SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR:

ÎN DEŞERT SE TULBURĂ TOT MURITORUL

Vino, creștine, să cântăm versul de psalm al alăutei lui David și împreună cu el să facem cunoscută nimicnicia celor omenești: “In deșert se tulbură tot muritorul”.

Se tulbură, dar la sfîrșit va pieri. Se tulbură, dar mai înainte de a se așeza este înghițit. Ca focul se aprinde, dar ca trestia se preface în cenușă. Ca vîrtejul de vînt se înalță, dar ca praful piere. Ca flacăra focului se aprinde, dar ca fumul se împrăștie. Ca floarea se împodobește, dar ca iarba se usucă. Ca norul se răspîndește, dar ca picătura de ploaie se împuținează.

Se tulbură, dar prin pofta fără de saț putreziciune agonisește. Se tulbură, dar se duce fără să ia ceva din agoniseala zbuciumului său.

Ale lui tulburările, ale altora bucuriile. Ale lui ostenelile, ale altora avuțiile. Ale lui grijile, ale altora veseliile. Ale lui scîrbele, ale altora desfătările. Ale lui blestemurile, ale altora îngrijirile. Ale lui răpirile, ale altora plăcerile. Pentru el suspinul, pentru altul îmbelșugarea. Pentru el lacrimile, pentru alții banii. El ca în iad se chinuie, alții se desfătează cu bogățiile lui și cîntă.

Cu adevărat, “în deșert se tulbură tot muritorul”.

Ce este omul? Împrumut cu dobîndă vremelnică a vieții: datorie fără amînare a morții; fiară neîmblînzită prin voia ei; către sieși își dă învățătură; iscusință la răutăți, dibăcie la nedreptate; grăbnicie la strîngere de avuții; nesațiu la lăcomie; destoinicie la necredință; duh mîndru; tină obraznică; cenușă răzvrătitoare; praf îngîmfat; văpaie cu ușurință de potolit; lemn lesne putrezitor; iarbă care se usucă degrabă; fire care cu lesniciune piere. Astăzi în bogăție, mîine în mormînt.

Astăzi îmbrăcat cu profir, iar mîine dus la mormînt. Astăzi în multe avuții, iar mîine în coșciug. Astăzi cu cei ce-l lingușesc, iar mîine cu viermii. Astăzi este, iar mîine nu mai este. Astăzi se mîndrește, iar peste puțin se tînguie. Nesuferit cînd este fericit și nemîngîiat in nenorociri. Nu se cunoaște pe sine, dar cercetează pe cele peste puterile lui. Nu știe cele de față, dar cugetă la cele viitoare. Prin fire muritor, dar cu firea lui cea semeață se socoate că-i veșnic. Supus la tot felul de boli, locaș lesne de străbătut de orice fel de patimă, locuință bine primitoare a oricărei supărări.

Cîte am spus și totuși n-am găsit nimic mai potrivit decît cuvintele profetice, care spun: ” În deșert se tulbură tot muritorul”.

Nu se aseamănă oare, creștine, viața omului cu marea? Nu suntem oare mai tulburați pe uscat decît pe mare? Nu ne izbim unii de alții mai puternic decît ne izbesc valurile mării? Oare nu ne învîrtim încoace și încolo ca în întunecimea mării? Unul ia celuilalt ogorul, altul răpește vecinului slugile. Unul se judecă cu megieșul său pentru apă, altul se luptă pentru aer cu cei din jurul său. Unii se ceartă pentru măsurarea pămîntului, alții se măcelăresc pentru zidirea caselor. Unul nu se satură de dobînzi, altul stăruie să ia și capitalul. Săracul se chinuie, bogatul se tulbură. Cel care n-are se blesteamă că n-are, iar cel care are, viclenește. Ocîrmuitorul este pizmuit; puternicul este urît; conducătorul trădat. Războaiele vin unele după altele. Zavistiile se țin lanț. Pofta nesățioasă stăpînește cu tiranie. Lăcomia împilează, minciuna se înalță cu mii de laude, credința unuia în altul a pierit, adevărul a părăsit pămîntul, iar prietenia ține pînă la sfîrșitul mesei.

Pămîntul nu mai poate să rabde atîtea răutăți, care au pîngărit pînă și văzduhul. Din pricina banilor, viața a ajuns de nesuferit. Din pricina banilor am vîndut stihiile cele libere: drumurile se vămuiesc, pămîntul se împarte, apele se stăpînesc, aerul se cumpără.

Bogații se topesc de grijă, datornicii se vestejesc de grija datoriilor, hrăpăreții tulbură lumea, iubitorii de arginți își pierd timpul pe judecătorii; negustorii neguțătoresc nenorocirile și nevoile oamenilor, defăimătorii vînd minciuna.

Mințindu-ne unii pe alții, am desființat jurămintele celelatte și știm să ne jurăm numai pe Dumnezeu.

Pentru aceasta proorocul, văzînd pe oameni înghesuiți spre rele, socotește nenorocită viața noastră și spune: “În deșert se tulbură tot muritorul”.

– Dar oare, proorocule, numai omul se tulbură? învinuiești numai făptura cea cuvîntătoare?

– N-am găsit, răspunde proorocul, pe nici unul dintre dobitoace sau dintre stihii că se tulbură. Se tulbură apele, dar se potolesc iarăși. Se cutremură pămîntul, dar se întărește din nou. Se mișcă vînturile, dar se liniștesc iarăși. Se tulbură orice fiară, dar, dacă se satură, se potolește. Se înalță și para focului, dar, dacă ard lemnele ce se găsesc acolo, se stinge. Omul însă, care se tulbură din pricina banilor, niciodată nu se potolește. I-a luat pe aceia, dar privește la ceilalți, a pus stăpînire și pe aceia, dar a și deschis ochii pentru alții. Se nevoiește să facă din o sută două și se silește să grămădească lîngă aceștia tot pe atîția. Nu încetează niciodată de a grămădi pînă va fi grămădit și sfîrșitul lui. Chinuit de setea iubirii de argint, ajunge mai galben decît aurul. Toate aceastea din pricina bogăției, mama a toată răutatea, dușmanul înfrînării, vrăjmașul castității, tainicul tîlhar a toată virtutea.

Dar pentru ce învinuiesc bogăția și nu învinuiesc pe cei care o au? Însăși bogăția este nedreptățită de bogați, căci o leagă și o țin în lanțuri. Mi se pare că bogăția zice bogatului:

– Pentru ce, iubitorule de avuții, mă înlănțui, pentru ce mă strîngi de jur împrejur ca pe un ocnaș? Pentru ce mă îmbrățișezi și mă săruți ca pe un prieten, dar mă legi ca pe un făcător de rele, trimis din minele de aur în mîinile tale? Dacă voiești să dormi mai ușor decît în vise, lasă-mă să fiu fericită în mîinile săracilor! Bogatul însă răspunde:

– Bogăția o adun pentru copii, ca să nu ajungă moștenitorii sărăciei!

Bogatul își închipuie totul cu de-amănuntul! Nu știe cele prezente, dar se îngrijește de cele viitoare. Nu cunoaște nevoile sale, dar se îngrijește de copii. Nu știe cînd moare, dar se sfătuiește cu privire la moștenitori. Nebune, spune-mi mai întîi sfîrșitul tău și apoi asigură existența copiilor tai! Spune-mi mai întîi ce se petrece azi și apoi te voi crede și despre cele ce se vor petrece mîine! Pentru ce te înșeli pe tine însuți și după moarte? Pentru ce voiești să fii mort și batjocorit? Pentru ce hotărăști tu ceea ce trebuie să facă Dumnezeu? Pentru ce legiuești tu purtarea de grijă a lui Dumnezeu? N-ai nici o legătură cu cele ce vor veni după tine. Nu poți fi și mort și chivernisitorul celor vii și judecător dintre morți, drămăluind ceea ce se cuvine fiecăruia. Pentru ce te trudești în deșert, bogatule, și aduni la bogățiile tale cele ce se cuvin săracilor? Pentru ce te mînii cînd ți se cere din bunurile lor, ca și cum ai da din ale tale? Săracii nu cer bunurile tale, ci pe ale lor; cer bunurile încredințate ție pentru ei și nu pe acelea care s-au născut o dată cu tine.

Dă ce ai luat și dobîndește folosul din datul tău, pentru că ți s-a făgăduit să dai, nu să iei. Să-ți fie de ajuns că Dumnezeu îți întinde dreapta Sa prin sărac!

Cel care plouă din cer îți cere un bănuț.

Cel care tună și fulgeră îti spune-”Miluiește-Mî!”.

Cel care îmbracă cerul cu nori îți cere o haină. Ajungă-ți că săracii se roagă de tine ca de Dumnezeu!

Ai milă, miluiește ca să fii miluit! Dar tu nu voiești să-ți ridici nici genele. Te roagă și nu te îndupleci. Dă-le cele ale lor înainte de a veni ziua socotelilor. Dă-le cele ale lor! Vei primi nu după mult timp tot ce dai!

