Predica Preafericitului Patriarh Kiril după
Liturghia Darurilor înainte Sfinţite în ziua de miercuri a primei săptămâni din Postul cel Mare
La 29 februarie 2012, în ziua de miercuri a primei săptămâni din Postul cel Mare, Preafericitul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Kiril a oficia tliturghia Darurilor înainte Sfinţite în catedrala Hristos Mântuitorul. După terminarea serviciului divin Întâistătătorul s-a adresat către cei credincioşi cu o predică.
În numele Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Postul cel Mare noi îl dedicăm analizei vieţii noastre interioare duhovniceşti, examinării severe a gândurilor noastre, a sentimentelor, a aspiraţilor volitive, a faptelor. Această examinare şi aceste gânduri trebuie să se bazeze nu doar pe percepţia noastră subiectivă a propriei vieţi, dar pe anumite adevăruri obiective, pe care ne învaţă Sfânta Biserică, ne învaţă cuvântul lui Dumnezeu. Şi unul din aceste adevăruri constă în faptul că păcatul, atât de atractiv pentru om, îi aduce o daună ireparabilă, daună vieţii lui – şi nu doar celei duhovniceşti, ci şi celei fizice.
Păcatul şi răul au apărut în lume ca o contrapunere lui Dumnezeu. Diavolul, dorind să acţioneze contra lui Dumnezeu, a săvârşit primul lucru care nu a corespuns cu pronia lui Dumnezeu despre creaţie – primul păcat. Apoi, de nimeni impus, diavolul s-a înrădăcinat în acest păcat, devenind contrariul lui Dumnezeu, devenind întruchiparea răului, care este contrariul binelui.
Iar apoi păcatul a intrat în neamul omenesc. Prin ispita diavolului primii oameni au păcătuit, au păcătuit la fel ca şi el – s-au lepădat de orânduirea vieţii, determinată de Dumnezeu, încălcând voinţa lui Dumnezeu şi legea lui Dumnezeu. Aşa cum diavolul a fost izgonit de la comunicarea cu Dumnezeu, tot aşa şi primii oameni, păcătuind, nu au mai putut rămâne în comunicare, în uniune cu Dumnezeu. Păcatul, intrând în firea omului, a acţionat asupra stării lui morale astfel, încât trezind glasul conştiinţei, l-a adus pe Adam în tulburare. După ce a păcătuit, Adam în mod naiv se ascundea de Dumnezeu în umbra copacilor din rai, fiindcă sentimentul moral zicea că a procedat incorect, în mod păcătos, în mod criminal. Şi starea interioară a primului om a fost în măsura în care nu se mai putea întoarce la comunicarea cu Dumnezeu, el nu mai era gata pentru această comunicare.
Iar apoi omul a fost alungat din rai – anume din cauza că primii oameni, Adam şi Eva, stricaţi de păcat în firea lor, nu numai că nu erau demni, dar şi incapabili de a mai continua să fie în comunicare cu Dumnezeu. Doar păcatul este în primul rând manifestarea trufiei omeneşti, punerea omului pe sine însuşi în locul lui Dumnezeu şi minciuna. Minciuna şi trufia nu sunt doar nişte vicii, ele sunt însăşi manifestarea păcatului. Ce fel de comunicare putea fi, când bezna s-a deschis între om şi Dumnezeu din vina omului? Cum se putea de comunicat cu Creatorul, Clarvăzătorul, Planificatorul care ştia nu doar faptele, dar şi mişcările inimii, când şi gândurile, şi sentimentele, şi voinţa au fost atacate de păcat, trufie şi minciună?
Toată istoria ulterioară a neamului omenesc este legată de faptul că omul se obişnuieşte cu starea lui păcătoasă, căutând să folosească păcatul în folosul propriu. Noi cunoaştem că modalităţile şi mijloacele păcătoase deseori sunt utilizate pentru a realiza un scop. A birui pe concurent, a-şi asigura cariera, a obţine o anumită prioritate şi putere asupra altora – parcă în aceste cazuri nu se folosesc minciuna şi clevetirea? Iar starea noastră morală de astăzi – starea fiecărei persoane şi a întregii societăţi – oare nu demonstrează îngrozitorul tablou al faptului că pentru realizarea scopurilor este utilizat păcatul, minciuna, clevetirea, invidia, mânia, furia?
