Ca urmare a abaterii de la adevărul evanghelic, catolicii, apărându-şi propria nedreptate, se înverşunează împotriva ortodocşilor, îi urăsc, îi ocărăsc cu tot felul de cuvinte nedrepte şi hulitoare, defăimând în fel şi chip însăşi credinţa noastră, credinţa cea adevărată. în loc ca, pentru refacerea dreptăţii şi a păcii, să se lepede de părerile lor mincinoase, vătămătoare şi pierzătoare, şi să vină în conglăsuire cu Ortodoxia, se socot în drept să apere minciuna şi să întărească minciuna spre propria lor pierzare. Catolici, veniţi-vă în fire, treziţi-vă! Aţi fost duşi în rătăcire! Întoarceţi-vă la adevăr!

Proscomidia înfăţişează limpede Biserica întreagă cu Capul ei, Hristos, şi cu mădularele ei cereşti, pământeşti şi adormite. O, minunată unire a lui Dumnezeu cu oamenii! Romano-catolicii au lepădat proscomidia, şi prin aceasta au descăpăţânat Biserica, rupând legătura învederată a Bisericii văzute, luptătoare, cu Biserica nevăzută, triumfătoare, ca în locul lui Hristos să îi dea alt cap – un om care nu este slobod de rătăciri la care ea le face părtaşe şi pe mădularele sale, clerici şi mireni. O, cât de înţelept, de adevărat şi de mântuitor este aşezământul Bisericii, pe care o feresc de rătăciri Duhul Sfânt şi Hristos – Capul ei Cel atotputernic.
(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile însemnări)

Recunoscându-l drept Cap al Bisericii pe papa, au pierdut adevăratul Cap al Bisericii – pe Hristos – şi au rămas fără Cap. Toată istoria papismului dă mărturie că romano-catolicii nu au Cap, pentru că ei afirmă lucruri necuviincioase, luptă împotriva Bisericii Ortodoxe – şi nu numai duhovniceşte, ci şi trupeşte: prin ură, prin răutate, prin răzbunare, prin ocări de tot felul, prin omoruri mişeleşti, prin incendii, răzvrătiri, nesupunere, separatism, în ciuda faptului că polonezii trăiesc în Rusia nestingheriţi, neasupriţi, în toată îndestularea, ca şi celelalte popoare. Ura catolicilor faţă de ortodocşi este istorică şi cât se poate de turbată: mulţi dintre preoţii şi episcopii catolici, ca şi dintre intelectualii catolici, sunt gata să ne înghită de vii. Luminează-i, înţelepţeşte-i şi mântuieşte-i, Doamne! Unde este la ei Capul Bisericii – Hristos? El este dragoste, bunătate, blândeţe, milostivire, îndelungă răbdare – iar la catolici nu vezi nimic de acest fel. Iar în dogmele lor câte erezii, câte inovaţii, câte abateri de la adevăr! O, pierzător sistem papist!
(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile însemnări)

Faţă către faţă, gură către gură vorbim noi, creştinii ortodocşi, cu Domnul, cu Maica lui Dumnezeu, cu sfinţii îngeri şi cu toţi sfinţii. Iată ce înseamnă, după obiceiul creştin ortodox, a te ruga cu evlavie, în duh şi în adevăr, în faţa sfintelor icoane. Iată de ce le punem în biserici şi în paraclise, precum şi la noi acasă.
Noi credem că Domnul şi sfinţii Lui ne sunt aproape şi că noi alcătuim un singur trup duhovnicesc cu ei, o singură Biserică, după cum unul singur este Capul lor şi al nostru, Domnul lisus Hristos. Când credinţa noastră în sfintele icoane şi în Biserică este de acest fel, oare voi, eretici luptători împotriva icoanelor, veţi arunca în ele cu pietrele osândirii clevetitoare ? Noi avem dreptate, iar voi sunteţi nedrepţi şi mincinoşi.
(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile însemnări)

Creştinul ortodox se întoarce cu faţa spre sfintele icoane ale Mântuitorului, Maicii lui Dumnezeu, îngerilor şi sfinţilor bineplăcuţi ai lui Dumnezeu, pentru a-şi arăta credinţa în prezenţa lor, în apropierea lor faţă de el; sfintele icoane transpun în realitate credinţa noastră ortodoxă, iar fără sfintele icoane parcă atârnăm în văzduh, neştiind cui ne rugăm.
(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile însemnări)