Predica Preafericitului Patriarh Chiril în duminica a 35-a după Cincizecime la încheierea Liturghiei în catedrala „Hristos Mântuitorul”

La 3 februarie 2013, în duminica a 35-a după Cincizecime, înainte de începerea celei de a doua zile de lucru a Sfinţitului Sobor Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse, Preafericitul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Chiril a oficiat Dumnezeiasca liturghie în catedrala „Hristos Mântuitorul” la Moscova. După terminarea serviciului divin Întâistătătorul Bisericii Ruse s-a adresat către credincioşi cu o predică.

Înaltpreasfinţiile şi Preasfinţiile Voastre! Dragi părinţi, fraţi şi surori!

Vă felicităm pe toţi cu ocazia zilei de duminică.

Astăzi am auzit minunatele cuvinte ale apostolului Pavel: „Vrednic de credinţă şi de toată primirea e cuvântul că Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi. Dintre care cel dintâi sunt eu” (1 Tim. 1:15). Cu aceste cuvinte începe, de fapt, epistola apostolului Pavel către Timotei, dar fiecare cine a citit aceste cuvinte, desigur, le înţelege pe seama lui. Dacă apostolul Pavel, plin de smerenie şi dorinţă de a accepta voia lui Dumnezeu, recunoştea că el este primul dintre păcătoşi, pentru a cărui mântuire a venit Hristos, atunci fiecare dintre noi poate după apostol să spună aceleaşi cuvinte: „Dintre cei păcătoşi cel dintâi sunt eu”.

În centrul acestei fraze este afirmarea faptului că Hristos va mântui pe păcătoşi. De ce El mântuieşte pe păcătoşi? De ce Pavel nu a spus că Hristos a venit să susţină pe sfinţi, să le ajute în înfăptuirea lucrării lor? Nu a spus că pe sfinţi a venit să-i salveze Domnul, dar pe cei păcătoşi. Şi nu este om pe pământ – nici în trecut, nici în viitor, care ar putea să spună: „Eu sunt fără de păcat”. Fiecare are păcat şi cea mai bună apreciere a propriei persoane a dat-o apostolul Pavel: „Dintre cei păcătoşi cel dintâi sunt eu”.

Cel mai periculos pentru sufletul omului este compararea propriei persoane cu alţii, ceea ce facem de cele mai dese ori atunci, când spunem „Desigur, eu sunt un om păcătos”, iar în suflet ne comparăm cu alţii care sunt, după opinia noastră, şi mai păcătoşi. Noi ne comparăm pe sine cu necredincioşii şi spunem „Ei nu cred în Dumnezeu, dar noi credem”. Noi ne comparăm cu oamenii desfrânaşi şi spunem: „Uitaţi-vă, cât de îngrozitor trăiesc aceştia, iar noi avem familii, noi păstrăm fidelitate, noi suntem mai buni ca ei”. Noi ne comparăm cu toţi acei despre care ne relatează televiziunea şi mijloacele mass-media, cu acei îngrozitori oameni, care săvârşesc crime, şi mulţi din ei spun: „Noi nu suntem ca ei – sigur, suntem păcătoşi, dar nu în acelaşi mod”.

Probabil, apostolul Pavel ar fi putut mai întemeiat să spună: „eu nu sunt la fel ca ceilalţi”. El era foarte onest în faţa lui Dumnezei, în faţa propriei persoane şi în faţa altora; i-a ajuns curaj să spună. „Eu nu sunt mai mic decât alţi apostolii”, deşi el nu era printre cei Doisprezece. El a spus-o cu tărie, mărturisind şi în faţa altor apostoli. El nu a fost un om fricos – el a fost principial, curajos. Noi ştim că poziţia de viaţă a apostolului în declararea cuvântului lui Dumnezeu l-a dus la moarte violentă. Şi când spune „cel dintâi dintre păcătoşi sunt eu”, aceasta nu este o amabilitate, o manifestare de corectitudine în comportament – este o pildă uimitoare a autoanalizei şi autoaprecierii, independent de evaluarea altor oameni.

Dar dacă noi am fi învăţat să ne evaluăm pe noi înşine, dar nu să ne comparăm cu alţii, deoarece comparaţia, pe care o facem, este de obicei în folosul nostru. Vorbim sau nu vorbim, dar simţim în paralel că suntem mai buni ca alţii. Apostolul Pavel nu simţea aceasta. Fiind apostol, învăţător, el se adresează nu la vreo autoritate înaltă – se adresează către ucenicul său Timotei şi spune cuvintele care niciodată nu se spun ucenicilor. Nici un învăţător nu va spune: „Eu ştiu mai puţin decât alţii” sau „sunt mai slab decât ceilalţi”, sau „sunt mai păcătos ca ei”. Apostolul mărturiseşte onest despre faptul că primul dintre păcătoşi este el. Iar când în rugăciunea dinaintea împărtăşaniei spunem „dintre cei păcătoşi cel dintâi sunt eu”, noi repetăm aceste cuvinte apostoliceşti – fără a pune în ele acea putere, acea sinceritate, acea puritate a lumii, aşa cum a făcut-o apostolul Pavel.

Domnul cu adevărat a venit să mântuiască pe păcătoşi. De ce a venit să-i salveze? Foarte des în manualele noastre de dogmatică se spune că Domnul a venit să ne mântuiască de păcatul originar şi aceasta este o afirmare justă. Însă apostolul, adresându-se către Timotei, nu spune că Hristos Iisus a venit să ne mântuiască pe noi de păcatul părinţilor noştri strămoşeşti. El spune că Hristos a venit să mântuiască pe cei păcătoşi.

Noi ştim că prin Sângele Său Mântuitorul a răscumpărat păcatul originar, a scos de pe noi vina pentru acel păcat. Nimeni din noi, venind în faţa lui Dumnezeu, nu va răspunde pentru păcatul lui Adam şi Eva. Noi vom răspunde pentru păcatele noastre personale, pentru că pentru acel păcat şi pentru păcatele ulterioare ale neamului omenesc Fiul lui Dumnezeu a dat răspuns în faţa lui Dumnezeu, în faţa justeţei Dumnezeieşti, suferind o sentinţă îngrozitoare şi răscumpărând acel păcat prin Sângele Său. El a venit să mântuiască pe cei păcătoşi de la propriile lor păcate.

Probabil, fiecare om înţelege că marea majoritate din nereuşitele noastre se datorează nouă înşine. Drept că vorbind despre nereuşitele noastre, noi deseori dăm vina pe circumstanţe – externe sau interne, pe uneltirile altor persoane. Dar dacă e să facem o cercetare asupra stării propriului suflet, se va constata că noi suntem cauza primordială a insucceselor noastre. Doar trebuie să desluşim ce pricină este aceasta, unde se ascunde. Dacă e să trasăm o analiză foarte detaliată, totul se va concentra asupra păcatelor noastre, pe care le-am comis în copilărie, adolescenţă, tinereţe, la vârsta matură. Totul se va uni într-un lanţ, legat de păcatele noastre personale.

Păcatul – este piatra de moară de pe gâtul nostru, care ne trage în adâncul mării, care nu permite omului să se rupă de pământ, care îl apasă cu greutatea sa. Păcatul este ceea ce taie aripile omului, nu-i permite să-şi ia zborul, îl ţine să nu ajungă la acele înălţimi, pe care ar fi dorit să la atingă.

Domnul a venit să ne izbăvească de puterea păcatului nostru personal şi El a săvârşit această misiune a mântuirii. Însă, totodată, noi ştim că tot ceea ce a săvârşit Domnul, nu se răspândeşte asupra oamenilor în mod automat, magic. Păcatul cel mai mare al multor creştini constă în faptul că ei consideră că Dumnezeu ne-a salvat şi mai mult nu se cere nimic de la noi. Se cere! Şi apostolul Pavel, vorbind azi despre aceea că Domnul a venit ca să salveze pe cei păcătoşi de la propriile păcate, arată la ceea ce e cel mai important: „Dintre cei păcătoşi cel dintâi sunt eu”. El vorbeşte despre condiţiile dobândirii mântuirii: dar dacă noi conştientizăm că suntem mai păcătoşi decât ceilalţi, dacă suntem capabili, efectuând această muncă de cercetare interioară, să ajungem la adâncurile nereuşitelor noastre din viaţă, să conştientizăm puterea păcatului nostru personal, doar atunci mântuirea, pe care Domnul a adus-o păcătoşilor, se va răspândi de asemenea şi asupra noastră.

Se prea poate e destul să ne gândim la noi înşine? Poate că e suficient să ne conştientizăm păcatul? Doar oamenii anume aşa şi vorbesc: „Eu la biserică nu merg, dar în Dumnezeu cred, îmi cunosc păcatele, nu mai am nevoie de nimic”… Nu este aşa. Conştientizarea păcatului este condiţia necesară a mântuirii. Însă nu omul se mântuieşte pe sine, conştientizându-şi păcatul – mântuieşte Hristos, Care a venit în lume, ca să mântuiască pe cei păcătoşi.

Pentru a căpăta această putere de vindecare de la păcate, noi prin conştientizarea personală a păcatului personal, prin pocăinţă trebuie să ne deschidem inima în faţa harului lui Dumnezeu, revărsat în lume prin jertfa răscumpărătoare a Domnului şi Mântuitorului nostru. Şi atunci mântuirea, pe care Hristos a adus-o tuturor păcătoşilor, dintre care cel dintâi sunt eu, se va revărsa asupra fiecărui om, eliberându-l de legăturile păcatului, iar aceasta înseamnă că deschizând toate puterile firii lui, cele mai bune aspecte ale caracterului şi capacităţilor sale, dându-i posibilitate nu doar să respire uşor şi să trăiască în conformitate cu conştiinţa, dar şi să urce din putere în putere – în sensul anumitor realizări în această viaţă şi, ceea ce e cel mai important, deja nu cu aripile tăiate să se ridice în cer în triumful Împărăţiei lui Dumnezeu.

Cuvintele măreţe ale apostolului Pavel, pe care el azi, prin ucenicul său Timotei, le adresează fiecăruia dintre noi, să ne ajute în cauza mântuirii noastre. Amin.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii