PREDICA PS SEBASTIAN LA DUMINICA A III-A DUPĂ RUSALII
*
*
Despre grijile vieţii
Mt. 6, 22-33
„Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33}
Dreptmăritori creştini,
Textul duminicii acesteia este o pericopă evanghelică din care, probabil, unii cu greu înţeleg ceva, iar alţii, mai puţin cunoscători ai învăţăturii noastre creştine, s-ar putea chiar scandaliza. Iată conţinutul acestei pericope:
Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci,dacă lumina care este întru tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult?
Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţul; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona.
De aceea zic vouă: nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea?Priviţi la păsările cerurilor, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?
Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia.
Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţini credincioşilor?
Deci, nu duceţi grijă, spunând: ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Căci după toate acestea se străduiesc păgânii; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele.
Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă.
Iubiţi credincioşi,
Această pericopă evanghelică este un text greu. Dacă astăzi s-ar fi aflat aici un om care n-a mai călcat niciodată în biserică şi ar auzi pentru prima oară aceste cuvinte, s-ar putea scandaliza, spunând: Iată o religie care învaţă pe oameni să nu muncească! Iată un Dumnezeu care-i îndeamnă pe oameni să nu se îngrijească ce vor mânca şi cu ce se vor îmbrăca.Adică, să lenevească, aşteptând să le pice de undeva proverbiala pară mălăiaţă; să plouă, adică, cu mâncare, îmbrăcăminte şi cu toate celelalte lucruri de care avem nevoie aici pe pământ, fără a ne îngriji nicio clipă de ele.
Ei bine, nu este aşa! Şi, după cum există o ştiinţă care ne învaţă raportul dintre cifre, numită Matematică; aşa cum există o ştiinţă a corpurilor cereşti, care ne învaţă mişcarea şi tainele acelora, numită Astronomie; aşa cum există o ştiinţă a particulelor mici, a moleculelor, a atomilor, din care sunt constituite toate lucrurile din jurul nostru, numită Chimie, aşa cum există ştiinţa numită Fizică etc, — toate ştiinţele de pe pământ -, există şi o „Ştiinţă”, numită Teologie, care ne învaţă astăzi până şi lucrurile cele mai elementare: cum să privim — prin prisma învăţăturii lui Dumnezeu — hrana, băutura, îmbrăcămintea şi, în general, cum să privim toate aceste lucruri, până la un punct absolut necesare existenţei noastre. Ea este învăţătura despre Dumnezeu, dar şi despre cum să-I plăcem Lui şi, în acest sens ne învaţă astăzi cum să abordăm viaţa aceasta cu toate nevoile ei: hrană, îmbrăcăminte şi celelalte griji.
De ce spun acestea? Pentru că vedem adeseori în jurul nostru oameni care nu ştiu să trăiască. Oameni nefericiţi, care-şi petrec viaţa în abuzuri şi exagerări de tot felul, departe de voia lui Dumnezeu. Există oameni care nu ştiu să vieţuiască! Care — de exemplu — toată viaţa lor o duc într-un „teatru”, căutând să pozeze tot timpul în cu totul altceva decât sunt. Există oameni care cred că sinceritatea este slăbiciune, punând în schimb pe „soclu”, la mare cinste, viclenia şi falsitatea. Oameni care nici măcar în faţa lor înşişi nu-şi mai recunosc slăbiciunile. Există oameni, aşadar, care nu ştiu să trăiască, iar evanghelia aceasta ne învaţă nici mai mult nici mai puţin decât cum să trăim, mergând până la cele mai elementare lucruri din viata noastră, lucruri de care nu ne putem dispensa — hrana şi îmbrăcămintea.
