SFÂNTUL ISIDOR PELUSIOTUL DESPRE IUBIREA DE ARGINŢI

30

ORNAM1

Boala cea cumplită şi anevoie de vindecat a iubirii de câştig nu se curmă altfel decât dacă cel stăpânit de ea se depărtează de gândul că va găsi câştig acolo unde i se pare lui… fiindcă, de fapt, va găsi foarte mare pagubă. Iar dacă cineva nu crede ce spun eu, are tot temeiul să creadă ceea ce spune Dumnezeiescul Judecător, Care a zis: Ce folos este omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? (Mt. 16, 26). Dacă va înceta, puţin câte puţin, să adune şi va începe să împartă altora, se va întoarce la sănătatea desăvârşită. 

(Cuviosul Isidor Pelusiotul, Cum să biruim iubirea de arginți, Editura Sophia, București, 2013, p. 105)

Dacă, văzând că te îneci în bogăţia nedreaptă, te vei socoti fericit, iar pe cei ce filosofează, văzându-i că se luptă cu sărăcia cum s-ar lupta cu o fiară cumplită, să ştii că ceea ce crezi despre ei păţeşti de fapt tu. Iar dacă nu simţi așa, nu este de mirare, fiindcă și îndrăciții, făcând în nebunia lor ceea ce fac, se fericesc pe sine, iar pe cei sănătoşi îi batjocoresc.

Toţi cei ce pun deoparte şi strâng bogăţii sunt săraci, şi chiar mai rău decât toți săracii, fiindcă vor fi aruncaţi în mormânt goi ca hoiturile aruncate în drum. 

(Cuviosul Isidor Pelusiotul, Cum să biruim iubirea de arginți, Editura Sophia, București, 2013, p. 128)

Dintre oamenii iubitori de agonisire şi asupritori, unii ştiu că păcătuiesc, pe când alţii habar nu au că păcătuiesc fară vindecare. Fiindcă a nu simţi boala de care eşti cuprins este o mare nesimţire, care se încheie prin nesimţirea și omorârea sufletească desăvârşită. De aceea, pentru aceştia trebuie mai ales să ne pară rău, fiindcă a face răul este lucru mai vrednic de jale decât a îndura răul. Cei ce fac răul sunt ameninţaţi de cea mai mare primejdie, pe când paguba celor ce-l suferă priveşte numai averea. Pe lângă asta, cei ce fac răul nu simt îndoita lor omorâre, fiindcă înţelegerea lor este nedesăvârşită, pruncească. Copiii foarte mici nesocotesc lucruri cu adevărat de speriat, vârându-şi adesea mâinile în foc; în schimb, văzând o mască goală, o nălucă, se înspăimântă şi se cutremură. Ceva asemănător se întâmplă şi cu iubitorii de agonisire: temându-se de sărăcie, care nu este de temut, ci mai degrabă slujeşte drept prilej pentru paza gândurilor şi cugetarea smerită, pun mare preţ pe bogăţia nedreaptă, care e mai cumplită decât focul, fiindcă preface în pulbere şi gândurile, şi nădejdile celor care o au. 

(Cuviosul Isidor Pelusiotul, Cum să biruim iubirea de arginți, Editura Sophia, București, 2013, p. 104)

Aproape oricare altă patimă îşi are treapta vârstei sale depline, ca să zic aşa; cunoaşte şi o vreme a împuţinării puterilor, cunoaşte şi saţ, ajunge singură la sfârşit — însă cumplita dragoste de multa agonisire, nefiind înnăscută, ci adusă în suflet de undeva din afară, nu cunoaşte istov, nu ştie de veselie, nu i se împuţinează puterile, nu se satură, ci întotdeauna se străduie să devină mai tânără şi mai samavolnică. Întrucât, nu cu alte patimi, ci cu sine însăşi se întrece, şi se sileşte să se biruie pe sine. Mai degrabă va atinge cineva ceea ce este de neatins decât să simtă saturare această patimă; tocmai de aceea, socotind câştigul – nu ştiu de ce – drept împuţinare şi micşorare, înteţeşte foc tot mai mare, care, zic unii, s-a atins şi de sufletul tău. Aşadar, stinge-l mai repede — iar dacă nu-l vei stinge, şi aici vei duce viață care nu seamănă a viață, și dincolo vei fi tras la grea răspundere.

(Cuviosul Isidor Pelusiotul, Cum să biruim iubirea de arginți, Editura Sophia, București, 2013, p. 121)