SFÂNTUL IERARH NECTARIE – “CIOBURI” DIN PĂTIMIREA UNUI ARHIEREU sau PRIGOANA DIN SPATELE ICOANEI

„- Tu, Nectarie, aşa?

– Aşa a binevoit Domnul”.

Avem in viata prea-blandului Mare Ierarh si Facator de minuni Nectarie al Pentapolei si Eghinei chipul intreg al Bisericii care, slujind jertfelnic, se lasa rastignita neincetat si literalmente pana la sfarsit de catre cei care au ales iubirea acestui veac. Sfantul Nectarie constituie un fel de rezumat duhovnicesc “in vivo” al istoriei Bisericii si o predica vie a Crucii traite integral si desavarsit, o “predica” incrustata in insusi trupul sau, devenit mireasma a nestricaciunii si oglinda marturistoare a Slavei.

Datorita vindecarilor, a faptelor minunate nenumarate si a harului imbelsugat pe care-l raspandesc sfintele sale moaste, numele Sfantului Ierarh Nectarie a ajuns extrem de cunoscut si de iubit, insa prea putini cunosc sau constientizeaza, chiar si atunci cand cauta cu nadejde adapost si tamaduire la racla sau la icoana sa, cum a ajuns acest  mare traitor al Ortodoxiei in vremuri foarte apropiate de noi sa dobandeasca o asemenea masura a sfinteniei si a maririi. Pentru ca, de multe ori, noi preferam sa ramanem despre sfinti cu o imagine ceva mai edulcorata si mai confortabila psihologic, alegand sa vedem in ei niste simple modele  ale bunatatii nemarginite si sa ne impartasim de roadele bogate ale vietuirii lor, dar fara sa cutezam sa patrundem macar cu mintea, si macar in parte, si in imprejurarile concrete si in intreg procesul patimirii lor pentru Hristos, pentru a intelege mai bine si ce anume sta in spatele unei icoane si a unui trup care a biruit insasi putreziciunea firii.

Nu este om care sa vrea sa urmeze pana la capat lui Hristos si care sa nu sufere bataie si lupta. Fie ca este pustnic si e confruntat cu iadul launtric al patimilor si razboiul fatis al diavolilor, fie ca este mirean si isi ridica trupul si lumea impotriva deoarece duce o viata neinghitita de moartea acestui veac, fie ca este preot sau ierarh si isi ridica impotriva pe cei puternici si, cel mai dureros, pe cei asemenea in treapta sa, dar slujitori cu duhul ai Mamonei.

Precum marturisea si Cuviosul Arhimandrit Sofronie, ucenicul Sfantului Siluan, in cuvinte care se aplica desvarsit si Sfantului prigonit de la Eghina:

Dar în împlinirea lucrării lui Hristos pe pământ, mântuirea lumii întregii, Biserica ia asupra sa în mod conştient povara furiei generale, aşa cum Hristos a luat asupra Sa pacatele lumii. Şi dacă în această lume a păcatului Hristos a fost prigonit şi a trebuit să pătimească, tot aşa va fi inevitabil ca şi adevărata Biserică a lui Hristos să fie persecutată si sa sufere. Domnul însuşi şi Apostolii au vorbit despre această lege duhovnicească a vieţii în Hristos; dumnezeiescul Pavel a formulat-o într-un mod categoric spunând:

„Toţi cei ce vor voi să trăiască cucernic în Iisus Hristos vor fi prigoniţi” (2 Tim 3,12).

Aşa a fost şi va fi întotdeauna şi pretutindeni în lumea întreagă  de când există păcatul.

„Fericiţi făcătorii de pace, căci aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Mt 5, 6). Prin aceste cuvinte Domnul spune ca aceia care propovăduiesc pacea Evangheliei vor fi asemenea Lui, Fiul Unic al lui Dumnezeu. Vor fi asemenea Lui în toate, nu numai în Slava şi în învierea Lui, dar şi în înjosirea şi moartea Sa. Scriptura vorbeşte mult de aceasta. De aceea, toţi cei ce propovăduiesc cu adevărat pacea lui Hristos nu trebuie să uite niciodată Golgota.

Şi toate acestea numai din pricina cuvântului: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”. „Căutaţi să Mă ucideţi pe Mine, căci cuvântul Meu nu este întru voi”(In 8, 37), a spus Domnul iudeilor. Biserica propovăduieşte acelaşi cuvânt: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”, dar lumea nu poate suferi acest cuvânt. De aceea, dintotdeauna, lumea păcatului a prigonit adevarata Biserică şi o va prigoni, i-a omorât pe slujitorii ei şi ii va omorî în continuare… Mulţi oameni sunt în stare să vorbească cu uşurinţă despre iubirea lui Hristos, dar faptele lor sunt un scandal pentru lume, şi de aceea cuvintele lor sunt lipsite de putere făcătoare de viaţă.

Spre deosebire de prigoana pe care o sufera un mirean sau chiar un monah oarecare, prigoana suferita de un ierarh este mult mai crancena, mai greu de purtat, mai ascunsa vederii ochilor omenesti, dar si mai… periculoasa in consecinte. Pe langa faptul ca se opreste o lucrare mantuitoare prin prigonirea lor si se cauta a pune lumina sub obroc, astfel de faradelegi smintesc, tulbura si creeaza mari framantari in interiorul Bisericii.Tocmai de aceea pilda acestor sfinti ierarhi prigoniti  (de care este plina istoria Bisericii, inca de la inceputurile ei) este de mare insemnatate pentru a dobandi dreapta socotinta si pentru a nu ne lasa purtati in vreo tulburare bisericeasca nici de frica de puterea vicleana care cauta a se impune in numele ascultarii celei duhovnicesti, dar nici de infierbantarea sangelui si de gandurile ravnei trupesti si ale dreptatii omenesti, ci de duhul si de pilda Parintilor.

Si care este aceasta pilda? Faptul ca, pe de o parte, nu s-au plecat vreo clipa spre compromis si spre slugarnicie,  iar in rabdarea lor si-au pastrat integra demnitatea si neincovoiata constiinta in fata fratilor mincinosi. Este de urmarit, de pilda, vesmantul “duhovnicesc” fatarnic al… iubirii si al durerii parintesti cu care isi imbraca un episcop prigonitor reaua-credinta strigatoare la cer cu care il trata pe vasul ales al lui Hristos (chiar si dupa ce acesta, victima a altor uneltiri murdare din partea fratilor sai manati de  patima lui Cain, fusese deja alungat din scaunul de  episcop al Pentapolei si acum nu mai cerea decat sa slujeasca decat ca un simplu calugar care voia in modul cel mai pasnic sa fie calauza duhovniceasca unei obsti de maici).  Daca unii dintre cei de azi  ar citi o scrisoare ca aceea trimisa de Mitropolitul Teoclit (cum se va vedea mai jos) smeritului batran Nectarie, dar fara a cunoaste destinatarul, am putea pune ramasag ca, dupa cat de convingator scria, ar fi fost cu trup si suflet de partea Vladicii persecutoare, si total impotriva calugarului neascultator, care, vezi bine, ar fi calcat randuielile Bisericii! Mai cu seama ca, intotdeauna, cel care detine autoritatea inspira o teama care paralizeaza multora constiinta si le intuneca vederea mintii, iar pentru altii trezeste automat reflexul obedientei si al spiritului de “raisonneur” docil, din cauza trebuintei psihologice si a instinctului oportunist de a se “culcusi” intotdeauna sub mantia celor puternici!

Pe de alta parte, desi aveau si de partea lor poporul, Sfantul Nectarie si toti ierarhii prigoniti nu s-au pornit cu razvrat, nu au dorit razbunare, nu si-au cautat rezolvarea dreptatii in aceasta lume, nu au gandit macar o clipa la parasirea Bisericii si la a-si forma propria lor bisericuta, nu au provocat schisme si nici fracturi in sanul Bisericii, nu au pus la indoiala harul ei, din pricina acapararii unor scaune inalte de catre urmasii in duh ai lui Iuda si ai fariseilor. Chiar daca nu erau doar ei insisi amarnic nedreptatiti, ci vedeau bine coruptia adanca si cancerul duhovnicesc care macina nemilos o buna parte din ierarhia Trupului lui Hristos, desi acestia se inchinasera si se vandusera Cezarului (si Antihristului masonic si papistas in cazul celor din vremea lui Nectarie), desi se luptau a subordona Biserica intereselor mai-marilor acestei lumi, persecutand programatic monahismul si pe toti marturisitorii. (Si ca scandalul supercorectilor sa fie si mai mare, s-a intamplat, ca o ironie divina, ca tocmai un patriarh ecumenic mason si vanzator al Bisericii, Athenagoras, “vrednic” urmas al prigonitorului apostat Meletie, sa fie cel care l-a canonizat, in 1961, pe Sfantul Nectarie!)

Era si atunci – si a fost de multe ori in cursul drumului Bisericii prin istorie – o  vreme infricosata, foarte mult asemanatoare cu cea pe care o traim astazi. Sfintii ierarhi prigoniti de  chiar confratii lor au ramas, pana la moarte, inlauntrul Bisericii, si devotati acesteia, cautand dincolo de cele vazute, nu la organizatie, ci la Organismul ei viu, vesnic si sfant, rugandu-se si pastrand comuniunea sacramentala cu insisi prigonitorii lor, atunci cand nu erau atinse probleme dogmatice. Exemple in acest sens ne sunt si Marele Ioan Gura de Aur (asupra caruia ne vom apleca mai mult la praznicul sau), si Sfantul Nectarie, cinstit astazi. Pildele lor marturisesc un lucru pe care cei care abordeaza Biserica abstract si purist, in duh protestant sau doar ideologic, nu reusesc sa il inteleaga: soarta Bisericii lui [Dumnezeu] nu sta numai in mana oamenilor (Mircea Vulcanescu). Aici, in acest veac, Biserica este luptatoare, si multe o lupta inclusiv din interiorul ei. Biserica Triumfatoare este in cer si la sfarsitul veacului, caci abia atunci va fi separat graul de neghina. Pana atunci, potrivit Evangheliei, ele sunt lasate sa creasca impreuna, iar graul sfinteniei se vadeste cu atat mai curat si mai roditor cu cat este si mai trecut prin ciurul persecutiilor si ispitelor necrutatoare ce nu au sfarsit pana in clipa mortii.

***

Extrase din: Monah Teoclit Dionisiatul, Sfantul Nectarie din Egina, facatorul de minuni. Viata, invataturi, predici, scrisori, Editura Sophia, 2007, care pun in lumina, prin prezentarea ultimei parti a vietii Sfantului Tamaduitor, si alte mari daruri si virtuti minunate ale sale, mai putin cunoscute

Sursa: cuvantul-ortodox.md