Acasă > Cuvinte de folos, Predici > Sf. Ierarh Luca al Crimeei: Predica la Duminica Lăsatului sec de brânză

Sf. Ierarh Luca al Crimeei: Predica la Duminica Lăsatului sec de brânză

Sf. Ierarh Luca al Crimeei: Predică la Duminica Lăsatului sec de brânză

Cuvinte în Duminica Lăsatului sec de brânză
Despre post

Mâine începe Postul Mare. Ei bine, ce este postul? Pentru ce a fost el rânduit? Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit nu o dată despre post. În timpul vieţii Lui pământeşti, ucenicii Lui n-au postit, iar când cărturarii şi fariseii au început să-i mustre pentru asta pe ei şi pe însuşi Domnul Iisus Hristos, El le-a răspuns: Puteţi, oare, să faceţi pe fiii nunţii să postească cât timp Mirele este cu ei? (Lc. 5, 34). Cât timp a fost cu apostolii însuşi Domnul Iisus Hristos, Dumnezeiescul Mire al Bisericii Sale, bucuria le umplea inima şi, bineînţeles, n-aveau nevoie să postească. Domnul a adăugat însă că vor veni zile când Mirele va fi luat de la ei, şi atunci vor posti. Astfel, El le-a poruncit să postească în anumite zile. În pericopa evanghelică de astăzi aţi auzit cuvintele Domnului privitoare la faptul că trebuie să postim. El ne-a prevenit ca nu cumva să postim ca fariseii şi cărturarii, pentru care era important numai să pară postitori, drept care făceau o faţă mohorâtă şi îmbrăcau haine de doliu. 

Domnul Iisus Hristos ne porunceşte să ne purtăm cu totul altfel în vremea postului: să postim cu feţe vesele, pline de bucurie, ca ascunzând postirea noastră de ochii oamenilor să postim înaintea lui Dumnezeu, Care, văzând taina inimii noastre pline de evlavie şi de frica Lui, ne va răsplăti la arătare (v. Mt. 6, 16-18). Iar cei care postesc doar de ochii lumii şi-au primit deja răsplata prin cinstirea pe care le-o arată oamenii.

Aceste pilde sunt îndeajuns ca să vă încredinţaţi de sfinţenia postului, de faptul că el a fost poruncit de către însuşi Domnul Iisus Hristos, drept care trebuie să avem mare evlavie faţă de post, mare luare-aminte şi cinstire adâncă. Postul trebuie să fie pentru noi un lucru extrem de important.

Cât de greu este când vezi că poporul nostru nu mai are aproape nici o idee despre post, că aproape n-au mai rămas oameni care ţin posturile. Cei ce postesc sunt batjocoriţi, sunt numiţi „făţarnici”. Să ne gândim: aşa era pe timpuri în ţara noastră? Postea întreg poporul, începând cu ţarul – şi ţineau nu numai Postul Mare, ci şi toate celelalte posturi, miercurile şi vinerile. Copiii mirenilor erau educaţi în frica lui Dumnezeu, în adânc respect faţă de toate regulile Bisericii, inclusiv faţă de cea privitoare la post. Ei se pătrundeau din copilărie de adâncă cinstire faţă de post şi socoteau că este un păcat greu călcarea lui. Şi era cucernic poporul rus – iar acum cât de puţin a mai rămas din vechea cucernicie!

Ca atare, datoria mea este să vă amintesc marea sfinţenie a postului, să vă lămuresc de ce este nevoie de el – fiindcă oamenii uşuratici spun deseori: „Dar nu-i totuna ce mâncăm, ce, prin mâncare trebuie să plăcem lui Dumnezeu?”, şi dispreţuiesc postul. Dar dacă însuşi Domnul Iisus Hristos ne-a lăsat rânduiala postului, înseamnă că el este un lucru foarte însemnat, indispensabil – şi cel care dispreţuieşte postul, care nu dă două parale pe el, dispreţuieşte cuvintele Domnului Iisus Hristos.

Ca să înţelegem mai bine toată însemnătatea postului, trebuie să lămurim pentru început care e scopul lui.

Postul ne învaţă să ne înfrânăm. Prin post ne obişnuim să ne înfrânăm poftele pântecelui, să călcăm în picioare poftele rele ale trupului, care se străduiesc întotdeauna să aibă întâietate asupra duhului, încercând să înăbuşe orice năzuinţă duhovnicească, supunând voinţa cugetării sale.

Trupul nu ne duce la bine: el e izvorul celor mai multe păcate şi sminteli, în săvârşirea lucrurilor care plac trupului se află esenţa majorităţii păcatelor – şi dacă noi, conştientizând lucrul acesta, ne silim trupul să postească, dacă îl lipsim de mâncăruri gustoase şi îmbelşugate, dacă ne mulţumim cu strictul necesar, prin asta câştigăm o victorie asupra lui, îndepărtăm ceea ce ne împiedicăm să ducem o viaţă duhovnicească, dăm libertate duhului, îl înaripăm în năzuinţa lui spre tot ce este sfânt, ceresc, înalt.

Sarcina noastră e să ne înfrânăm de la toate patimile şi poftele rele, de la tot ce este rău, de la tot ce aduce vătămare aproapelui, de la orice lucru pe care ni-l dictează egoismul şi adorarea de sine. Aşadar, trebuie să ne educăm voinţa în aşa fel ca ea să fie îndreptată spre lupta cu patimile, ca toate dorinţele noastre să năzuiască nu către satisfacerea imboldurilor trupului, ci către cele de sus, către cele cereşti, ca să avem sus inimile, ca să trăim întotdeauna cu gândul la Dumnezeu, la poruncile lui Hristos.

În acest scop, trebuie să educăm în noi deprinderea înfrânării, fiindcă ştiţi că la orice scop dificil se ajunge pe calea antrenamentului de lungă durată. Adevărul acesta este valabil pentru orice muncă, atât intelectuală cât şi fizică. Scopurile mari se ating doar cu silinţă mare. Ca atare, trebuie să înţelegem că şi scopul atât de înalt al înfrânării trupului nostru, al luptei cu patimile, cere exersare constantă, luptă permanentă.

Postul este tocmai o astfel de şcoală a înfrânării. Omul obişnuit cu postul, care ţine toate posturile, mai ales când a postit toată viaţa, cum făceau marii nevoitori, capătă o putere uriaşă în lupta cu toate ispitele, învaţă să se înfrâneze de la tot păcatul. Aici este însemnătatea de temelie a postului. Dar postul, mai ales Postul Mare, are şi o altă însemnătate, fiindcă este vreme de pocăinţă, de mărturisire, vreme pentru Sfânta împărtăşire, şi ca atare trebuie să petrecem această vreme în aducere-aminte necontenită de păcate şi de nevoia spovedaniei.

Şi dacă vom posti, însăşi înfrânarea de la mâncare ne va aduce mereu aminte de acest fapt. Când te aşezi la masă şi începi să mănânci gustarea sărăcăcioasă, îţi aminteşti de ce ai nevoie să faci asta: fiindcă suntem apăsaţi de păcate şi în vederea marelui Praznic trebuie să ne curăţim de ele şi de tot răul, ca în Luminata Zi a Paştilor să ne înfăţişăm lui Dumnezeu curaţi, îndreptăţiţi, pocăiţi până în adânc. Vedeţi ce mare este şi această însemnătate a postului?

Doar oamenii stricaţi şi nechibzuiţi dispreţuiesc postul. Din păcate, copiii generaţiei noastre sunt însă educaţi într-o deplină necunoaştere a postului, nu sunt deprinşi cu el, nu-şi pleacă micuţele capete de copil în faţa poruncilor Bisericii. Ar trebui ca ei să se înveţe cu postul de la cea mai fragedă vârstă cu putinţă, ca să crească o nouă generaţie de creştini, care să fie cu totul altfel decât acest tineret desfrânat şi ateu care ne înconjoară. Este nevoie ca copiii creştinilor să lumineze ca nişte stele curate în această societate păcătoasă, care calcă în picioare Sângele lui Hristos.

Pătrundeţi-vă de sfântul gând al însemnătăţii postului şi al educării copiilor voştri în păzire neabătută a lui.

Înainte de a vorbi despre post, Domnul Iisus Hristos ne-a spus şi prima condiţie ca postul să ne fie spre mântuire: De nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre (Mt. 6, 15). Vă mai amintesc şi pilda împăratului care a hotărât să încheie socotelile cu toţi datornicii săi. I s-a înfăţişat un om care îi era dator cu o sumă uriaşă de bani. Dat fiind că nu avea de unde să-i înapoieze, împăratul a poruncit să fie vândut el însuşi, împreună cu soţia, copiii şi toată averea lui, pentru acoperirea datoriei. Atunci, datornicul a început să-l roage pe împărat să mai rabde, promiţând că în timp va plăti tot. Făcându-i-se milă de el, împăratul i-a iertat datoria în întregime.

Ce credeţi că s-a întâmplat? Îndată ce omul cu pricina a ieşit de la împărat, s-a întâlnit cu cineva care îi era lui dator cu o sumă neînsemnată. A început să pretindă plata neîntârziată a datoriei şi, înhăţându-l, a început să îl sugrume. Văzând asta, slugile împărăteşti s-au tulburat foarte tare şi au povestit totul împăratului. Acesta a poruncit ca datornicul său să fie chemat şi i-a zis: Slugă vicleană! Toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce va plăti toată datoria (Mt. 18, 32-34).

Oare nu era drept să facă aşa? Domnul ne-a poruncit să iertăm aproapelui greşelile faţă de noi, dacă vrem să primim iertare de la Dumnezeu. De asemenea, Domnul Iisus Hristos ne-a învăţat să ne rugăm lui Dumnezeu prin cuvintele următoare: Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri (Mt. 6, 12).

Aşadar, iertaţi-i pe toţi cei care sunt vinovaţi faţă de voi, care v-au făcut să suferiţi, care v-au rănit orgoliul. Aceasta este condiţia dintâi şi de temelie pentru a pune început postului. Doar când îi vom ierta pe toţi vom putea începe postul şi marea taină a pocăinţei. Dar oamenilor, de multe ori, le este greu să ierte. Cu câtă greutate se răsuceşte limba ca să spună nişte cuvinte atât de simple: „Iartă-mă, fratele meu!”, de parcă o leagă cineva! De legat i-o leagă chiar diavolul, şi de asta ne e atât de greu să spunem cuvintele acestea simple.

Dar fiecare om care a biruit măcar o dată piedica aceasta, care a spus pentru prima dată: „Iartă-mă”, simte cum se schimbă fără întârziere inima sa, simte în ea îndată o bucurie lină. A iertat, iar Domnul i-a dat bucurie şi pace în suflet. A doua oară este deja mult mai uşor să spună: „Iartă-mă”, iar a treia oară foarte uşor. Şi omul se învaţă să ceară iertare cu uşurinţă şi repede, şi i se duce apăsarea de pe inimă, şi nu mai zace pe ea piatra duşmăniei, şi în locul urii în inima lui se sălăşluieşte sfânta dragoste.

Pentru monahi, cuvântul „iartă-mă” e cel mai însemnat, cea mai mare obligaţie. Bătrânii duhovniceşti, cărora li se încredinţau monahii spre a-i călăuzi în viaţa duhovnicească, îi învăţau în primul rând să răspundă cu acest cuvânt la orice mustrare li s-ar fi făcut, făcând totodată o plecăciune adâncă celui care i-ar fi mustrat.

Au fost şi oameni uimitori, care rosteau acest cuvânt chiar şi atunci când asupra lor cădeau cele mai ruşinoase şi nedrepte învinuiri. Erau monahi învinuiţi de curvie, care nu se dezvinovăţeau şi nu răspundeau la acele clevetiri murdare, ci doar le răspundeau: „Iartă-mă” cu smerenie celor care îi asupreau. După aceea, timp de mulţi ani trăiau înfieraţi cu numele de „curvar”, şi deseori doar înainte de ieşirea din această viaţă Domnul vădea nevinovăţia lor şi se cutremurau inimile celor care îi socotiseră păcătoşi. Iată cât de mare este puterea sfintei iertări.

Aşadar, să începem postul iertând pe toţi greşiţii noştri: pe toţi cei care ne-au jignit, care ne-au făcut daune, care ne-au amărât cu ceva. Şi în timpul postului să împlinim faţă de toţi vrăjmaşii noştri porunca Sfântului Apostol Pavel pe care am auzit-o în Apostolul de astăzi: Nimănui cu nimic să nu fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de celălalt – că cel care iubeşte pe aproapele a împlinit legea; fiindcă poruncile: „Să nu săvârşeşti preacurvie, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, să nu pofteşti” şi orice altă poruncă ar mai fi se cuprind în acest cuvânt: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iubirea nu face rău aproapelui; iubirea este deci împlinirea legii – şi aceasta, fiindcă ştiţi în ce timp ne găsim, căci este chiar ceasul să vă treziţi din somn (Rom. 13, 8-11).

A venit vremea să ne trezim din somnul nostru nesfârşit, în care nu ne gândim la Dumnezeu, căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut (Rom. 13, 11). Acum, după ce a trecut oarecare vreme în care am slujit Domnului, mântuirea e mai aproape de noi decât atunci când de-abia păşisem pe calea vieţii creştineşti. Noaptea e pe sfârşite, iar ziua s-a apropiat (Rom. 13, 12). A trecut noaptea când trăiam în bezna de nepătruns a necunoaşterii lui Dumnezeu, în mândrie şi egoism. Ziua pocăinţei s-a apropiat. Să lepădăm, dar, lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii; să umblăm cuviincios, ca ziua, nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi pizmă, ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos, şi grija de trup nu o faceţi spre pofte (v. Rom. 13, 12-14). Tocmai asta ne învaţă Marele Post. Amin.

18 martie 1945

Sursa: Fragment din cartea La porțile Postului Mare – Predici la Triod, Sf. Luca al Crimeei, Editura Biserica Ortodoxă, București, 2004, p. 40-42.

Categories: Cuvinte de folos, Predici Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.