Predica Preafericitului Patriarh Chiril după Dumnezeiasca liturghie la mănăstirea stavropighială din Piuhtitsa

  La 15 iunie 2013 Preafericitul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Chiril a condus oficierea Dumnezeieştii liturghii la catedrala „Adormirea Maicii Domnului” de la mănăstirea stavropighială din Piuhtitsa. După terminarea serviciului divin Întâistătătorul Bisericii Ruse s-a adresat către credincioşi cu o predică.

Stăpâne mitropolit Cornilii al Tallinnului şi al întregii Estonii, Înaltpreasfinţiile şi Preasfinţiile Voastre! Stimată maică Filareta! Dragi fraţi şi surori!

Aş vrea să vă mulţumesc din toată inima, maică, pentru cuvintele calde pe care le-aţi spus, pentru icoana minunată a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de la Piuhtitsa, care se va găsi în apropierea de acel loc, unde mă aflu în permanenţă. De fiecare dată, privind la această icoană, voi înălţa rugăciunea către Stăpâna Cerului şi îmi voi aminti de mănăstirea din Piuhtitsa, atât de apropiată şi scumpă inimii mele.

Noi ne aflăm pe un loc sfânt. Cuvântul „Piuhtitsa” se traduce din estoniană ca „loc sfânt”. Aşa au numit acest loc nu ruşii, dar estonienii, oamenii, care nu au aparţinut la Biserica Ortodoxă – luteranii. Anume lor, simplilor păstori estonieni, în depărtatul secol al XVI-lea, pe această colină, s-a arătat Maica Domnului şi a arătat locul unde se poate găsi icoana Adormirii Ei. Aceasta semnifică că cu mult timp înainte de momentul aflării sale, pe acest loc sau undeva prin apropiere, locuiau oameni ortodocşi. Acum această icoană făcătoare de minuni, găsită de păstori, se află aici şi noi ne rugăm în faşa ei. Mii de oameni – şi ruşi, şi estonieni – săvârşesc pelerinaje la această icoană.

Nu este nimic mai puternic decât faptele. Iar aceste fapte mărturisesc că strămoşii noştri evlavioşi îndepărtaţi – monahi, preoţi ruşi au propovăduit aici, pe pământul estonian, Ortodoxia. Şi această propovăduire a fost  plăcută lui Dumnezeu – altfel nu ar fi fost această arătare a Maicii Domnului, nu ar fi fost aflarea icoanei făcătoare de minuni, nu ar fi existat această minunată mănăstire pe muntele Piuhtitsa.

Când privim în trecut, noi, oamenii credincioşi, trebuie să înţelegem că istoria neamului omenesc este o istorie sfântă. Noi ne-am obişnuit să vorbim despre sfânta istorie în raport cu evenimentele, descrise în Testamentul Vechi şi Nou, deoarece prin cărţile Testamentul Vechi şi Nou ni se arată prezenţa lui Dumnezeu în istorie. Însă această prezenţă nu s-a curmat – ea are loc şi în zilele noastre. Şi dacă Dumnezeu nu a ar fi fost prezent în viaţa omenească şi în istoria omenirii, nici un fel de Piuhtitsa nu ar fi existat.

Nimic în istorie nu se ciocneşte de o astfel de contraforţă straşnică precum credinţa creştină, începând cu timpurile Imperiului Roman, când doar singurul cuvânt „creştin” însemna sentinţa la moarte. Apoi, când credinţa ortodoxă creştină a devenit venerată în imperiu, duşmanul neamului omenesc a adus alte ispite – prin filozofie, prin înţelepciune, prin gnostică, cum se spunea pe atunci. El intervenea în minţile ierarhilor cu studii înalte, a scriitorilor şi învăţătorilor Bisericii, ca să semene seminţe ale învăţăturii false. O mie de ani Biserica a luptat cu aceste învăţături mincinoase, în spatele cărora deseori se afla o mare putere politică – singur împăratul roman, cum a fost în cazul  luptei cu iconolatria.

