Predica Preafericitului Patriarh Chiril după terminarea Dumnezeieştii liturghii în catedrala „Hristos Mântuitorul” din or. Kaliningrad

Predica Preafericitului Patriarh Chiril după terminarea Dumnezeieştii liturghii în catedrala „Hristos Mântuitorul” din or. Kaliningrad

.

La 22 decembrie 2012, în duminica a 29-a după Cincizecime, Preafericitul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Chiril a oficiat Dumnezeiasca liturghie în catedrala „Hristos Mântuitorul” din or. Kaliningrad. După terminarea serviciului divin Întâistătătorul Bisericii Ruse s-a adresat către credincioşi cu o predică.

Înaltpreasfinţiile şi Preasfinţiile Voastre! Stimate Nicolai Nicolaevici, guvernatorul regiunii Kaliningrad! Stimate Nichita Iurievici, guvernatorul regiunii Veatka! Înalţi oaspeţi! Dragi părinţi, maici egumene, fraţi şi surori!

Vă felicit pe toţi cu ocazia zilei de duminică şi cu ocazia sărbătorii, care astăzi este marcată în oraşul nostru Kaliningrad, pe pământul care ţine minte multe suferinţe şi scârbiri, dar care astăzi, fără îndoială, obţine ceea ce umple pe mulţi de o mare bucurie. Mărturie este şi oficierea de obşte a serviciului divin în această catedrală măreaţă, construită recent, dar care a reuşit să devină simbolul oraşului.

Cu puţin timp în urmă mulţi nu credeau că vor putea locui mult timp pe acest pământ, căci atunci când se ridica această biserică, se zvonea că trebuie de plecat din regiunea Kaliningrad, că acest pământ nu are viitor, că nu trebuie să-ţi legi soarta ta şi soarta copiilor tăi de acest loc. Atunci mulţi ni se adresau: „Faceţi ceva, ca noi să putem simţi că acesta este pământul nostru, că este Patria noastră”. Anume în acel timp când situaţia economică a ţării era foarte dificilă, noi am planificat să construim în centrul Kaliningradului o catedrală cu cinci turle şi, în pofida recesiunilor economice ulterioare, această catedrală a fost ridicată.

Astăzi, privind la voi toţii, mă bucur, deoarece prin zidurile catedralei văd trecutul şi înţeleg ce cale enormă noi cu voi am trecut, care a inclus făurirea nu doar a acestei biserici, dar şi a zecilor de biserici în toată regiunea Kaliningrad, unde pe parcursul a patruzeci de ani nu a existat nici o biserică ortodoxă. Şi această comunitate creştină ortodoxă, care a răsărit din nimic, dar poate chiar din minus, astăzi îşi are cuvântul său, glasul său, influenţa sa – prin acea rugăciune şi acele fapte, pe care ea le săvârşeşte pe pământul Kaliningradului.

Noi venim în bisericile lui Dumnezeu ca să ne întâlnim cu Domnul, să simţim prezenţa Lui. Nouă uneori ne vine greu să stăm în picioare, dar noi stăm, căci înţelegem: aici are loc o oarecare taină, pe care nu e posibil să o exprimi din punct de vedere emoţional, dar care ni se deschide în experienţa interioară religioasă a noastră. Noi simţim prezenţa lui Dumnezeu, noi simţim harul Lui, noi îmbibăm în noi cuvintele divine, pe care le auzim prin citirea Evangheliei, prin epistolele apostolilor, prin multele rugăciuni şi aceste cuvinte se răsfrâng în sufletele noastre prin multele fapte bune.

Iată şi azi aş vrea să spun câteva cuvinte despre ceea ce am auzit din epistola apostolului Pavel (Col. 3:12-16). Epistola, trimisă locuitorilor oraşului Colosse în Asia Mijlocie, este pătrunsă de multe gânduri puternice, care schimbă conştiinţa omenească. Apostolul învaţă cum omul trebuie să trăiască ca să fie fericit; pentru ca problemele care par a fi insuportabil de grele, să fie anihilate; ca şi conflictele care par insurmontabile sau care ating bazele principiale ale existenţei să fie soluţionate. Dar dacă e să vorbim despre conflicte, ele prezintă un factor foarte puternic, care scad calitatea vieţii omeneşti, iar uneori aduc la maladii sufleteşti şi trupeşti, la încălcarea liniştii, la demenţă în deplinul sens al cuvântului. Conflictele distrug integritatea vieţii omeneşti, sustrag resursele – şi cele materiale, şi cele intelectuale, storcând din om puterile lui, epuizându-i posibilităţile.

Fiecare om trece în viaţă prin conflicte familiale – nu este nici unul care nu ar fi avut experienţa conflictelor în familie. Mulţi din voi mai bine decât mine ştiu cum omul nu se poate gândi la nimic, nu poate face nimic, când ştie ce se întâmplă la el acasă. Iar conflictele la serviciu, în spatele cărora se află dorinţa unora de a aduce prejudicii altora, a le întuneca în mod conştient viaţa, a le distruge liniştea? Uneori noi mergem la conflict, imaginându-ne că suntem mânaţi de ideii supreme – de natură politică, economică, corporativă, de solidaritate înţeleasă greşit, de datorie înţeleasă incorect. Dar de fapt noi aducem distrugere altora, ne distrugem singuri pe sine, doar este scris: „A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul” (Rom. 12:19).

Dar ce am auzit noi azi în cuvintele apostolului Pavel? El ne învaţă cum trebuie să depăşim conflictele şi spune nişte cuvinte foarte simple: „Îngăduiţi-vă unii pe alţii şi iertând unii altora”. „Îngăduiţi-vă”. Întotdeauna intrând într-un conflict noi ne considerăm drepţi, iar pentru a ierta pe altul, noi trebuie să coborâm de pe Olimpul nostru, noi trebuie să pogorâm pe pământ, noi trebuie să vedem şi să înţelegem pe alt om. Doar atunci când ne punem în locul altui om pe care îl obijduim sau care este participantul la conflictul cu noi, doar atunci ni se deschide posibilitatea de a ierta, dar nu pur şi simplu a ierta – a ierta reciproc.

Putem să ne imaginăm ce s-ar fi întâmplat cu societatea noastră, cu neamul omenesc, dacă am fi fost în stare dintr-o dată să ne iertăm unii pe alţii? Voi aduce un astfel de exemplu. Deseori în viaţa cotidiană, fiind conştienţi de faptul că în viaţa noastră ceva se întâmplă altfel decât ne-am dorit, noi încercăm să o luăm de la capăt, să deschidem o pagină nouă. La diferiţi oameni aceasta are loc în mod diferit. Cineva spune: „După sărbători voi începe o viaţă nouă, voi înceta să mai beau”. Altul: „Începând cu ziua de luni revin la viaţa decentă şi voi face aceea şi aceea”. Iar deseori noi spunem: „Trebuie să încep cu reînnoirea măcar a ceva în viaţa mea”. Deseori gospodinele, deretecând în casă şi apoi, privind la încăperea curată, spun: „Da, trebuie să încep o nouă viaţă”.

De fapt, această imagine a deretecării este foarte importantă. Ea se referă nu dar la casă şi nu doar la teritoriul din jurul casei – ea se referă la oraşele noastre, la viaţa noastră; într-un fel această imagine este cea a concilierii. Deretecarea este distrugerea a tot ce este netrebuincios, superficial, murdar, mârşav. Este facerea ordinii în locuinţă, în minţi, în relaţiile sociale. Iar o astfel de curăţenie poate avea loc doar atunci, când iertăm unii pe alţii şi în acest caz nici un fel de simpatii şi antipatii politice nu sunt în stare să întineze relaţiile noastre.

Pentru a schimba viaţa, noi trebuie să facem curăţenie, să facem ordine în inimile noastre, în sufletele noastre, să schimbăm atitudinea unora faţă de alţii. Anume atunci şi se va instaura curăţenia în relaţiile noastre, dacă vom învăţa să iertăm unii pe alţii, dar nu să facem răutăţi unii altora. Cuvântul cheie este „reciproc”. Fără aceasta nu poate fi o iertare deplină, globală – întotdeauna va rămâne cineva care se va considera obijduit, care se va gândi că a pierdut.

Dar mai există un cuvânt, pe care l-a spus apostolul Pavel: „Îngăduiţi-vă unii pe alţii şi iertând unii altora. După cum Hristos a iertat vouă, aşa să iertaţi şi voi”. Doar El ne-a iertat pe noi. El nu a luptat cu romanii şi cu arhiereii iudei. El pur şi simplu a iertat pe toţi şi s-a urcat fără de vină pe cruce, arătându-ne un exemplu măreţ al iertării – un mijloc uimitor, care este în stare să facă viaţa să fie altfel. Să ne ajute Dumnezeu să memorizăm atât de simplele cuvinte ale apostolului Pavel: „Îngăduiţi-vă unii pe alţii şi iertând unii altora. După cum Hristos a iertat vouă, aşa să iertaţi şi voi”.

Haideţi cu aceste cuvinte să părăsim azi biserica şi cu ochi noi să privim la rudele noastre, la apropiaţii noştri cu care suntem în conflict, la confraţii noştri, la colegii şi adversarii noştri, inclusiv cei politici şi economici. Şi dacă ne va ajunge puteri să iertăm pe alţii, noi vom face cu mult mai mult decât am dobândi prin intrigile strategiilor de luptă, care întotdeauna se risipesc în mii de cioburi. Doar totul ce făurim, adunând munţi de ură şi înstrăinare, nu corespunde voinţei lui Dumnezeu, de aceea prezintă prin sine un sol nesigur, pe care nu este posibil a construi o clădire durabilă. Fie ca Domnul, care ne înţelepţeşte prin cuvântul Său, să fie alături de noi, întărindu-ne în gânduri şi fapte bune. Amin.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii

*

Sursa:  http://www.patriarchia.ru