Ce semnifică toate acestea? Doar păcatul este contrar planului lui Dumnezeu despre om, păcatul este adus de o voinţă rea. Poate oare păcatul să–l aducă pe om la realizarea scopurilor lui, a unor scopuri bune, juste? Nu, nu poate. De ce dar oamenii se bazează pe păcat? Pentru aceea că, folosind păcatul, ei realizează unele scopuri de moment, trecătoare şi se creează impresia că păcatul ajută – ajută să te delectezi cu viaţa care este „doar una”, precum vorbesc deseori oamenii.
Însă folosirea păcatului pentru atingerea scopurilor – fie scopuri legate de plăcerile vieţii, carieră, fie pentru atingerea unei bunăstări materiale – poate fi comparată cu utilizarea alcoolului şi a stupefiantelor. Şi una, şi alta la fel creează o impresie falsă privitor la realizarea obiectivelor – a bucuriei, liniştii, confortului, bunăstării, ridicării eficienţei. Dar noi cunoaştem că nici narcoticele, nici alcoolul niciodată nu au ajutat pe oameni să-şi realizeze scopurile. La fel stau lucrurile şi cu păcatul: niciodată, în nici un fel de circumstanţe omul, bazându-se pe păcat, nu ester în stare să-şi construiască fericirea şi prosperitatea. Această axiomă măreaţă trebuie să intre în conştiinţa noastră – conştiinţa oamenilor înfometaţi care au pierdut capacitatea de a delimita binele de rău, numind trădarea ca fiind libertatea alegerii, clevetirea – fiind dreptate, minciuna – fiind adevăr. Niciodată păcatul nu l-a dus pe om la bine, niciodată păcatul nu a adus oamenii la realizarea scopurilor lor.
Astăzi noi trăim într-un timp deosebit pentru Patria noastră, zile dificile înainte de votare. Şi cât de mult suferă inima de acest torent de minciuni, clevetire, făţărnicie, falsificarea faptelor, uitarea experienţei istorice! S-ar părea, ce trebuie să mai încerce poporul nostru, ce fel de chinuri să mai suporte, pentru ca experienţa istorică să intre în trup şi sânge! Dar nu este aşa: fiecare generaţie următoare trăieşte şi acţionează astfel, de parcă nu a fost nenorocire, suferinţe ale generaţiilor premergătoare. Cât de uşor oamenii, rupţi de la rădăcini, sunt supuşi acţiunii minciunii şi clevetirii, pierzându-şi libertatea şi capacitatea de alegere!
Am adus acest exemplu doar pentru faptul că se află la suprafaţă şi noi cunoaştem cu toţii ce se întâmplă în spaţiul social. Însă ceva asemănător se poate spune şi despre viaţa noastră personală, despre familiile noastre. Dar oare noi nu tindem să obţinem bunăstarea din contul amăgirii apropiaţilor, să construim fericirea personală pe nenorocirea altui om? Dar dacă e nevoie de a spune minciuni sau de a cleveti, pentru a realiza aceste scopuri – noi cu uşurinţă o facem, în speranţa dea obţine o fericire efemeră. Noi o vom înhăţa, ea va deveni a noastră, noi o vom poseda!
Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă că folosirea păcatului pentru atingerea scopurilor nu este eficientă. Dumnezeu i-a predestinat pe oameni pentru altceva – El i-a predestinat pentru faptul ca ei să trăiască în conformitate cu legea lui Dumnezeu, ca să nu mai amăgească pe alţii, tinzând să-şi realizeze scopurile lor meschine, ca păcatul niciodată să nu mai fie folosit ca un oarecare instrument al luptei pentru un loc sub soare. Doar în acest caz viaţa poate fi fericită, paşnică şi plină de bucurii.
Noi trecem tărâmul Postului cel Mare pentru a ne curăţi sufletul, a ne sfinţi cu harul lui Dumnezeu, a ne înrădăcina în adevărul lui Dumnezeu, a ne învăţa să rezistăm în faţa păcatului, răutăţii, neadevărului – în primul rând, în propria viaţă. Cât este de important că anume în aceste zile noi am dat făgăduinţa, făgăduinţa sfântă în faţa lui Dumnezeu să nu folosim păcatul, trufia, minciuna şi totul ce provine de la ele, în vederea realizării scopurilor personale, deseori hrăpăreţe. Să ne ajute Domnul să soluţionăm această, se prea poate, cea mai importantă sarcină în viaţă, care este cheia care duce la fericirea oamenilor şi bunăstarea socială. Amin.
Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii