imprimat în ei prin slava Sa.

Iar dacă noi nu suntem intimi cu Apostolii Domnului înseamnă că nu am învățat nimic de la Domnul lor, Care i-a iubit, i-a învățat, i-a sfințit, i-a umplut de har și de adevăr și de frumusețe duhovnicească.

Pentru că propovăduirea credinței e spunere a sufletului odată cu adevărul din suflet.

Vorbim despre modul în care noi am fost luminați, curățiți, înduhovniciți…ca să înțelegem datele credinței. Iardatele credinței sunt cele care ne leagă de Dumnezeul nostru treimic, prin harul Său, pentru că ele sunt clipele de adevăr, de sinceritate, de încredere dintre noi și El.

Însă adevărul Lui e o chemare sfântă, foarte lăuntrică, spre gustarea din Tainele Lui.

Pentru că Tainele și slujbele Bisericii sunt viața noastră duhovnicească, plină de adevărurile Lui, prin care noi suntem înfiați și învredniciți de strigarea bună, fiască, către Părintele nostru ceresc.

Căci, la rândul ei, Biserica nu e o instituție sau o casă închisă, secretă, în care noi „ne perfecționăm” pentru misiuni telurice…ci e ușa spre Împărăția lui Dumnezeu, spre comuniunea cu Dumnezeul întregii creații, Care Își va extinde slava Sa, la transfigurarea cosmosului, în toată creația Sa, pentru ca El să fie lumina îndumnezeitoare a întregii lumi.

Acesta e motivul pentru care Biserica nu se învechește niciodată și nu e un spațiu al singurătății.

Pentru că suntem mereu alții în relație cu Dumnezeu…și Dumnezeu nu ne lasă la fel ci ne schimbă continuu.

Dar pentru ca să nu rămâi în urmă trebuie să fii omul comuniunii.

Și comuniunea e formată din sobrietatea credinței, din simplitatea și austeritatea vieții dar și din grija pentru a fi proprii dialogului cu ceilalți.

Pentru că Sfinții Apostoli, în icoana de deasupra, stau cu fața unul la altul, stau față în față, ca semn că suntdeschiși spre comuniune…dar sunt adânciți în ei înșiși, în rugăciune, în cugetare teologică…

Din ce motiv?

Pentru că comuniunea are conținut teologic.

Suntem în Biserică nu pentru motive oculte, nu pentru a câștiga la loto, nu pentru a ne îmbogăți, nu pentru casă moară mama noastră să îi luăm averea…ci pentru a ne umple cu toții de aceleași adevăruri ale Ortodoxiei, de Tainele ei, de viața ei, de curăția ei sfântă.

Pentru a ne sfinți viața suntem în Biserică!…

Și de aceea a fi împreună în Biserică e teologie îndumnezeitoare…căci ne leagă lucruri dumnezeiești.

Ne leagă experiențele ascetico-mistice, adevărurile credinței, grija pentru mântuirea întregii lumi, rugăciunea pentru toți, perspectiva eshatologică luminoasă…aceea că Împărăția lui Dumnezeu va cuprinde toate…și va veseli întreaga creație…

Sfântul Petru a fost răstignit pe cruce…cu capul în jos…la cererea lui…pentru că a considerat că nu poate fi răstignit așa precum fusese…răstignit Domnul.

Asta la 29 iunie 67 d. Hr., pe locul colinei Vaticanului, închinată până azi, în romano-catolicism, Sfântului Apostol Petru.

În aceeași zi și în același an, tot din porunca împăratului anti-creștin Nero, Sfântului Apostol Pavel i s-a tăiat capul cu sabia, pe calea Ostia, la Roma, unde mai apoi s-a construit  Basilica di San Paolo fuori le Mura/Biserica Sfântul Pavel din afară de Ziduri.

Însă au fost omorâți nu pentru că ar fi fost „elemente sociale periculoase” ci pentru că depăgânizau lumea lor,o încreștinau, o sfințeau prin propovăduirea lor.

Și de aceea sunt „învățători ai lumii”: pentru că sunt învățători ai sfințeniei.

Iar sfințenia se învață și se trăiește în Biserică, în Biserica Ortodoxă, în Biserica lui Dumnezeu cea vie, una, sfântă și fundată pe temelii apostolice și patristice de peste 2000 de ani.

Dar se trăiește ca…îmbrățișare a întregii Tradiții a Bisericii și ca responsabilitate pentru întreaga lume.

Și icoana aceasta, a celor doi Apostoli prăznuiți astăzi, în care ei sunt îmbrățișați, în care se întâmpină cu dragoste, cu bucurie, cu responsabilitate reciprocă e icoana comuniunii Bisericii.

Pentru că sfințenia nu îl exclude pe celălalt…oricare ar fi el…și cu atât mai mult…o altă sfințenie.

Doi oameni Sfinți care nu se respectă și nu se iubesc reciproc e un nonsens.

Pentru că Sfinții se văd și se înțeleg reciproc încă de aici, de pe pământ…

Căci ei sunt avizi de a-i cunoaște pe prietenii lui Dumnezeu și pentru a le ucenici lor. A învăța de la ei…

Pentru că harul lui Dumnezeu locuiește în oameni diferiți, care se sfințesc în mod diferit…și putem învăța de la fiecare în parte modul lor personal de a vedea lucrurile.

