Multa-cuvântare și tăcere
1. Spus-am în scurt întru cuvintele cele de mai -nainte cum că foarte cu primejdie este a judeca (lucru care şi întru înşişi cei ce par buni se furişează!), iar mai vârtos din pricina limbii a fi judecat şi pedepsit.1 Iar acum pricina [acestei patimi] şi uşa prin carea intră şi iese, după rânduială şi întru puţine cuvinte se cuvine a o spune şi a o aşeza.
2. Multa-cuvântare este scaunul pe care slava deşartă are fire a se arăta şi a se împublica. Multa-cuvântare este semn al necunoaşterii, uşă a clevetirii, ducătoare de mână a glumirii şi a şeguirii, slujitoare a minciunii, risipire a umilinţei, făuritoare sau chemătoare a negrijaniei, înainte-mergătoare a somnului, răspândire a minţii celei adunate, pierzătoare a păzirii, răcitoare a fierbinţelii, întunecare a rugăciunii.
3. Tăcerea întru cunoştinţă2 este maică a rugăciunii, chemare înapoi din robie, păzire a focului, cercetătoare a gândurilor, pândire a vrăjmaşilor3, temniţă a plânsului, prietenă a lacrămilor, lucrătoare a pomenirii morţii, zugrăvitoare a muncilor, iscoditoare a judecăţii, ajutătoare a îngrijorării, duşmană a îndrăznelii, însoţitoare a liniştii, potrivnica iubirii de dăscălie, adăugire a cunoaşterii, făuritoare a dumnezeieştii vedenii, sporire nearătată, suire tăinuită.
4. Cel ce şi-a cunoscut greşalele îşi stăpâneşte limba, dar cel mult cuvântător încă nu s’a cunoscut cum se cuvine. Prietenul tăcerii se apropie de Dumnezeu, şi întru ascuns cu dânsul vorbind, se luminează de la Dumnezeu.4 Tăcerea lui Iisus pe Pilat l-a ruşinat, şi liniştea bărbatului, a glăsuirii deşartă slavă a surpat.
5. Un cuvânt zicând Petru, a plâns cu amar, fiindcă nu şi-a adus aminte de cel ce spunea: Zis-am: Păzi-voi căile mele, ca să nu greşesc cu limba mea (Ps. 38: 1); şi de altul carele a zis: Mai bine este a cădea dintru înălţime pre pământ, decât dintru limbă (Sirah20: 19).
6. Multe pentru acestea nu voiesc a scrie, măcar că vicleniile patimilor mă îndeamnă a o face.5 Însă am auzit odată pe oarecarele, dornic să afle de la mine despre liniştire, zicând că multa-cuvântare se naşte negreşit din una dintre acestea: ori din deasa făptuire şi obişnuirea cea rea şi fără înfrânare (că, zicea el, mădular al trupului fiind şi limba, îşi cere obiceiul cu care s-a deprins); ori iarăşi, la cei ce se nevoiesc, şi mai ales la dânşii, din slava deşartă, iar uneori şi din lăcomia pântecelui. Pentru aceea adeseori, mulţi dintre cei ce îşi înfrânează pântecele, silindu-se pe sineşi şi slăbindu-le puterile, ajung să pună frâu şi limbii, şi multei sale grăiri.
7. Cel ce se îngrijeşte de ieşirea sa a curmat cuvintele; şi cel ce a câştigat plânsul sufletului, de multa cuvântare ca de foc se fereşte.
8. Cel ce iubeşte liniştirea îşi astupă gura; dar cel ce se bucură să umble prin lume, de patima sa din chilie se goneşte.
9. Cel ce a cunoscut mireazma focului celui preaînalt fuge de însoţirea cu oamenii precum albina de fum. Că pe aceasta fumul o goneşte, iar aceluia însoţirea cu oamenii potrivnică îi este.
10. Puţini pot să oprească revărsarea apei ce nu are zăgazuri, dar şi mai puţini pot să înfrâneze gura cea neţinută.6
Treapta a unsprezecea este: cel ce a biruit-o, mulţime de răutăţi dintr-odată a curmat.
Sfântul Ioan Scararul, Scara, Editura Reîntregirea
Sursa: http://www.crestinortodox.ro/