Acasă > ORTODOXIE > PS Macarie Drăgoi, Episcopul Europei de Nord: Sfinţii Martiri Năsăudeni Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Telciu, Grigorie din Zagra şi Vasile din Mocod (2011)

PS Macarie Drăgoi, Episcopul Europei de Nord: Sfinţii Martiri Năsăudeni Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Telciu, Grigorie din Zagra şi Vasile din Mocod (2011)

Sfinţii Martiri Năsăudeni Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Telciu, Grigorie din Zagra şi Vasile din Mocod

†Macarie Drăgoi – Episcopul Europei de Nord

sf-martiri-nasaudeni1

Zona Năsăudului, acest străvechi colţ de ţară românească, a dat mereu prin oamenii ei dovezi de apărare a demnităţii naţionale şi a credinţei strămoşeşti. Un asemenea exemplu vrednic de pomenire este cel al lui Atanasie (în graiul popular al locului „Tănase” al lui Dănilă) şi ai celorlalţi dimpreună cu dânsul, cei care s-au impus în conştiinţa românilor năsăudeni şi a Ardealului întreg prin curajul şi prin modul autentic în care şi-au mărturisit credinţa străbună.

Încă de la prima întrunire a Sinodului Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, din 11 aprilie 2006, s-a luat hotărârea de a se înainta Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române propunerea de canonizare a Mărturisitorului Atanasie Todoran din Bichigiu şi ai celorlalţi ţărani martiri din zona Năsăudului. În prima şedinţă de lucru a Sfântului Sinod prezidată de noul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Prea Fericitul Părinte Daniel, desfăşurată în 22-24 octombrie 2007, la propunerea Înalt Preasfinţitului Părinte Mitropolit Bartolomeu, s-a hotărât trecerea în rândul sfinţilor a Martirilor năsăudeni,Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Telciu, Grigorie din Zagra, Vasile din Mocod, de pe cuprinsul Ţării Năsăudului, cu ziua de pomenire la 12 noiembrie.

Atanasie Todoran a lui Dănilă din Bichigiu, de pe Sălăuţa, înrudit cu familia preoţilor Coşbuc din Hordou, fusese militar în armata habsburgică, în perioada de domnie a împăratului Leopold I (1640-1705). A părăsit armata austriacă şi s-a refugiat în Munţii Ţibleşului, apoi în Maramureş şi în Moldova, unde a rămas o perioadă mai îndelungată. Revine în ţinuturile de obârşie, din partea Năsăudului, în perioada în care Imperiul habsburgic încerca să consolideze frontierele sale de răsărit prin militarizarea zonei şi crearea unui Regiment de graniţă în aceste locuri. Concomitent cu militarizarea, austriecii urmăreau un al doilea obiectiv, deloc lipsit de importanţă pentru întărirea stăpânirii lor în Transilvania, şi anume atragerea românilor la catolicism, prin unirea cu Biserica Romei. Acesta este contextul în care se înscrie episodul ilustrat de mişcarea de protest de la Salva din 1763, condusă de Atanasie Todoran, cu multiple semnificaţii în plan naţional şi spiritual deopotrivă.

Desfăşurarea evenimentelor care au culiminat cu martirajul lui Atanasie Todoran, prin tragerea sa pe roată, s-a produs la începutul lunii mai 1763, când generalul Bukow a venit împreună cu un corp armat să primească jurământul grănicerilor năsăudeni. Din suita generalului făcea parte şi episcopul greco-catolic Petru Pavel Aron (1754-1764), fiind desemnat ca să binecuvinteze steagul regimentului grăniceresc, aceste momente solemne organizându-se în localitatea Salva, pe platoul numit „Mocirlă”. Dar mare a fost uimirea şi contrarierea asistenţei când, din rândul cavaleriei grănicereşti, a ieşit veteranul Todoran adresându-se confraţilor săi: ”De doi ani noi suntem cătane dar carte n-am căpătat de la înălţata împărăteasă că suntem oameni liberi. Ne-au scris ca iobagi, dăm dare şi facem slujbe cătăneşti; copiii noştri vor merge până la marginile pământului să-şi verse sângele, dar pentru ce? Ca să fim robiţi, să n-avem nici un drept, copiii noştri să fie tot proşti, ori vor învăţa ceva, ori ba? Aşa nu vom purta armele, ca şi sfânta lege să ne-o ciufulească şi batjocorească tisturile (ofiţerii imperiali). Jos armele! …”.

Cuvântarea înflăcărată a lui Atanasie a avut un impact deosebit asupra celor prezenţi. Grănicerii l-au alungat pe Bukow şi pe ofiţeri şi s-au hotărât să continue revolta. Se zice că înţeleptul bătrân s-a dus la episcopul unit şi i-a spus: „Fătul meu, de unde eşti?” Acela i-a răspuns: „De la Blaj”. „Dacă eşti de la Blaj şi împărăteasa ţi-a dat domeniu, du-te acolo şi stai liniştit nu ne tulbura pe noi în credinţa noastră”. După aceea l-a luat pe vlădică de mână şi l-a condus prin mulţimea tulburată ca nu cumva aceasta să năvălească asupra lui.

La scurt timp după conflict, a venit la Salva o comisie imperială, pentru a face cercetări asupra faptelor. Ancheta s-a întins pe durata a şase luni, fiind îndreptată, în mod evident, asupra principalului conducător al protestelor, Atanasie din Bichigiu. Acesta n-a retractat nimic din învinuirile aduse, asumându-şi cu bărbăţie mucenicească răspunderea celor întâmplate. Sentinţa s-a pronunţat în ziua de 12 noiembrie 1763, în faţa „cvartirului” colonelului Schroder din Bistriţa, fiind scrisă pe o filă separată şi comunicată magistratului bistriţean. Actul prevedea ca Todoran al lui Danilă din Bichigiu în vârstă de 104 ani (după alţii de 120 ani), să fie frânt cu roata „pentru că a reţinut pe oameni de la unire şi de la înrolarea în statul militar grăniceresc, precum şi pentru că, la cererea stăruitoare a fiului său muribund, n-a lăsat să i se ofere acestuia Sfânta Cuminecătură”, de către preotul greco-catolic. Odată cu el au fost spânzuraţi Vasile Dumitru a Popii din Mocod, Grigore Mani din Zagra şi Vasile Oichi din Telciu, iar trupurile lor au rămas neînmormântate, pentru aceeaşi vină. Altor 15 conducători ai revoltei li s-a comutat pedeapsa: să treacă de 10 ori în sus şi în jos „printre loviturile de vergi a 300 de soldaţi”. La executarea pedepsei, atât Atanasie, cât şi confraţii săi de supliciu, au mărturisit că nu regretă cele întâmplate, deoarece este mai bine să-şi jertfească viaţa decât să trăiască oprimaţi, trecuţi cu forţa la o credinţă străină de sufletul lor.

Peste timp, mărturisirea dreptei credinţe şi atitudinea eroică a bătrânului Atanasie din Bichigiu, au rămas în conştiinţa colectivă a locuitorilor din vetrele năsăudene, în inima lor şi în creaţiile populare:

În pământ de m-or băga

Nu mă las de legea mea

Asta-I legea lui Hristos

Sloboziţi puştile jos[…]

*

[…]De la-nalta Împărăţie

O venit o comnişie

Şi pe mulţi îi judecară

Feştecare cum să piară:

Unii-n temniţă băgaţi

Opt să fie spânzuraţi

Numa moşu Todoran

Nenfricatu veteran

El s-o sfârşit tras pe roată

Plâns şi azi de lumea toată[…]

*

[…] Când Todoran a murit

Soarele n-a strălucit,

Luna nu s-a arătat

Şi nici ceriul n-a-nstelat,

Făr` a fost numai o jele

De pe pământ pân ` la stele[…]

Persistenţa figurii şi a faptelor lui Atanasie Todoran în memoria colectivă a transilvănenilor este dovedită şi de o scrisoare inedită a lui Nestor Simon, un cercetător pe nedrept uitat al istoriei acestui ţinut, din Cluj, 5 septembrie 1887. Acest document arhivistic aduce o precizare importantă, potrivit căruia “năsăudenii s-au opus de două ori unirei: I. unimei religioase cu Roma şi 2 uniunei politice în 1848”. Totodată, epistola restituie valoarea mărturisitoare a jertfei lui Atanasie, în condiţiile în care majoritatea studiilor istorice au accentuat doar importanţa sa socială şi politico-naţională. În acest sens, Nestor Simon scria, printre altele: “am aflat cauza pentru care s-a opus Todoran Tănase contra militarizării. Adecă el nu s-a opus militarizării, ci s-a opus încercărilor de a se uni cu biserica Romei, deoarece pe atunci curgeau luptele cele mai înverşunate şi Curtea din Viena voia ca militarizând, totodată, să esopereze şi uniunea”. Documentul citat confirmă şi întăreşte ultimele cuvinte rostite de martir, înainte de-aşi încredinţa sufletul lui Hristos: „Nu vă daţi unirei!” (cf. Pr. Dorel Man, Fapta lui Tănase Todoran din anul 1763 în conştiinţa urmaşilor: o scrisoare-document din anul 1887 privind revolta de la Salva, in „Studia UBB. Theologia Ortodoxa”, nr. 1/2006).

Semnificaţia profundă a jertfei lui Atanasie Todoran şi a celor dimpreună cu el ne este înfăţişată într-un mod pilduitor, în jurul anului 1890, graţie întâmplărilor petrecute într-o aşezare grănicerească din districtul năsăudean, devenită între timp integral greco-catolică, cu ocazia încercării de instituire a unui nou preot în localitatea Feldru. Problema numirii unui nou paroh în această aşezare de confesiune unită, a reprezentat deopotrivă un caz de „senzaţie” pentru gazetele româneşti şi maghiare ale epocii, cât şi un exemplu semnificativ despre impactul peste timp în sufletul locuitorilor din satele someşene, a rezistenţei ortodoxe întruchipate cu forţa exemplului personal, în faţa ofensivei catolicizante din secolul XVIII, de către Atanasie Todoran şi numeroşii mărturisitori ai credinţei străbune.

Evenimentele pe care le evocăm, petrecute spre sfârşitul secolului XIX, au avut următoarea desfăşurare. În 16 noiembrie 1890, preotul Onisim Rotariu intra în Feldru, însoţit de vicarul foraneu greco-catolic Grigore Moisil, sub protecţia unui grup de jandarmi, pentru a-şi prelua parohia în care fusese numit în pofida refuzului categoric al comunităţii. Episodul se consumă cu final tragic: după Liturghie, când a venit momentul începerii ceremonialului de instalare, parohienii protestează, urmează altercaţii între aceştia şi jandarmi, care se finalizează prin împuşcarea a 6 săteni şi rănirea altor 17, dintre care 2 au murit ulterior.

După moartea preotului din Feldru, Grigore Mureşan, la începutul anului 1890, această comunitate parohială dorea numirea ca succesor în parohie a fiului acestuia, cu studiile încă neîncheiate, aflat pe atunci în seminarul de la Gherla. Pe durata vacanţei, până la numirea unui nou titular, parohia a fost încredinţată lui Grigore Ciuntereiu, ca preot administrator interimar. Situaţia s-a complicat în momentul în care preotul Onisim Rotariu, rudă cu vicarul foraneu Moisil şi sprijinit în consecinţă de acesta, şi-a câştigat de partea sa senatul bisericesc parohial, obţinând numirea din partea consistoriului episcopal de Gherla, înainte de a se încheia anul de vacanţă al parohiei respective. Vestea numirii sale ca paroh al Feldrului i-a iritat pe săteni, care vor protesta în repetate rânduri pe lângă vicarul Rodnei precum şi pe lângă episcopul unit de la Gherla. Controversa capătă un caracter conflictual şi mai pronunţat ca urmare a faptului că, de această dată, pretendentul Rotariu avea sprijinul vicarului Moisil, iar instalarea sa în parohie sub protecţia jandarmilor a radicalizat la maximum adversitatăţile din comună, ducând la tragicul final al întregii desfăşurări, prezentată pe larg de gazetele româneşti şi maghiare ale timpului.

Succesiunea evenimentelor care compun acest caz poate fi reconstituită atât cu ajutorul relatărilor din presă, cât şi pe baza documentelor de arhivă, provenite din cancelaria vicarului foraneu de Rodna. Astfel, în 13 august 1890, comunitatea din Feldru reînnoieşte printr-un memorandum către arhiereul lor, protestul faţă de numirea ca paroh a lui Onisim Rotariu, document bogat în informaţii dar şi cu o mare savoare şi plasticitate a limbii. Refuzul primirii lui Rotariu ca paroh, o persoană suspectată de către semnatarii memorandumului de înclinaţii materialiste, este formulat în următorii termeni: „Şi apoi noi, Ilustrissime, oameni nemulţămitori şi neîndestuliţi vă spunem drept că nu ne trebuie”.

Credincioşii din parohii foloseau, în asemenea situaţii, argumente dintre cele mai convingătoare, ca acum, în situaţia menţionată, când se apelează la exemple perene din istoria ţinutului grăniceresc şi a Ardealului. Parohienii din Feldru îşi întemeiază refuzul pe invocarea trecutului ortodox al văii Someşului, precum şi pe statornicia în credinţă a strămoşilor, apărători ai legii şi dreptăţii. Aceştia evocă momentele de luptă şi grea cumpănă, care prezintă în prin plan atitudinea martirului Atanasie Todoran din Bichigiu, frânt cu roata pentru singura lui vină de a-şi fi apărat credinţa dreptmăritoare: „În care caz contrar, vă spunem drept, că vom fi siliţi a păşi pe cărările acelea care ni le-a închis în secolul trecut introducerea militarismului cu terorizarea, îngrozirea şi chinuirea preoţilor şi poporului de pe Valea Someşului şi care s-a sfârşit cu tăierea pe roată al martirului nostru Todoranu din Bichigiu, pentru că şi-a apărat religiunea străbună până şi-a pus şi capul” (cf. Macarie Drăgoi, Instituirea preoţilor în Vicariatul Rodnei-cazul de la Feldru din 1890, in “Arhiva Someşană”, V, 2006). Impresionează în textul acestui document, apelul la experienţele trecute ale regiunii şi la sacrificiile îndurate în contextul impunerii catolicismului, la chipul luminos al bătrânului Atanasie Todoran din Bichigiul Năsăudului, care a rămas atât de viu în conştiinţa şi evlavia urmaşilor.

Pe întreaga durată a desfăşurării evenimentelor, comunitatea greco-catolică din Feldru, va susţine constant ca pe o alternativă firească, trecerea la ortodoxie şi revenirea astfel la credinţa înaintaşilor, fapt care a răscolit, se pare, autoritatea diecezană greco-catolică de la Gherla, care a şi revenit asupra hotărârii sale iniţiale. Hotărârea feldrihanilor, exprimată oarecum in extremis la 1890, va fi împlinită în anul 1948 prin revenirea în sânul Bisericii Ortodoxe a preoţilor şi credincioşilor din ţinuturile îndelung încercate ale Transilvaniei străbune.

La toate aceste mărturii mai vechi, se cuvine a fi adăugată în final şi o alta mai recentă, aparţinând unuia dintre bătrânii comunităţii din Bichigiu, care a contribuit, alături de consătenii săi, la întemeierea noii mănăstiri de aici. Petre Tecar, la cei peste 80 de ani, evocă vremurile străluminate de obiceiurile locului şi de jertfa acestui mărturisitor al plaiurilor năsăudene, aşa cum a moştenit de la înaintaşi: „Tata meu, Timoftei Tecar, care a trăit 96 de ani, îmi spunea că pe vremea când era copil, mergea împreună cu alţi copii în ziua de Paşti «în Piezi» la casele oamenilor şi gazda le dădea ouă roşii la copii, cum îi obiceiul la noi în sat. Copiii se duceau şi la casa lui Tănase Todoran, care mai exista pe vremea aceea şi era la gura Văii Moroşanului, sub Pleşe, cum îi zicem noi. În casa lui Todoran mai stătea o nepoată de-a dânsului care le împărţea, la fel ca şi alte găzdoaie din sat, ouă roşii la copiii care veneau în ziua de Paşti «în Piezi». Mai trăiesc în Bichigiu două viţe de Todoran. Amândouă pot să-i fie neamuri. Mai ştiu de la tatăl meu că Tănase Todoran o mers pe jos la Viena să ceară de la împărăteasa drepturile românilor asupriţi în religia noastră strămoşească ortodoxă. Pentru aceea luptăm şi noi astăzi, pentru credinţă şi adevăr, că suntem sânge de-a lui”.

Sursa: www.parohia-solvesborg.se

Categories: ORTODOXIE Tags: