Predica Preafericitului Patriarh Chiril de sărbătoarea Înălțării Crucii Domnului

Predica Preafericitului Patriarh Chiril de sărbătoarea Înălțării Crucii Domnului, ținută la biserica în cinstea sfântului mucenic Clement, papă al Romei

La 27 septembrie 2014, de sărbătoarea înălțării Cinstitei și de Viață Făcătoarei Cruci a Domnului, Preafericitul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Chiril a oficiat Dumnezeiasca liturghie la biserica moscovită în cinstea sfântului mucenic Clement, papă al Romei. După încheierea serviciului divin Întâistătătorul Bisericii Ruse s-a adresat către credincioși cu o predică.

Înaltpreasfințiile și Preasfințiile Voastre! Cinstite părinte paroh, părinte Leonid! Dragi părinți, frați și surori!

Aș vrea să vă felicit cordial pe toți cu ocazia uneia din cele douăsprezece sărbători – Înălțarea Cinstitei și de Viață Făcătoarei Cruci a Domnului și cu ocazia sfințirii bisericii în cinstea sfântului mucenici Clement, papă al Romei, la Moscova.

Această biserică se referă la cele mai celebre și mai splendide biserici ale capitalei. Îmi exprim mulțumirea cordială și părintelui paroh, și tuturor celor care au muncit, restabilind această biserică.

Sfințirea a coincis cu sărbătorirea Înălțării. Toată lumea știe că această sărbătoare este instaurată în legătură cu faptul că, după aflarea Crucii Domnului Dătătoare de Viață la Golgota, la porunca împărătesei Elena, mama lui Constantin cel Mare, această Cruce a fost înălțată de Patriarhul Ierusalimului, cu toată probabilitatea, de asupra unei mulțimi mari de oameni, ca mărturie a faptului că această Cruce a fost  aflată și returnată oamenilor, dar nu ca un instrument de tortură și ucidere, ci ca simbol al mântuirii lor. De aceea serviciul divin la sărbătoarea Înălțării este dedicat, în primul rând, Crucii înseși, înțelegerii faptului ce este Crucea pentru viața oamenilor, pentru predicarea despre Hristos, pentru cauza mântuirii.

Anume din această pricină în această zi este citit un fragment din epistola Întâi a apostolului Pavel către Corinteni, în care se conțin cuvinte uimitor de înțelepte, pătrunse de adevăr Dumnezeiesc despre Cruce: Căci de vreme ce întru înțelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înțelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii (vezi: I Cor. 1:21).

Sunt niște cuvinte cu adevărat zguduitoare. În ele se află toată istoria omenirii, istoria căutărilor chinuitoare a lui Dumnezeu, a adevărului lui Dumnezeu, când mințile cele mai bune încercau să înțeleagă ce semnifică această putere supranaturală, a cărei prezență o simte în propria viață fiecare om într-o măsură mai mare sau mai mică, când oamenii au încercat să Îl găsească pe Dumnezeu, uneori căzând în rătăciri strașnice, atribuind putere Dumnezeiască fenomenelor naturii sau chiar operelor de artă.

Însă pe această cale de căutare a lui Dumnezeu erau și clarviziuni uimitoare, când filozofii-păgâni începeau să înțeleagă cu mintea prezența a ceva, a ceea ce depășește rațiunea lor sau a oricărui om. Sfinții părinți spuneau despre aceștia că în ei era sămânța cuvântului lui Dumnezeu. Ei încă nu erau inspirați de acest Cuvânt, însă semințele adevărului lui Dumnezeu erau prezente în gândurile lor, în căutările lor a lui Dumnezeu. Și cu toate acestea, nici frica primitivă a omului în fața lumii ambiante și a fenomenelor îngrozitoare ale naturii, nici divinizarea acestor fenomene groaznice ale naturii, nici îndumnezeirea propriei persoane, ceea ce se întâmpla pe calea căutării lui Dumnezeu, nici chiar acele clarviziuni filozofice, despre care marile minți creștine vorbeau, că în ele, ca în semințe, se conținea cuvântului lui Dumnezeu, nu i-au adus pe oameni la adevăratul Dumnezeu.

Despre aceasta vorbește apostolul Pavel printr-o singură frază. Însă această frază acoperă un mileniu de căutări încordate și chinuitoare ale lui Dumnezeu. Și când omenirea nu L-a găsit pe Dumnezeu pe această cale, încordându-și toate puterile, inclusiv și în înțelepciunea supremă, în știința supremă din acele timpuri, atunci Dumnezeu a hotărât să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii.

Dar ce semnifică nebunia propovăduirii? Este o formă de demență. În tradiția creștină ei i se atribuie trăsături mărețe deosebite și noi știm că printre sfinți erau nebuni întru Hristos. Însă apostolul Pavel vorbește despre o altfel de nebunie. El vorbește despre prostie, despre o slăbiciune intelectuală nemaipomenită, despre faptul că pentru unii a fost ispită, iar pentru alții a fost nebunie. Cum se putea de bazat încercarea omului de a-L cunoaște pe Dumnezeu pe slăbiciunea omului, aproape că pe demență? Ce însemna propovăduirea despre Hristos? Iudeii nu o puteau înțelege; era cu adevărat o anumită ispită: cum se poate – omul este executat ca un criminal prin moartea cea mai rușinoasă, ce bun se  poate aștepta de la el? Ce fel de putere poate emana? De cruci se temeau cu toții. Era cea mai strașnică modalitate de înjosire, slăbiciune, învingere și pedeapsă.

Putem trasa anumite paralele cu viața contemporană. De parcă cineva ar spune că celula de condamnare pe viață poartă în sine mântuirea, și nu pentru un singur om, ceea ce este posibil, dar pentru întreaga omenire. Ce atitudine am avea față de această propovăduire? Ispită pentru unii și nebunie pentru alții. Iată ce era predica despre Cruce!

Și apare cea mai profundă întrebare, se prea poate: de ce Domnul a ales înjosirea, care se prezintă ca nebunie pentru fiecare om ce gândește sănătos? De ce El a ales o astfel de modalitate spre mântuire? Doar cu un singur scop – ca toți să înțeleagă că anume Dumnezeu îl mântuiește pe om și nici un fel de înțelepciune omenească nu are atribuție la aceasta, precum nici un fel de atribuție nu o are puterea omenească.

Din acesta reiese o concluzie foarte importantă: bazându-ne pe forță nu este cu putință a cuceri cerurile. Forța nu este acel instrument, nu este acel mijloc, prin care se poate obține mântuirea. Însă anume așa gândeau mulți în antichitate păgână, se credea că doar eroii devin viețuitori ai cerurilor: trebuie să fii de la început erou, ca apoi să urci pe Olimpul păgân.

Predica referitor la Cruce mărturisește despre refuzul deplin al lui Dumnezeu de la orice putere omenească în cauza mântuirii oamenilor. Și Domnul alege Crucea – simbolul înjosirii, simbolul slăbiciunii, simbolul învingerii, ispită pentru unii și nebunie pentru alții, pentru ca de pe această cruce să arate mântuirea întregii lumi.

Probabil, cuvintele de azi ale apostolului Pavel prezintă lovitura cea mai puternică dată criticilor Evangheliei, care caută anumite surse de ordin cultural, filozofic ale Evangheliei, anumite împrumuturi din cultele anticilor și vorbesc despre proveniența firească a creștinismului. Nu a putut apărea în lume în mod firesc nimic ce ar contrazice buna chibzuință. Mântuirea prin Cruce nu doar contrazice bunului simț al omului, aceasta a fost o provocare adusă rațiunii omenești.

Cine din oameni, inventând religia, s-ar pune sub lovitură? Dacă ar proveni aceasta de la om, o astfel de propovăduire s-ar risipi în bucățele mici sub lovitura logicii filozofilor acelor vremi și, ceea ce este cel mai important, ca urmare a neacceptării și refuzului deplin la o astfel de idee a tuturor celor care s-ar atinge de ea. Însă vestirea despre Hristos trăiește două mii de ani. Anume această vestire a schimbat lumea, deoarece nu este de la om, ci de la Dumnezeu. În spatele ei se află Însuși Dumnezeu, Care prin Cruce ne spune, adresându-se nouă: nu prin puterea minții și forța cunoștințelor, nu prin situația omului în societate, nu prin bani, nici prin putere, nici prin nimic din cele de care oamenii își leagă salvarea lor în această viață, nu veți dobândi mântuirea veșnică, prin urmare nici plinătatea vieții, prin urmare și propria fericire; trebuie să Îmi credeți, eu vă voi mântui prin Cruce, prin această nebunie pentru mulți.

Noi știm că Domnul mântuiește, că Crucea este „păstrătoarea întregului univers”, Crucea  este triumful Bisericii. Crucea slavei lui Dumnezeu este sprijin pentru popoare și state. Și în această percepere a puterii Crucii este toată credința noastră în dreptatea revelației Dumnezeiești despre faptul că nu prin puterea omenească, dar prin puterea lui Dumnezeu suntem mântuiți. Dar dacă e așa, dacă mântuirea vine de la Dumnezeu, și nu de la om, atunci ce e cel mai important în viață? Cel mai important este a sluji lui Dumnezeu, Mântuitorului nostru, Celui Care a adus această mântuire pentru toate popoarele, pentru toate epocile și pentru toate continentele, Care Și-a deschis îmbrățișarea pentru neamul omenesc. Ne-a rămas puțin de tot – să răspundem la această acțiune a lui Dumnezeu, să răspundem la acțiunea harului mântuitor al lui Dumnezeu prin ascultarea noastră, prin încrederea noastră cuvântului Domnului, poruncilor Lui Dumnezeiești. Și dacă cu toții vom însuși marele adevăr despre faptul că pe noi ne mântuiește nu puterea noastră, dar Dumnezeu, atunci foarte multe se vor schimba în viața noastră. Noi vom putea plasa corect prioritățile vieții, vom putea trece pe căile vieții noastre în mod pașnic, liniștit și mântuitor.

Și fie ca și Crucea lui Hristos să sfințească această cale a noastră. Amin.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei și al întregii Rusii