Grea a fost calea Bisericii şi în mileniul al doilea.  Migraţia popoarelor, amestecul naţiunilor, culturilor, războaie permanente şi, în sfârşit, divizarea tragică a lumii creştine în Orient şi Occident, care a slăbit foarte mult mărturia creştinilor în lume. Apoi noi ispite şi tentaţii – divizări, erezii, scindări. Nu putem să nu pomenim şi despre cea mai straşnică prigoană din istorie  – prigoana asupra Bisericii noastre în secolul al XX-lea. Nicăieri şi niciunde nu s-a vărsat atâta sânge omenesc pentru dreptul de a mărturisi pe Domnul Iisus Hristos ca pe Dumnezeu şi Mântuitor.

Spre sfârşitul secolul al XIX-lea în Piuhtitsa au început să vină tot mai mulţi pelerini – aceasta demonstrează încă odată că arătarea Maicii Domnului a fost adevărată. Sfântul cuvios Ioan de Kronştadt, a cărui pomenire ieri am sărbătorit, a simţit cu inima semnificaţia mănăstirii deschise în acele timpuri pentru toată Rusia Sfântă. Şi într-adevăr, când în Uniunea Sovietică au rămas doar 16 mănăstiri, una din cele mai cunoscute şi venerate era mănăstirea din Piuhtitsa, încotro din toată ţara veneau oamenii cu rugăciunile, scârbirile şi bucuriile lor.

Dacă e să vorbim despre secolul al XX-lea, nu putem să nu pomenim pe sfântul mucenic Platon, episcopul de Revel, care a slujit în această biserică. Nu putem să nu pomenim pe preotul mărturisitor, pe atunci arhiepiscop de Riga, iar apoi mitropolit de Iaroslavli Agafanghel care, fiind un teolog şi ierarh de seamă, până la ultima suflare s-a opus ateismului. Numele lor noi astăzi le-am pomenit. Ei au săvârşit aici slujirea lor arhierească.

Vorbind de secolul al XX-lea, nu putem să nu vorbim de predecesorul meu adormit – Preafericitul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Alexii II, care în mod deosebit a fost legat de Estonia, fiind originarul acestei ţări, şi de mănăstirea din Piuhtitsa.

Îmi aduc aminte de acele vremuri, când soarta acestei mănăstiri atârna de un fir. Atunci, fiind copil, am avut posibilitatea să vin în acest loc sfânt cu mama mea. Nu am putut să ne cazăm la hotelul mănăstirii, care se află la stânga de la ieşirea din mănăstire, deoarece această clădire veche, de până la revoluţie, era dată spitalului. Acest spital era condus de un om foarte rău – nu voi spune numele lui – care şi-a pus sarcina să facă din mănăstire un sanatoriu pentru mineri. Era straşnicul an 1961, când a început o nouă prigoană asupra Bisericii. În ajunul Paştelui, în săptămâna Patimilor, acest om a pus în ferestre difuzoare şi a inclus muzica foarte tare, ca să amestece maicilor şi pelerinilor să se roage şi să se pregătească de Paşte. Ţi se rupea inima. Eu ţin minte cu câtă frică maica stareţă Anghelina vorbea despre ceea ce se întâmplă, dar surorile se ţineau tare, într-un gând, într-o suflare. Cele în vârstă le susţineau pe cale mai tinere, bazându-se pe experienţa lor de viaţă, iar cele tinere le susţineau pe cele în vârstă, când le lăsau puterile trupeşti.

În aceste timpuri straşnice episcopul Tallinnului şi al întregii Estonii Alexii a putut să facă astfel, încât mănăstirea să nu fie închisă. El a găsit posibilităţi să atragă atenţia puterii, el a început să aducă încoace delegaţii străine, iar apoi ruga pe aceşti străini, ca ei să publice la ei acasă, în presa străină, despre lăcaşul sfânt din Piuhtitsa, aceste publicaţii punându-le pe masa celor, cu care ducea tratative, îi convingea să nu închidă mănăstirea celebră în toată lumea.

Noi trebuie să ţinem minte totul ce s-a făcut pentru sfânta mănăstire. Trebuie să ţinem minte numele acelor egumene, pentru care azi m-am rugat: stareţa Rafaila, când a fost egumenă în anii grei ai războiului; egumena Anghelina, care a înlocuit-o pe Rafaila, în perioada ei mănăstirea a fost restaurată; maica Varvara, pe care o ţineţi minte şi o iubiţi cu toţii, care a fost timp de 40 de ani egumenă şi acest răstimp a fost perioada de înflorire a mănăstirii.

Ieri seara mă plimbam prin mănăstire şi multe nu am putut recunoaşte din ceea ce îmi era cunoscut din copilărie. De exemplu, în acei ani grei o parte considerabilă a teritoriului mănăstirii, înconjurat de aceste ziduri măreţe, nu aparţinea mănăstirii. Livada de meri, care se afla chiar în centrul mănăstirii, aparţinea colhozului local – maicile nu aveau voie să rupă nici un măr de pe aceşti pomi. Gărduceanul, care izola mănăstirea de teritoriul care i-a fost luat, trecea pe lângă biserica de trapeză. În aceste condiţii  limitate mănăstirea exista.

Iar apoi a venit timpul, când pururea pomenita egumena Varvara, care a atras în mănăstirea sa multe surori, cu ajutorul şi binecuvântarea Preafericitului Patriarh Alexii a întreprins un şir întreg de acţiuni minunate, datorită cărora noi azi vedem mănăstirea în aspectul, care este acum.

Când maica a simţit că slăbeşte, ea s-a adresat către mine cu o mare rugăminte, ca eu să binecuvântez în calitate de succesoare a ei pe monahia Filareta, pe care eu nu o cunoşteam încă – maica Filareta totuşi făcea parte din generaţia tânără. Eu mult timp m-am gândit, deoarece, după cum am spus, mănăstirea din Piuhtitsa are pentru mine o mare importanţă. Dar după o discuţie de lungă durată cu maica Filareta am înţeles că este anume acel om, care poate lua din mâinile egumenei muribunde frâele conducerii şi să ducă mănăstirea înainte pe acea cale, pe care o arată Domnul.

Eu văd, maică Filareta, câte acţiuni bune aţi reuşit să săvârşiţi în acest răstimp. Eu apreciez trudele Dumneavoastră, ascultarea Dumneavoastră monahală. Noi comunicăm cu Dumneavoastră, se prea poate nu atât de des, cum mi-aş dori, dar eu ştiu totul ce se întâmplă în mănăstire şi binecuvântez toate rugăminţile Dumneavoastră, care sunt îndreptate spre desăvârşirea vieţii monahale.

Astăzi la Dumnezeiasca liturghie noi am auzit în citirea evanghelică spusele Domnului: „Cuvintele pe cale vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl – Care rămâne întru Mine – face lucrările Lui” (In. 14:10). Chiar şi Domnul Iisus Hristos a considerat necesar să susţină propovăduirea Sa prin autoritatea Tatălui. Pe când El făcea minuni! Şi s-ar fi părut că îi era suficient să spună: „Eu sunt Acela, Care face multe minuni. Aceasta Eu vă spun, credeţi-Mă”. Însă niciodată nu a vorbit aşa, El spunea că ale lui cuvinte sunt cuvintele lui Dumnezeu, cuvintele Tatălui.

Astăzi, ca şi în vremurile de demult, apar diverşi predicatori, filozofi, politicieni. Astăzi gândirea politică deseori capătă o susţinere foarte puternică financiară. Oamenii, unind  concepţii politice şi filozofice, formează faţa civilizaţiei contemporane. Noi, oamenii credincioşi, vedem că mult din această civilizaţie este periculos, păcătos, pierzător pentru om. Nu este treaba noastră să criticăm oamenii laici, dar noi putem şi trebuie să comparăm ceea ce spun oamenii cu ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu.

Aidoma lui Hristos noi, Biserica, nu pronunţăm cuvintele noastre, nu de la înţelepciunea proprie vorbim, iar Patriarhul nu vorbeşte în numele său şi nu face trimiteri la sine, dar la Dumnezeu, la cuvântul lui Dumnezeu, păstrat în Biserică. Această păstrare a Cuvântului lui Dumnezeu noi o numim Tradiţia Bisericii, Tradiţia cu literă mare. Această tradiţie este criteriul adevărului: noi o suprapunem pe tot ce se întâmplă azi în lume cu societatea şi omul şi spunem unde este adevăr, şi unde este minciună, unde este păcat şi unde este sfinţenie. Şi cât de mult ar fi justificat păcatul prin motivaţia libertăţii omului, prin forme „corecte” ale organizării politice, noi totdeauna vorbim şi vom vorbi că păcatul este păcat, atrăgând focul asupra noastră, provocând la luptă oameni puternici, care posedă bani, care au putere de influenţă asupra mass-media. Noi spunem adevărul lui Dumnezeu, deoarece nu avem nimic altceva. Dacă vom începe să vorbim în numele nostru, dacă vom începe să ne adaptăm la gusturi, la modă, la cuvintele celor care conduc lumea – în acest caz nimeni nu are nevoie de o astfel de Biserică. Biserica  este necesară oamenilor doar pentru faptul că ea este, conform spuselor apostolului, stâlp şi temelie a adevărului (vezi: 1 Tim. 3:15).

Istoria mănăstirii din Piuhtitsa confirmă în mod vădit cele spuse. Doar totul a început de la evenimentele uimitoare din viaţa unor simpli păstori estonieni, luterani, iar apoi pe acest loc a început o viaţă duhovnicească cu adevărat bogată şi frumoasă, ai căror martori noi suntem. Aceasta a avut loc din cauza că aici, în această mănăstire, niciodată nu s-a vorbit, nu se vorbeşte şi, cred, niciodată nu se va vorbi nimic împotriva adevărului lui Dumnezeu şi doar Cuvântul lui Dumnezeu va fi transmis oamenilor. Şi aici, în această biserică, inclusiv şi în faţa icoanei făcătoare de minuni, se va săvârşi rugăciunea fierbinte pentru păcatele noastre şi pentru  rătăcirea omenească.

Aş vrea să vă doresc, maică, ajutorul lui Dumnezeu în trudele Dumneavoastră la conducerea acestei mănăstiri sfinte. Nădăjduiesc că mănăstirea va creşte, că nu îşi va pierde importanţa sa deosebită pentru întreaga Biserică Ortodoxă. Pentru aceasta azi există toate posibilităţile, deşi dificultăţi sunt, de asemenea, multe. În viaţă nu există ca omul să nu se întâlnească cu greutăţi, însă depăşirea lor – dacă este însoţită de credinţă şi nădejde în Dumnezeu – duce la creştere şi sănătate, dar nu la decădere şi maladii.

Aş vrea să vă asigur de  rugăciunile mele, de dragoste neclintită către acest sfânt lăcaş. În semn de atitudine specială a mea faţă de mănăstirea din Piuhtitsa aş vrea să aduc în dar icoana sfinţilor întocmai cu apostolii Chiril şi Metodiu, învăţătorii slavilor, ocrotitorii mei cereşti, ca mănăstirea aceasta să participe la acea măreaţă misiune, pe care au început-o fraţii întocmai cu apostolii şi care pentru nici un moment nu a fost curmată în Biserica noastră sfântă.

Serviciul de comunicare al DREB/Patriarchia.ru