Ce vrea să spună însă evanghelia, să nu ne intereseze deloc acestea? Işi propune ea, oare, să încurajeze lenea? Vrea ea să incite la cerşetorie pe cel care, de fapt, ar putea munci şi ar putea să-şi câştige hrana şi traiul său, dar preferă să primească degeaba?Este oare evanghelia de astăzi un îndemn la nemuncă, la a sta şi a aştepta să ne pice din cer toate lucrurile de care avem nevoie? Nici pe departe!… Nu se poate ca ea să contrazică pe Sfântul Apostol Pavel care spune clar: „dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce” (II Tes. 3,10]. Nu poate Dumnezeu, aşadar, Care doreşte să fim cinstiţi şi să ne câştigăm singuri pâinea, să ne îndemne să aşteptăm să ne vină singure hrana, îmbrăcămintea şi celelalte lucruri atât de necesare!
Ce se întâmplă, deci? Cum trebuie să înţelegem cuvintele din evanghelia de astăzi:
„Nu vă îngrijiţi de hrană ce veţi mânca, nici de băutură ce veţi bea, nici de îmbrăcămintea ce veţi îmbrăca, pentru că după toate acestea aleargă păgânii”?
Ei bine, cheia înţelesului acestor cuvinte ne-o dă însăşi concluzia pericopei evanghelice:
„Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui, şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă!”
Ba încă şi cuvintele care urmează imediat acestora:
„Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei!” (Mt. 6, 34).
Dragii mei,
Înţelesul evangheliei de astăzi acesta este: nu vă îngrijoraţi peste măsură de toate aceste
lucruri, dealtfel necesare; să nu pună acestea stăpânire pe voi şi pe sufletele voastre, în aşa fel încât să nu mai puteţi nici măcar zări, din vâltoarea lor, împărăţia lui Dumnezeu!Să nu vă lăsaţi robiţi adică mâncării, băuturii, îmbrăcăminţii, grijilor de tot felul, mai mult decât de Dumnezeu. Să ne îngrijim, adică, în primul rând să-I plăcem lui Dumnezeu, şi abia după aceea de acestea. Să nu-L situăm, aşadar, pe El sub aceste lucruri, căci Dumnezeu este şi Creatorul lor, şi pe toate, ca un Atotputernic, le-a făcut pentru nevoile noastre.
Cu privire la atotputernicia lui Dumnezeu, la faptul că El a făcut tot ce este în jurul nostru, că ne poate sări oricând în ajutor în necazurile, supărările şi slăbiciunile noastre, căci este Dumnezeu care a creat şi stăpâneşte peste toate, elocvent mi se pare capitolul 38 din cartea „Iov”, versetele 3-41. Este unul din cele mai frumoase imnuri înălţate lui Dumnezeu, arătând atotputernicia şi stăpânirea Lui nemărginită:
„Incinge-ţi deci coapsele ca un viteaz şi Eu te voi întreba şi tu îmi vei da lămuriri!
Unde erai tu, când am întemeiat pământul? Spune-Mi, dacă ştii să spui.
Ştii tu cine a hotărât măsurile pământului sau cine a întins deasupra lui lanţul de măsurat?
În ce au fost întărite temeliile lui sau cine a pus piatra lui cea din capul unghiului,
Atunci când stelele dimineţii cântau laolaltă şi toţi îngerii lui Dumnezeu Mă sărbătoreau?
Cine a închis marea cu porţi, când ea ieşea năvalnică, din sânul firii,
Şi când i-am dat ca veşmânt negura şi norii drept scutece,
Apoi i-am hotărnicit hotarul Meu şi i-am pus porţi şi zăvoare
Şi am zis: Până aici vei veni şi mai departe nu te vei întinde, aici se va sfărâma trufia valurilor tale?
Ai poruncit tu dimineţii, vreodată în viaţa ta, şi i-ai arătat aurorei care este locul ei,
Ca să apuce pământul de colţuri şi să scuture pe nelegiuţi de pe pământ?
În revărsatul zorilor, pământul se face roşu ca roşile peceţi şi ia culori ca de veşmânt.
Cei răi rămân fără noaptea (prielnică lor) şi braţul ridicat este frânt.
Ai fost tu până la izvoarele mării sau te-ai plimbat pe fundul prăpastiei?
Ţi s-au arătat oare porţile morţii şi porţiile umbrei le-ai văzut?
Ai cugetat oare la întinderea pământului? Spune, ştii toate acestea?
Care drum duce la palatul luminii şi care este locul întunericului,
Ca să ştii să-l călăuzeşti în cuprinsul lui şi să poţi să nimereşti potecile care duc la el acasă?
Tu ştii bine, căci atunci erai născut şi numărul zilelor tale e foarte mare.
Ai ajuns tu la cămările zăpezii? Ai văzut tu cămările grindinei,
Pe care le ţin deoparte pentru vremuri de strâmtoare, pentru zilele de bătălie şi de război?
Unde se risipesc aburii şi se răspândeşte pe pământ vântul de la răsărit?
Cine a săpat albie puhoaielor cerului şi cine a croit drum bubuitului tunetului,
Ca să plouă pe un pământ nelocuit şi pe o pustietate unde nu se află fiinţă omenească
Şi să adape ţinuturile sterpe şi uscate şi să scoată pajişte de iarbă din întinderea pleşuvă?
Are ploaia un tată? Cine a zămislit stropii de rouă?
Din sânul cui a ieşit gheaţa? Şi cine este cel ce naşte promoroaca din cer?
Apele se încheagă şi se întăresc ca piatra şi faţa mării se face sloi!
Poţi tu să legi cataramele Pleaiadelor sau să deznozi lanţurile Orionului?
Poţi tu să scoţi la vreme cununa Zodiacului şi vei fi tu cârmaci Carului Mare şi stelelor lui?
Cunoşti tu legile cerului şi poţi tu să faci să fie pe pământ ceea ce este scris în ele?
Poţi tu să ridici până la nori glasul tău ca să se sloboadă peste tine potopul ploilor?
Eşti tu în stare să azvârli fulgerele şi ele să plece şi să-ţi spună: Iată-ne?
Cine a pus atâta înţelepciune în pasărea Ibis sau cine i-a dat pricepere cocoşului?
Cine poate să ţină cu destoinicie socoteala norilor şi să verse pe pământ burdufurile cerului,
Ca să se adune pulberea şi să se întărească, iar bulgării de pământ să se lipească laolaltă?
Tu eşti cel ce aduci pradă leoaicei şi potoleşti foamea puilor de leu,
Când s-au ascuns în vizuini sau stau şi pândesc ascunşi în hăţişuri?
Cine are grijă de mâncarea corbului, când puii lui croncănesc la Dumnezeu de foame şi zboară încoace şi încolo după hrană?”
Iată cât este de puternic Cel care a insuflat pe autorul acestor rânduri! Iată cât este de bun şi de capabil să ne poarte de grijă în toate nevoile vieţii noastre: hrană, bunuri, îmbrăcăminte. Cu ce condiţie, însă? Să-L punem pe El în viaţa noastră deasupra tuturor dorinţelor noastre. Să facem din El, din acest Dumnezeu atât de puternic, Stăpânul şi prietenul nostru, conducându-ne toată viaţa după sfaturile şi învăţătura Sa.
epturile sale, au şi suflet, de care cel puţin în sărbători trebuie să se îngrijească în mod deosebit. Sunt oameni care nu înţeleg că nu se poate, aşa cum zice evanghelia de astăzi, să slujească şi lui Dumnezeu şi lui mamona, pentru că, vrând-nevrând, unul va ajunge să se bucure în sufletul lor de mai multă cinste şi de mai multă preţuire decât celălalt. Şi, va fi oare Dumnezeu acela?…
Sunt persoane care şi duminica şi în sărbători şi tot timpul petrec la fel: în aceeaşi agonie; în fuga aceasta după hrană, după bunuri materiale, după îmbrăcăminte, oameni„al căror dumnezeu este pântecele lor”, potrivit Apostolului Pavel (Flp. 3, 19). Ei bine, pe aceştia îi vizează evanghelia de astăzi! Nu vrea, Doamne fereşte, să ne spună că bunurile materiale nu au nicio importanţă pentru noi! Dimpotrivă! Haideţi să ne aducem aminte că Mântuitorului Hristos i-a fost milă de mulţimea care şedea şi-L asculta şi, pentru că se făcuse seară şi era înfometată, a binecuvântat pâinea şi peştele şi, înmulţindu-le, a purtat grijă de această necesitate a firii (Mt., cap. 14 şi 15).
Nu vrea Dumnezeu să ne spună că nu trebuie să ne îngrijim deloc de mâncare, de bunurile materiale necesare şi de îmbrăcăminte, ci ne interzice să ne facem din acestea mici „dumnezei”, care să se substituie adevăratului Dumnezeu în sufletele noastre. Nu cumva preocuparea noastră numărul unu — grijă, obsesie, stres — să fie de ordin material, iar El să ajungă să ocupe în inima noastră un loc secundar, ultimul loc sau nici măcar acela. Dumnezeu se vrea prezent permanent în sufletul şi în preocupările noastre.
Aşa trebuie să-L receptăm, iar nu în felul în care a ajuns să fie receptat astăzi de tot mai mulţi: ca Unul „îndepărtat” şi izolat undeva în cer, ce asistă pasiv cum se nasc oamenii şi mor, pentru ca după aceea să îi ia la Dânsul sau nu, fără însă a participa la viaţa lor şi ei la a Lui. Eu cred că pe Dumnezeu trebuie să-L receptăm ca pe „un prieten pe care-L ţinem totdeauna de mână” şi pe Care îl simţim totdeauna aproape. De ce aceasta? Pentru că am văzut cine este Dumnezeu! Am văzut că El este singurul în măsură să ne ajute în problemele, slăbiciunile şi nevoile noastre. El poate şi-Şi doreşte să fie prezent în fiecare act de-al nostru, numai să-I cerem ajutorul şi „să-L ţinem de mână” permanent.
Se spune că un om cu viaţă îmbunătăţită a primit la bătrîneţe de la Dumnezeu darul de a-şi vedea trecutul. Şi-a revăzut viaţa pe care a parcurs-o, paşii pe care i-a făcut în viaţă ca pe nişte urme moi pe nisip. Şi, întorcându-se şi reluându-şi firul vieţii sale de la început, a văzut că, de cele mai multe ori nu era numai o pereche de paşi, ci două. Alături de urmele sale pe nisip era încă o pereche de paşi, şi i-a zis Dumnezeu: Acestea sunt urmele Mele, care au fost alături de tine şi ţi-au călăuzit paşii, sprijinindu-te totdeauna.
Uitându-se mai bine însă, omul nostru a observat că, în clipele cele mai grele ale vieţii nu mai erau două perechi de urme, ci doar una, şi atunci a strigat la Dumnezeu şi I-a zis: Bine, Doamne, tocmai în clipele cele mai dureroase şi mai grele şi când aveam nevoie mai multă de Tine, m-ai lăsat singur?
Şi i-a zis Dumnezeu: Ia priveşte mai bine urmele acelea!
Şi uitându-se, a văzut că, de fapt, urmele nu erau ale lui, ci ale lui Dumnezeu, mai apăsate şi mai adânc înfipte în nisip, şi a zis: Doamne, ce înseamnă aceasta?
Ei bine, i-a răspuns Dumnezeu, în clipele cele mai grele din viaţa ta, pentru că M-ai slujit şi M-ai iubit, pentru că M-ai chemat totdeauna şi M-ai dorit, în clipele cele mai grele ale vieţii tale Eu te purtam pe umerii Mei!…”
Sursa: