19 februarie: Sfântul Cuvios Teodor de la Sanaxar, Rusia

Sfântul Cuvios Teodor de la Sanaxar, Rusia (19 februarie)

sf-cuv-teodor-ctitorul-man-sanaxar

Acesta s-a născut în anul 1719, primind la Botez numele Ioan. Părinţii săi îl învăţară încă din fragedă pruncie cu osârdie legea lui Dumnezeu şi viaţa cea îmbunătăţită. Pe când avea 4 ani, Ioan rămase orfan de mamă. Curând, tatăl său se recăsători, iar mama sa vitregă îl învăţă pe Ioan duhul credinţei şi al evlaviei.

La vârsta cuvenită, intră în regimentul de gardă din Sankt Petersburg unde, pentru sârguinţa sa, fu numit sergent. Viaţa slobodă din capitală îl ademeniră, însă Domnul cel iubitor de oameni nu voi ca Ioan să piară în dezmăţ, ci îl învrednici că vină la pocăinţă, căci la una dintre petrecerile zgomotoase, unul dintre camarazi muri, fapt care îl zgudui din temelii pe Ioan. Pentru aceasta se hotărî să lase tot şi să plece departe de zarva deşartă a lumii, în liniştea pustiei pentru a sluji numai lui Dumnezeu. După câteva zile de drum, în apropiere de Iaroslav, se întâlni cu unchiul său care din pricina hainelor ponosite nu îl recunoscu pe nepotul său. Atunci Ioan, simţindu-se iară ademenit de stralucirea înşelătoare a lumii pe care o părăsise, se rugă, îşi făcu fără şovăială semnul crucii şi merse mai departe, spre adâncul codrilor de la miazănoapte.

În pădurile de pe malul Dvinei, află o chilie părăsită unde vieţui mai bine de 3 ani, în post, rugăciune, nevoinţă şi răbdarea strâmtorărilor vieţuirii pustniceşti. Hrana şi cele de neapărată nevoie i le aduceau credincioşii din satele din apropiere.

Cu timpul, locuitorii ţinutului au început a-l bănui că este rascolnic, iar el îndura cu răbdare ocările şi chiar bătăile, însă curând fu nevoit să îşi mute chilia sa la Mănăstirea Ploşceansk. Egumenul, temându-se să nu pricinuiască tulburare în obştea sa, îi dădu o chilie pustnicească în apropiere.

Aici, iubitorul de linişte nu petrecu multă vreme, căci Dumnezeu voi să arate pe luminătorul Său lumii. Astfel, din preaînaltă poruncă, fură trimise potere pentru a afla pe cei ce se ascundeau de lege prin păduri. Deci fu prins şi dus înaintea împărătesei Elisabeta. Trecuseră 6 ani de la plecarea sa din capitală şi devenise de nerecunoscut.

Din pricina multe înfrânări, era uscat şi palid la faţă; era ămbrăcat într-o haină sărăcăcioasă şi încins cu o curea simplă. Cel mai mult însă îi uimea pe toţi adânca smerenie şi ascultarea de voia lui Dumnezeu care se citea pe faţa sa. Văzându-l astfel, mulţi se umiliră în inima lor. Împărăteasa îi ceru să intre iară în armată, însă cuviosul îi răspunse:

– Îngăduiţi-mi să mor călugăr.

Împărăteasa se învoi şi îl trimise în Lavra Sfântului Alexandru Nevski unde, după 3 ani de ascultare desăvârşită, primi tunderea în monahism cu numele Teodor. Acesta se nevoi cu osârdie fără a ieşi din mănăstire. Când veni asupra sa războiul trupesc, îşi înteţi postirea şi rugăciunea şi astfel războiul se uşură, luându-se de la el.

Cu timpul, tot mai mulţi oameni veneau la dânsul pentru cuvânt şi povăţuire duhovnicească, iar el ferindu-se la început de slava lumii, fu biruit de dragostea de oameni şi începu a fi liman, mângâiere şi luminare norodului celui necăjit ce venea la dânsul. Pentru mulţimea, râvna şi ascultarea ucenicilor săi, fu pizmuit de unii din fraţi care mult îl necăjeau, însă el le răbda pe toate cu mărime de suflet. După 10 ani, văzând că nu slăbeşte pizma fraţilor, se hotărî să plece din mănăstire în pustia Sarovului.

După ce vieţui 2 ani în pustia Sarovului, văzând că este cu neputinţă să îşi povăţuiască ucenicii de acolo, îi rugă pe părinţii mănăstirii Sarovului să îi dea lui sărăcăcioasa mănăstire din Sanaxar. În 1759, ajungând la locul acela, cuviosul Teodor, al cărui duh era iubitor de pustie, fu fermeat de frumuseţea împrejurimilor mănăstirii şi de însingurarea ei cea desăvârşită, luând hoărârea neclintită de a înnoi Sanaxarul.

În anul 1762, fu înduplecat de episcopul Pahomie să primească preoţia şi stăreţia mănăstirii Sanaxar.

Sfântul Teodor săvârşea slujbele cu evlavie negrăită, iar după săvârşirea Sfintei Liturghii, chipul său strălucea de o frumuseţe neobişnuită.

Aspru faţă de sine, şi de la fraţi cerea împlinirea neabăttă a tuturor rânduielilor, netrecând cu vederea niciun lucru cât de puţin potrivnic acestora.

În biserică, cuviosul părinte cerea să se citească desluşit şi pe îndelete, pentru a înţelege şi oamenii simpli. Se slujea 9 ceasuri pe zi, iar duminicile şi la praznicele cu polieleu, 10 şi chiar mai mult, iar când era priveghere de toată noaptea se slujea până la 12 ceasuri. Cuviosul Teodor spunea:

– Dacă după cuvântul Apostolului, „dacă trâmbiţa va sa sunet nelămurit, cine se va pregăti de război” (I Cor. 14, 8), înseamnă că prin citirea repezită nu vom face decât să umplem văzduhurile bisericii, fără a pricepe puterea noimei lăuntrice. Sufletele noastre vor rămâne flămânde duhovniceşte, fără zidire. Nu citirea cuvântului lui Dumnezeu, ci puterea şi duhul lor cel lăuntric, înţelese de către noi, ne slujesc la mântuire.

Acestea şi multe alte rânduieli puse cuviosul părinte pentru a servi la curăţire de patimi pe care nu le vom aşeza aici pentru a nu lungi cuvântul.

Roadele nu întârziară să apară, căci la fel ca sfântul Teodor, ucenicii săi îi uimeau pe călugării din oraş cu credincioşia faţă de temeiurile străvechi ale monahismului.

Din pizma urâtorului de bine, diavolul, i se pricinui cuviosului părinte multă strâmtorare, căci primind pe căpitanul Neiolov să îi fie ucenic, nu ezită să îl mustre pentru nedreptăţile săvârşite. Iar Neiolov mâniindu-se îl târî pe cuviosul părinte la judecăţi. În drumurile sale, sfântul Teodor îl întâlni pe sfântul Tihon din Zadonsk despre care se spune că de nimeni nu se bucurase vreodată ca de vedere sfântului părinte Teodor.

Cuvând sfântul primi poruncă împărătească de a fi decăzut din cinul de stareţ şi ieromonah şi trimis ca un făcător de tulburare la Mănăstirea Soloveţului. Ca pogorământ, i se îngădui să ia cu sine şi averea sa. Mare le fu uimirea când văzură că toată averea sa era o scoarţă de pănură, o pernă, o zeghe de oaie, o mantie şi o rasă.

9 ani petrecu sfântul părinte la Mănăstirea Soloveţ, închis într-o chilie rece care era încălzită numai de 2 ori pe săptămână. O dată pe an veneau doi ucenici ai săi de la Mănăstirea Sanaxar să-şi vadă şi să-şi ajute părintele şi învăţătorul. Pe lângă aerul umed al ţinutului Solovki, aerul închis din chilia neaerisită îl făceau pe cuviosul stareţ să se înăbuşă până la pierderea cunoştinţei. Când îl aflau astfel, îl târau afară şi îl frecau cu zăpadă. Pe toate le îndura cuviosul părinte cu smerenie şi cu deplină ascultare faţă de voia lui Dumnezeu.

În cele din urmă, unul din ucenicii stareţului reuşi să primească binecuvântarea întoarcerii bătrânului stareţ la mănăstirea sa şi redarea putinţei de sluji ca ieromonah.

Mângâindu-se negrăit de întoarcerea în mănăstirea sa, cuviosul stareţ şi ucenicii începură din nou să se nevoiască în pace şi bucurie duhovnicească.

Însă pacea nu rămase mult timp, căci urmară şi alte strămtorări de la cel care era atunci egumen al mănăstirii Sanaxar şi nu numai. Mult se mâhnea cuviosul părinte pentru amărăciunea pricinuită de învârtoşarea inimilor unor fraţi.

La 19 februarie 1791, ostenit de anii de nevoinţă şi de surghiun, sfântul părinte iertând şi rugându-se pentru toţi plecă la sălaşurile gătite de Dumnezeu drepţilor Săi, fiind îngropat în biserica pe care o înălţase.

Până astăzi, sfântul părinte săvârşeşte mulţime de minuni. În anul 1999, fu proslăvit cu sfinţii.

+ * + * +

O, preaslăvite nevoitor al lui Hristos şi slujitor al lui Dumnezeu, Care este dragoste! Pentru Acesta ai îndurat pătimiri mari şi chinuri, şi însuşi sufletul tău l-ai pus pentru aproapele tău: şi aşa, după cuvântul Mântuitorului, l-ai aflat pe dânsul în Rai. Pentru aceasta, prin mijlocirea ta înaintea Domnului îi păzeşti de tot răul şi de toată lucrarea cea vicleană pe cei ce te pomenesc şi te cheamă în rugăciunile lor, care cântă şi laudă Preasfânta Treime cu glasul de laudă: Aliluia! (Din Acatistul Sfântului)

+ * + * +

Moaştele Sfântului Cuvios Teodor de Sanaxar