Acesta ne îmbogățește: modul personal al fiecăruia de a vedea lucrurile și de a se raporta la viața cu Dumnezeu și la oameni.

Însă Sfinții, înțeleși fiecare în parte, ne unesc…și nu ne despart!

Numai dacă îi citim „rău” Sfinții „se bat cap în cap” în afirmațiile lor…Sau „au metehne” de care noi ne împiedicăm…

Pentru că Sfinții ne ajută să îi înțelegem…dacă îi citim cu iubire sfântă, cu evlavie curată.

Și ei ne conduc nu numai la înțelegerea cuvintelor lor, a minunilor lor, a prezenței lor duhovnicești…ci ei ne sunt prieteni simțiți mereu, pentru că ne devin familiari…mai familiari decât familia noastră.

Iar când noi îi iubim…și ei ne îmbrățișează!

Rugăciunea față de ei e rugăciune simplă și tare ca față de prieteni…pentru că toți suntem legați de aceeașidragoste extatică, care ne scoate din noi înșine, în contemplarea slavei Treimii.

Și astfel privind lucrurile înțelegem ce înseamnă viața Bisericii: împreuna locuire cu Dumnezeu și cu Sfinții Lui.

De ce viața aceasta e atât de vie și non-plictisitoare.

De ce rugăciunea e izvor de apă vie, răcoritoare…și de ce citirea Scripturii și a Părinților e iluminare, e umplere de lumină înțelegătoare.

Pentru că Biserica Ortodoxă e fundamentată pe slava lui Dumnezeu existentă în oameni…și nu pe basme!

Noi nu ne încredem în fantasme, în povești băbești…ci în adevăruri verificate, pline de sfințenie…și care ne sfințesc în mod vizibil.

De aceea, după postul acesta al verii (primul post, pentru că urmează al Prea Curatei Stăpâne în luna august) înțelegem că postul este incandescență interioară, că e lumină…dar și trudă.

Și că Biserica se ține vie prin lumină și trudă, prin trudă și luminare duhovnicească.

Și că nicio cădere în păcat nu trebuie să ne arunce în disperare…ci din ea trebuie să ieșim ca Sfântul Petru din valurile mării…și tot ca el din lepădarea de Domnul.

Dacă ne încredem în mintea noastră și în râvna noastră pentru idei și credințe religioase…trebuie să luăm pildăde la Sfântul Pavel…care s-a lăsat convins de Domnul, în mod extatic, asupra faptului că râvna trebuie să fieplină de adevăr…și nu de răzbunare.

Adică ne-a confirmat Dumnezeu că credința noastră e…dreapta credință?

Cum și când?

Știe El că suntem „credincioși” și ne-o și arată?

Pentru că credința e dialog…și nu monolog cu Dumnezeu.

Credința vie are răspunsuri de la Domnul…și El ne îndreaptă pe căile Lui.

Iar dacă simțim că harul Său ne inundă, și dacă simțim slava Lui…și vedem fața Sa cea nevăzută…atunci Domnul nostru e Domnul slavei, e Domnul tuturor.

Și atunci noi suntem vii, și ne vedem unii pe alții cu responsabilitate, cu îmbrățișare…și nu cu aversiune prostească.

Așadar, iubiții mei frați și surori întru Domnul, azi e o zi între prieteni!

Între prietenii pe care îi citim în Scriptură și îi vedem în icoane și le cântăm laude.

Și să îmbinăm în inima noastră căruntețea înțeleaptă, maturitatea frumoasă a Sfântului Petru cu dorul mistuitor, prea dumnezeiesc al Sfântului Pavel de a-i lumina pe oameni!

Pentru că oamenii aceștia au făcut sute de mii de kilometri în lungul și în latul lumii, cu mijloacele rudimentare ale vremii lor, pentru a înfrumuseța lumea.

La o primă vedere: „niște utopici”.

Însă averea lor lăsată lumii e incalificabilă…pentru că păgânismul a fost detronat odată pentru totdeauna, oricâte capete de hidră mai naște, prin propovăduirea sfințeniei întrupate, a omului creștin care înspăimântă lumea prin curăția, sfințenia și eroismul credinței sale.

Dacă unii rămân în istorie ca „dezastre mondiale”…ei au rămas ca învățători ai lumii spre Împărăția lui Dumnezeu.

Și de aceea noi avem învățători, avem fundamente, avem pietre de temelie durabile…și nu ne trebuie „inventatori de biserici”, „uzurpatori ai Tradiției și ai succesiunii apostolice” sau „liberaliști ai credinței”, care să dea totul peste cap.

Ne întoarcem la ei, la Apostolii și Părinții Bisericii, și învățăm măreția simplă a sfințeniei, frățietatea, iubirea, compătimirea, martiriul, demnitatea vieții creștine.

Nu fraze, nu lăudăroșenie goală…ci realitate care se actualizează continuu în tot cel care crede.

Și fie dar ca și noi, după puterea noastră, să fim pietre ale credinței, pe care să se sprijine încrederea în bine, în frumos, în demnitate și curaj a societății actuale. Amin!

Sursa: aici