Dumnezeu este tată săracilor. Dă-le cele ale lor și ia de la Tatăl lor lipsa de grijă. Care este aceasta? “Întrucît ați făcut unuia dintre acești frați ai mei mai mici mie ați făcut” (Matei XXV, 40). Cel care miluiește pe sărac nu numai că șterge zapisul păcatelor, dar capătă și mărturisirea ce spune: “Cine miluiește pe sărac, împrumută pe Dumnezeu” (Proverbe XIX, 17).

Sa dăm deci milostenia împrumut lui Dumnezeu, ca să primim de la El ca răsplată iubirea Sa de oameni. Ce cuvînt preaînțelept! “Cel ce miluiește pe sărac, împrumută pe Dumnezeu!”. Pentru ce n-a spus: Cel ce miluiește pe sărac, dă lui Dumnezeu, ci: “împrumută pe Dumnezeu?”. Sfînta Scriptură cunoaște lăcomia noastră. A băgat de seamă că pofta noastră nesățioasă spre lăcomie caută înmulțirea averii. De aceea n-a spus: Cine miluiește pe sărac, dă lui Dumnezeu, ca să nu socotești numai că Dumnezeu îți dă înapoi numai ceea ce ai dat, ci a spus: “Cine miluiește pe sărac, împrumută pe Dumnezeu “, ca să plece spre milostenie pe iubitorul de cîștig la auzul cuvîntului “împrumut”.

Cum vrei deci să ai pe Dumnezeu: judecător sau datornic? Datornicul poartă respect celui care l-a împrumutat. Judecătorul însă nu se rușinează de cel chemat la judecată.

Dumnezeu spune bogatului:

– Dă celui sărac! Dacă n-ai încredere că-ți va da înapoi din pricina sărăciei lui, ai încredere în Mine din pricina bogăției Mele.

– Dar ce cîștig dacă Te împrumut prin sărac? îi răspunde bogatul.

– Iți dau însutit și viața veșnică.

– Că o să mi le dai pe acestea cîndva,cer să facem o învoială, pentru că voiesc să-mi întăresc contractul. Spune-mi timpul cînd ai să-mi plătești! Hotărăște-mi sorocul plății!

Ascultă acum, cu luare aminte cînd și unde îți va plăti datoria Cel care S-a împrumutat prin cei săraci.

Cînd va sta Fiul Omului pe tronul slavei Lui, va pune în dreapta Lui oile, iar la
stînga caprele. Și va zice celor din dreapta:

– “ Veniți, binecuvîntații Părintelui Meu, de moșteniți împărăția cea gătită vouă de la întemeierea lumii”.

– Pentru ce?

-”Am flămînzit și M-ați ospătat; am însetat și Mi-ați dat de am băut; eram gol și M-ați îmbrăcat; în închisoare am fost și ați venit la Mine “.

Iar cei care au slujit bine la timp potrivit, care s-au uitat și Ia nevoile săracilor, dar și la vrednicia celui împrumutat, vor spune;

– “Doamne, cînd Te-am văzut flămînd și Te-am ospătat sau însetat și Ți-am dat de ai băut, Ție în Care toți ne punem nădejdea? Sau cînd Te-am văzut într-o lipsă atît de mare? Cînd am făcut acestea?”

– “ Întrucît”, va răspunde Dumnezeu, “ați făcut unuia dintre aceștia prea mici, Mie Mi-ațifăcut”.

Nu este adevărat deci cuvîntul ca “Cine miluiește pe sărac, împrumută pe Dumnezeu ? “.

Și după cum celor din dreapta le-a dăruit împărăția cerurilor pentru iubirea lor de oameni, tot astfel și celor din stînga le hotărăște chinurile veșnice pentru neomenia lor:

– “Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în întunericul cel mai din afară, care este gătit diavolului și îngerilor lui” (Matei XXV, 34-41).

Dumnezeu n-a spus: Pentru că ați fost desfrînați, pentru că ați săvîrșit adulter, pentru ca ați făcut mărturie mincinoasă, cu toate că și acestea sunt rele, dar mai puțin rele decît neomenia și nemilostenia.

– Pentru ce, Doamne, nu pomenești și de celelalte rele?

– Pentru că nu judec păcatul, ci neomenia. Nu osîndesc pe cei care au păcătuit, ci pe cei care nu s-au pocăit. Pentru neomenia voastră vă osîndesc, căci, deși ați avut un leac atît de mare, milostenia, totuși v-ați lipsit de o binefacere atît de mare. Mustru așadar neomenia voastră, ca rădăcină a toată răutatea și necredința. Laud iubirea de oameni, ca rădăcină a tuturor virtuților. Pe unii îi osîndesc în focul cel veșnic, altora le dau împărăția cerurilor. Amin.

SURSA: ioanguradeaur.ro