PS CALINIC BOTOŞĂNEANUL: URMAREA LUI HRISTOS PRESUPUNE O MAXIMĂ DĂRUIRE DE SINE

PS CALINIC BOTOŞĂNEANUL:

URMAREA LUI HRISTOS PRESUPUNE O MAXIMĂ DĂRUIRE DE SINE

Urmarea lui Hristos presupune o maximă dăruire de sine. Deci, fără o renunţare liber consimţită la hedonismele sinelui, aşa încât în sinele nostru să vieţuiască Hristos (Efeseni 3, 17) şi fără o asumare a responsabilităţii Crucii cu tot ceea ce implică ea, nu poţi să devii ucenicul lui Hristos, nu poţi să-L urmezi pe Hristos. Or, fără de Hristos nu poţi face nimic (Ioan 15, 5).

Referatul biblic al Sfântului Evanghelist Marcu (8, 34-38), care s-a citit în cadrul Sfintei Liturghii, se găseşte şi la Sfinţii Evanghelişti Matei (16, 24-28) şi Luca (9, 23-27). Cuvintele pericopei sunt adresate „mulţimii“ şi „ucenicilor“ (8, 34). Sfântul Evanghelist Luca spune că erau adresate „către toţi“ (9, 32).

Referatul premerge celei dintâi prevestiri a Sfintelor Sale Patimi. Iisus le mai vorbise Apostolilor şi cu alte ocazii despre acest moment: cum ar fi cu prilejul curăţirii Templului, când le-a zis: „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi rezidi“ (Ioan 2, 19); sau când le-a spus ucenicilor lui Ioan: „Vor veni zile când Mirele va fi luat de la voi“ (Matei 9, 15); sau când i-a spus lui Nicodim: „Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului“ (Ioan 3, 14);
sau atunci când le-a spus cărturarilor care Îi cereau semn din cer: „precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi şi Fiul Omului în inima pământului trei zile şi trei nopţi“ (Matei 12, 39-40). Se pare că din spusele lui Iisus, ascultătorii n-au înţeles nimic. Aşa stând lucrurile, de această dată, Iisus s-a adresat pe faţă cercului restrâns al ucenicilor, zicându-le: „Fiul Omului trebuie să pătimească multe şi să fie defăimat de bătrâni, de arhierei şi de cărturari şi să fie omorât, iar după trei zile să învieze“ (Marcu 8, 31). Adică, să fie omorât de coaliţia conducătorilor iudei, Sanhedrinul, reprezentat de „bătrâni“ (autoritatea civilă), arhierei (autoritatea religioasă) şi cărturari (autoritatea intelectuală).

Planul lui Dumnezeu era altul

Eshatologicul „trebuie“ nu presupune o desfăşurare impusă a Patimilor, ci împlinirea voită de către Iisus a iconomiei mântuirii oamenilor, prevestită în Vechiul Testament: „va fi dispreţuit şi cel din urmă dintre oameni, om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă … dar El a luat asupra Sa durerile noastre“ (Isaia 53, 4-5) şi întărită de cuvintele Dreptului Simeon în momentul aducerii la Templu: „Iată, acesta este pus spre căderea şi ridicarea multora din Israel şi spre semn de contrazicere“ (Luca 2, 34). Vestea a căzut ca un trăsnet. La orice s-ar fi aşteptat Apostolii şi cei care-L urmau, numai la aşa ceva nu.  Atunci Petru L-a luat pe Iisus de o parte şi a început să-L dojenească, zicându-I: „Milostiv fii ţie, Doamne! Să nu-ţi fie ţie aceasta“ (Matei 16, 22). Apostolul Petru a încercat – fără îndoială – să-I sugereze Mântuitorului să evite Ierusalimul. El ar fi vrut ca nimic din cele spuse să nu I se întâmple, omeneşte vorbind. Însă, planul lui Dumnezeu era altul. Iisus, indignat de sugestiile apostolului, opuse învăţăturii Sale, întorcându-se spre Petru, i-a spus: „Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor“ (Matei 16, 23). Pentru o clipă, Petru a devenit prototipul gândirii omeneşti, care, adesea influenţată emoţional, nu observă că în spatele raţionamentelor se ascunde ispititorul de altădată din pustia Carantaniei, căruia i-a spus Mântuitorul: „Mergi înapoia Mea, satano!“ (Matei 4, 10). Petru avea un fel de a gândi sugerat de diavol. Însă, când Iisus i-a zis lui Petru „Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti“ (Matei 16, 23), nu i s-a adresat lui Petru, ca unui posedat, ci diavolului, care se folosea de el şi care îl făcea să fie potrivnic planului lui Dumnezeu. Îi cerea de fapt lui Iisus să renunţe la adevărata Sa misiune mesianică. Aşa stând lucrurile, Hristos le-a recomandat câteva principii morale în vederea unei răsplăţi veşnice: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie“ (Marcu 8, 34). „Mie!“, nu altcuiva, a spus Mântuitorul. Cuvinte greu de înţeles, dar şi de urmat, căci presupuneau o obedienţă spirituală necondiţionată. Cu atât mai greu de înţeles era Jertfa Sa mântuitoare.

Hristos îi oferă omului o orientare

Sfântul Evanghelist Luca spune: „Să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze“ (9, 23). De aici reiese cu şi mai multă pregnanţă că această invitaţie presupune o angajare fermă, un act responsabil. Aşadar, cel care vrea să fie ucenicul lui Hristos trebuie să împlinească trei condiţii indispensabile: să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-I urmeze.

Trebuie spus că în această succesiune putem discerne un adevăr de netăgăduit: Hristos îi oferă omului o orientare, nu-l lasă suspendat. Crucea îi indică sensul ascensiunii. Însă, calea spre Hristos presupune lepădarea de sine, ieşirea din autosuficienţă. Asumarea personală a crucii arată că nu este vorba de o poziţionare exterioară

a ucenicului în raport cu Iisus, ci despre o lucrare zilnică (Luca 9, 23). Omul are libertatea de a fi cu Hristos sau de a refuza acest tandem. Numai că, orice altă cale decât aceea de o împreună lucrare cu Dumnezeu este prăpăstioasă (Proverbe 15, 10).

Drumul spre Hristos este unul spre interiorul nostru

Urmarea lui Hristos presupune o maximă dăruire de sine. Deci, fără o renunţare liber consimţită la hedonismele sinelui, aşa încât în sinele nostru să vieţuiască Hristos (Efeseni 3, 17) şi fără o asumare a responsabilităţii Crucii cu tot ceea ce implică ea, nu poţi să devii ucenicul lui Hristos, nu poţi să-L urmezi pe Hristos. Or, fără de Hristos nu poţi face nimic (Ioan 15, 5). Drumul spre El nu este unul spre în afară, ci spre interiorul nostru. Aici vrea El să se întâlnească cu noi. Pricina pentru care El cere acestea de la Apostoli este justificată: „Căci cine va voi să-şi scape viaţa o va pierde, iar cine va pierde viaţa sa, pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va mântui“ (Marcu 8, 35).

Sfinţii Evanghelişti Matei şi Luca vorbesc despre mântuirea vieţii prin martiriu.

Sfântul Evanghelist Luca: „Cine va căuta să scape viaţa sa o va pierde, iar cine o va pierde o va dobândi“ (Luca 17, 33). Iar Sfântul Evanghelist Matei spune mai explicit: „Cine ţine la viaţa lui o va pierde, iar cine-şi va pierde viaţa lui pentru Mine o va găsi“ (Matei 10, 39). Ataşamentul faţă de Hristos implică suferinţe fizice şi morale, sintetizate în suferinţele provocate de Cruce. Ataşamentul nu cunoaşte limite, de aceea şi răsplata este pe măsură: „viaţa veşnică“. Martirii au transpus Evanghelia în viaţa lor, dovedind adevărul şi logica celor spuse de Hristos. Valoarea sufletului este incomensurabilă. Hristos a spus: „Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?“ (Marcu 8, 35-37). Sufletul are valoare veşnică, fapt pentru care nu-l poţi vinde şi nici cumpăra. Mergi dincolo cu ce ai făcut altora. Dai ca să primeşti cu dobândă în împărăţia lui Dumnezeu. Sufletul are aşa preţ, încât toată lumea nu preţuieşte cât el, întrucât existenţa la care-l cheamă Dumnezeu este transcendentă.

A-I urma lui Hristos înseamnă a trăi în conformitate cu preceptele Sale

Hristos conchide în manieră profetică, dar şi eshatologică: „Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri“ (Marcu 8, 38). Neamul desfrânat, despre care se face vorbire, vizează pe cei îndepărtaţi de Dumnezeu; pe cei infideli Lui; pe cei care ezită să se lepede de sine, în sensul renunţării la ce-i tenebros în viaţa lor, pe cei care renunţă la Cruce şi, implicit, la a-L mărturisi pe Hristos şi a-I urma. Or, a-I urma înseamnă a trăi în conformitate cu preceptele Sale, a trăi cu El şi pentru El. De aceea, Iisus le-a atras atenţia ascultătorilor Săi că după felul cum Îl mărturisesc, vor fi şi ei mărturisiţi dincolo, „atunci când Fiul Omului va veni întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi, ca să răsplătească fiecăruia după faptele sale“ (Matei 16, 27). Textul Sfintei Evanghelii se încheie cu un verset din capitolul următor: „Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei care stau aici, care nu vor gusta moartea până nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere“ (Marcu 9, 1). Versetul anticipă nu numai Schimbarea la Faţă a Mântuitorului, întâmplată după şase zile de la acest moment, cât mai ales Învierea Sa, a cărei anticipare este descoperirea slavei Sale de pe Muntele Taborului.

Sfântul Evanghelist Matei spune că mulţi din cei ce vor fi prezenţi acolo nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea pe Fiul Omului venind în împărăţia Sa (16, 28). Deşi mulţi exegeţi, urmând Sfântului Ioan Hrisostom, cred că prin venirea Fiului Omului Mântuitorul a vizat Shimbarea la Faţă, alţii consideră că nu poate fi acesta sensul cuvintelor Lui, deoarece la Schimbarea la Faţă nu avem dată o venire a împărăţiei Sale în lume. Pe de altă parte, din textele paralele ştim că venirea Fiului Omului vizează şi Judecata finală. Acestea sunt motivele pentru care exegeţii aplică acest verset în sensul unei proorocii a dărâmării Ierusalimului sau a venirii Fiului Omului la învierea generală, sau la coborârea Duhului Sfânt.

Dar să revenim, privilegiaţi de vederea acestei slave a Schimbării la Faţă, înainte de a fi martorii Învierii Sale, Apostolii Petru, Iacov şi Ioan, cărora li s-a revelat Mântuitorul în toată slava Sa, se vor împărtăşi deopotrivă şi de mărturisirea Tatălui: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, pe Acesta să-L ascultaţi“. Şi aşa cum s-au învrednicit de slava Schimbării la Faţă, împărtăşire anticipată şi vizibilă din slava negrăită a împărăţiei cerurilor (II Petru 1, 17-18), întocmai se vor învrednici şi de slava Învierii, Înălţării şi Cincizecimii, care a marcat întemeierea Sfintei noastre Biserici. Dar nu numai ei, ci şi toţi cei care au fost martorii Învierii Sale.

Fie ca şi noi, cei care ne-am răstignit sinele împreună cu patimile şi cu poftele ce izvorăsc din iubirea acestuia, asumându-ne liber consimţit şi nu din silă responsabilitatea Crucii, să ne învrednicim de vederea slavei lui Dumnezeu în împărăţia Sa!

Sursa:http://www.doxologia.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

%d blogeri au apreciat: