Acesta petrecu în pustniceasca nevoinţă vreme de 15 ani într-o peşteră în apropiere de cetatea Porfirion din Fenicia. Atât de mult sporise în vieţuirea sihăstrească şi în faptele cele bune şi era atât de iubit de Dumnezeu, încât primi de la Dânsul putere asupra diavolilor. Astfel, multe tămăduiri dăruia oamenilor, încât mulţi credincioşi şi necredincioşi alergau la dânsul, pe care cu duhovnicească vedere cunoscându-i pe fiecare, îi întorcea la calea cea mântuitoare.

Însă vrăjmaşul neamului omenesc a adus asupra lui mari ispite.

Odată, nişte oameni batjocoritori trimiseră la dânsul o femeie desfrânată. Ea se înfăţişă dinaintea sfântului Iacob cu lacrimi mincinoase, dar în tot acest timp ispitindu-l spre păcat. Văzând că este gata să cadă în păcat, Iacob îşi vârî mâna dreaptă în foc şi o ţinu acolo până ce arse.  Văzând aceasta, femeia se umplu de frică şi de îngrozire, şi cuprinsă de pocăinţă îşi îndreptă viaţa ei.

Altădată, fu adusă la dânsul o fecioară de către părinţii ei, care suferea de tulburarea minţii, iar sfântul părinte o tămădui. Însă se ridică asupra lui cumplit război de necurate gânduri şi poftă trupească, încât el cel ce nu se biruise de înşelarea desfânatei, făcător de minuni şi biruitor al diavolului, ajuns la adânci bătrâneţi, uită de pustniceştile sale osteneli de mulţi ani şi biruindu-se de diavol, o sili pe fecioară, răpindu-i fecioria ei. Iar precum cineva care alunecând din deal, se prăvăleşte la vale şi, din piatră în piatră alunecând, se sfărâmă, astfel bătrânul nevoitor căzu din păcat mare într-unul şi mai cumplit, căci temându-se ca nu cumva aceasta să spună fapta lui şi să îl facă de ruşine şi ocară, o omorî pe aceasta şi pentru a şterge urma faptei sale nu o îngropă în pământ după rânduială, ci o aruncă în repejunea pârâului.

Un astfel de rod are mândria, căci cuviosul părinte, de nu s-ar fi socotit sfânt şi mare, n-ar fi căzut aşa de cumplit şi nu i-ar fi batjocorit bătrâneţile lui vrăjmaşul.

Însă Multiubitorul de oameni Dumnezeu, nu trecu cu vederea pe acest bătrân nevoitor şi nici nu îl lăsă până în sfârşit batjocura diavolilor, ci, cu negrăitele Sale judecăţi, îi pregăti ridicarea şi îndreptarea.

Intrând iară în chilia sa, îşi veni în fire şi, văzându-şi grozăvia faptelor sale, începu a suspina din adâncuri şi a se tângui nemângâiat.

Deci ieşind din locul unde petrecea, bătrânul părinte află o mănăstire în care aflând pe egumen şi pe fraţi căzu dinaintea lor zicând:

– Amar mie ticălosul, cum voi putea să-mi ridic ochii la cer, cum voi mai îndrăzni să chem numele lui Hristos, pe Care L-am supărat şi cum voi mai îndrăzni a mă atinge de bunătăţile Lui, fiind desfrânat şi ucigaş!

Şi mărturisi tuturor toate cele ce făcuse. Aceştia tulburându-se şi fiindu-le milă de dânsul, îl rugară să rămână la ei si să facă un canon de pocăinţă. Însă el merse mai departe şi află în cele din urmă un mormânt vechi, făcut în chip de peşteră, în care  întrând îşi plecă genunchii la pământ şi începu a se ruga din adâncul sufletului:

– Cum voi privi la Tine, Dumnezeul meu? Ce începătură voi pune mărturisirii mele? Cu ce îndrăzneală voi mişca spre rugăciune necurata mea limbă şi gură şi de care păcat mai întâi voi începe a cere iertare? Pentru desfrânare sau pntru ucidere? Dă-mi iertare greşelilor mele cumplite, Preabunule Stăpân! Fii milostiv mie, nevrednicul, Preamilostive Dumnezeule şi nu mă pierde cu lucrurile mele cele urâte, căci nu sunt mici fărădelegile mele. Am făcut desfrânare şi ucidere, am vărsat sânge nevinovat, încă şi trupul l-am dat apelor, fiarelor şi păsărilor spre mâncare. Şi acum, Doamne, Ţie, Atotştiutorule, pe acestea le mărturisesc cerând iertare. Nu mă trece cu vederea, Stăpâne, ci, după negrăita Ta iubire de oameni, miluieşte-mă pe mine necuratul, arată-mi bunătatea Ta cea preamare şi curăţeşte toate fărădelegile mele, ca să nu mă întunece vrăjmaşul, pe mine cel afundat în adâncul păcatului şi balaurul cel mai de jos să nu mă înghită.

Astfel petrecu sfântul Iacob vreme de 10 ani, iar de se întâmpla să treacă cineva pe acolo, el către nimeni nu vorbea şi celor ce-l întrebau nu răspundea, ci numai către Dumnezeu deschidea gura sa în rugăciune.

Iar hrana lui erau nişte verdeţuri care creşteau pe acolo, în locurile cele pustii, din care gusta numai cât să nu moară de foame.

Iar Multmilostivul Dumnezeu, văzându-i pocăinţa aceea atât de mare şi îndelungată,  îi iertă păcatele şi, mai mult, îi dărui iarăşi darul facerii de minuni.

Astfel, odată, fiind secetă mare de care de care mult pătimeau locuitorii şi animalele acelor ţinuturi, pentru rugăciunile sfântului Iacob se coborî ploaia, iar sfântul părinte cunoscu prin aceasta că Dumnezeu l-a iertat. În acelaşi an, îşi dădu sufletul în mâinile Domnului, fiind îngropat trupul său în mormântul pe care atâţia ani îl spălase cu mulţimea lacrimilor sale de pocăinţă, iar acum i se făcea haină luminată spre înfăţişarea dinaintea Iubitorului de oameni Dumnezeu.

El a vieţuit în veacul al VI-lea şi a trăit de la naştrea sa 75 de ani.

Îndată vestea mutării sale la Domnul se răspândi în toată latura aceea şi se adună mulţime de popor la îngroparea lui cu lumânări şi tămâie, iar episcopul dimpreună cu clerul lui cântă cele cuviincioase ungând cu mir sfântul lui trup, iar apoi îl îngropară în mormântul în care petrecuse atâţia ani. După puţină vreme, episcopul ridică o biserică în numele acestui sfântul Iacob, aproape de mormântul lui.

Apoi, la vremea rânduită, luă cinstitele sale moaşte şi le aşeză cu cinste în biserică, prăznuindu-i cinstita lui pomenirea în toţii anii.

Sfântul părinte Iacob Pustnicul s-a arătat făcător de minuni şi după fericita sa mutare la cele de Sus, pururea înconjurând cu părintească iubire pe cei ce îl pomenesc cu credinţă.

+ * + * +

Viaţa Sfântului Iacob poate fi aflată în

+ * + * +

*

Sursă:http://sfintisiicoane.wordpress.com/2012/03/03/sfantul-cuvios-iacob-pustnicul-liban-4-martie/