Acasă > ORTODOXIE > Sfântul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (1310-1406)

Sfântul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (1310-1406)

Sfântul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana

(1310-1406)

SFÂNTUL NICODIM DE LA TISMANA NU RECUNOAŞTE BOTEZUL CATOLIC AL REGELUI SIGISMUND, ÎL BOTEAZĂ ORTODOX ŞI-L NUMEŞTE MATEI. PROBA FOCULUI ŞI ALTE MINUNI.


Intru această lună a lui Dekemvrie, în 26 de zile, pomenirea Sântului Prea Cuviosului Părintelui nos­tru Nicodim Sânţitul şi Archimandritul din Lavra Sân­tei Mănăstiri Tismeanei, ce au fost la leatul (1386).

– Extras din manuscrisul lui Ştefan Ieromonachŭ –

Sfântul Nicodim trecând prin foc. În stânga, Sigismund al Ungariei iar în dreapta, Mircea cel Bătrân.

Sfântul Nicodim trecând prin foc. În stânga, Sigismund al Ungariei iar în dreapta, Mircea cel Bătrân.

Aşa dar văzând sântul, că s’a făcut adunare multă de monachi şi de fraţi în Christos, pentru mântuire şi că face trebuinţă de biserică mai mare şi de mânăstire cu ogradă, pentru orânduiala monachicească, cu vieţuire de obşte, precum şi la mai sus zisă întâia mănăstire a sa Vodiţa, a făcut sobor cu sfatu de obşte cu cei întru Christos fraţi şi fii ai lui monachi, au socotit, că acest zis lucru de mânăstire, nu se poate a se săvârşi numai prin osteneala şi truda lor, fără ajutorul stăpânitorului ţărei aceştia. Ci fiind-că mai sus zisul Domn Vladislav V.V. Ctitorul zisei mânăstiri Vodiţa, puţin mai trăind după isprăvirea zisei mânăstiri, fiind foarte bătrân s’a pristăvit cătră Domnul, şi ne-având fii, ca după moartea Domniei lui să rămâie Domn în scaunul Domniei lui, a rămas Domn şi Clironom în locul său fratele său, Radu V.V. ce i-se zicea Negru, carele era Domn preste Olt în cele 12 Judeţe numai.

Şi atuncea, după ce a luat sub stăpânirea sa, numintul Radu Negru V.V. şi aceste 5 Judeţe, ale Băniei Severinului, cu Ardealul şi Banatul, şi f ăcându-le tot o ţară cu cele 12 Judeţe de preste Olt, a mers sfântul cu câţi-va părinţi monachi ai săi la numitul Radu Negru V.V. ce era cu Domnia la târgul Argeşului. Şi precum reposatul întru fericire fratele său cel mai mare, Vladislav V.V., a ascultat pre sântul cu bucurie de au înălţat mânăstirea de la Vodita, aşa şi acest prea bine-credincios Domn, Radu Negru V.V. a ascultat pre sântul, de a trimis şi a înălţat din temelie acesta sânta monastire Tismeana. Dar fiind bătren şi scurtându-i-se viaţa, a răposat şi a rămas mânăstirea nesăvârşită cu toate lucrurile. Apoi, fiul său. Dan V.V. au săvîrşit-o la leatul (6894-1386) Octombre în 3. dupre cum hrisovul său cel dă sântei monastiri pentru întărire, arată zicend aşa:

Pentru că Eu carele întru Christos D-zeu bine credinciosul Domn Io. Dan V.V. din mila lui D-zeu, Domn a totă ţara Românescă, întru început de la D-zeu dăruindu-mi-se Domnia, am aflat în pământul Domniei mele, la locul ce se numeşce Tismeana, o mânăstire cu toate lucrurile nesăvârşită, pre care răposatul întru fericire blagocestivul Radu V.V. Părintele Domniei mele, din temelie a înălţat-o şi scurtându-i-se viaţa, nu s’a săvârşitu. Pre aceasta bine am voit domnia mea, precum şi Domnia lui, şi de acaesta îndemnatu-m’am, a înoi dar pomenirea Părintelui Domniei mele, şi drept sufletul meu cu chramul Prea Sântei Stăpînei noastre Născătoarei de D-deu şi pururea fecioarei Mariei, a zidi şi a întări cu toate adăugirile şi veniturile. Nu numai acestea, ci si câte a înkinat Părintele meu mânăstirei, toate a le întemeia şi ale întări pentru mărirea Dumnedeului meu şi întru lauda şi cinstea Prea slăvitei stăpânii mele, Prea curatei Născătoarei de D-deu; ca pre acesta s’o aflu întru viaţa Domniei mele, întărire şi ajutătoare şi întru înfricoşata ziua judecăţii vieţii vecinice mijlocitoare. După aceasta întăreşte grîul din sudu-Jaleş în tot anul câte patru sute kile şi lemnele de nuci toate din Dubăceşti, la rîul Jaleşului. Brânză şi caşcavale, miere şi ceară, aşternuturi pentru case, postavuri pentru îmbrăcămintea părinţilor. Acestea cu sumă de număr se da în tot anul din curtea Domniei.

Apoi întăreşce câte a înkinat tată-său mănăstirei, moşii, sate, bălţi, kiar şi ale mănăstirei Vodiţel cele mai sus arătate câte a înkinat unkiul său, Vladislav V.V.

După aceasta întăreşte, ca să fie călugării înşişi stăpânitori în într’amândouă mănăstirile, şi nici să se strice orânduiala lui Nicodim (adecă a sântului). Şi că după moartea povăţuitorulul lor, altul nimenea să nu se amestece,  ci însuşi călugării pre care-l vor voi, pe acela să’l pue povăţuitor,  (adecă stareţ,) loru’şi. Că precum sau arătat mai sus, pentru mănăstirea Vodiţa ce cu blesteme mari şi legături, întăreşce Domnul Vladislav ctitorul, a nu se strica orînduiala şi aşăzământul sântului din mânăstire în veci; Asemenea s’a asăzat şi pentru această sfântă mănăstire Tismeana, a nu se strica cinul şi orînduiala lui Nicodim (adecă a sântului), în veci. Fericitul răposatul acesta Dan V.V. precum în chrisovul acesta al Domniei lui scrie încă mai cu groasnice  blestemuri şi mai mari legături. Care aceste mili şi aşezămînturi ale acestor două sânte mânăstiri Vodiţa şi Tismeana şi Marele Mircea V.V.  fratele zisulul Domn Dan, V.V. fiiul lui Radu V.V. Negru, nu numai că le întăreşce, ci şi mai adaogă sate, moşii şi altele, precum în chrisovul Domniei lui cu leatul (1387) Iunie 17 arată.   Asemenea şi fiii acestora, Dan V.V. sin Dan.V.V. leatul (1424) Augustii 3 .Vlad V.V. sin Mircea V.V. leatul (1439) cât şi alţi Domni în urmă, fii, nepoţi şi strănepoţi ai zişilor Domni. Nn numai că au întărit cele mai sus cu chrisovele Domniilor, ce le-a dat la sântele monăstiri acestea, ci au mai adăugat şi Domnia lor sate, moşii, bălţi, vămi şi alte mili şi acareturi. Iar aceste sânte monăstiri s’au făcut si cu ajutorul lui Cniaz Lazar, carele au foşt Impăratul Serbilor de mai sus zis. Insă nu numai că a ajutat cu dări de bani, ci şi metoaşe, adecă sate cu moşiile lor în ţeara Sărbească, au înkinat acestor sânte mânăstiri, precum pre larg arată chrisovul lui Ştefan Despotul, fiiul numitului Cniaz Lazar, carele au fost în urmă stăpânitorul Serbilor la anii dela facere (1396) în care chrisov scrie aşa: ” Cu mila a tot Puternicului D-zeu, Eu Ştefan cu credinţa blagocestivă, în cursul stăpînirii celor, ce au fost mai nainte despoţi cu multe păsuri, – au fost împresuraţi de limbi, omenii cei mici şi cei mari împreună şi mânăstirile şi călugării cu toţi dinpreună erau cuprinşi în multe feluri de scârbe, precum eram şi eu. Iar când bine au vrut bunul D-zeu a mântui pre oamenii săi, carele dintru strâmtorare la lărgime, şi din neputinţă la putere, şi din scârbă la veselie aduce, adus’au şi pre mine după bunătatea sa, dintru nevolnicie la volnicie slobodă, şi dintru mic la prea înălţat scaunu. Atunci şi eu volnicie am dat mânăstirilor şi fieşce-căruia al său, ce s’au căzut să aibă. Intru carele si mânăstirile din ţeara Românescă, carele cu ajutorul fericitului parintelui meu s’au făcut, chramul Născătoarei de D-zeu la Tismeana, şi al marelui Antonie la Vodiţa, metoacele, care avea întru stăpînirea împărăţiei mele, asemenea ca şi altele întru uitare şi pustiire s’au făcut, pre carele bine vru înălţimea mea, iarăşi ale face pre seama mai sus numitelor mânăstiri.

Apoi dă volnicie, ca oricine din cei fugiţi din pricina răsmiriţilor, şi întor-cându-se vor voi să locuiască în satele mânăstireşci, sa fie slobozi şi nimenea din slujbaşi să nu-i oprească, fără numai pre aceia, carii vor fi cu pricini făcători de rele, că acestora zice, că nu li se dă voie, cât şi altele mai zice şi întăreşce pentru satele mânăstireşci. Iar mai pre urmă zice aşa : ” toate acestea câte mai   sus   s’a   zis,   cu   credinţa  şi  porunca   Impărăţiei  mele,   am   întăritu   să fie  neskimbate  şi nemişcate   întru   viaţa   lui Kir   Popa   Nicodim  (adecă sântul,) aşa şi după moartea lui întru toţi anii vieţii  împărăţiei  mele.   Iar   după   skimbarea   Impărăţiei mele,  după porunca lui D-zeu pre carele Dumnezeu după buna vrere va alege a  fi   ţiitoru scaunului meu, rog, sa păzească acestea, ce mai  sus s’au zis, ca şi el păcat să nu-şi câştige; şi pomana noastră să nu o stingă, întru acele mânăstiri în anul viacului. Care aceste ajutoare şi daruri de miluiri, de moşii şi de altele, dupre cum se cuprind în chrisoavele de mai sus arătate, ale bine-credincioşilor întru fericire răposaţi Domni, şi ale lui Ştefan Despotul, ctitor sântelor mânăstiri Vodiţa şi Tismeana, le întăreşce şi Jicmond Impăratul Romei, şi Craiul   Unguresc în chrisoavele seale, ce le-a dat acestor sânte mânăstiri; unul la anii dela Cliristosu (1520). iară altul la anii (1529), întru care chrisoave scie aşa: „Jicmond cu mila lui D-zeu Impăratul Romei şi Craiul Ungariei şi. altor ţări Crai, pomenindu-le anume : Apoi zice: Aceasta dau de şcire tuturor credincioşilor noştri, mai marilor Bisericilor şi stăpânitorilor, şi Şpanilor şi pârcălabilor şi altor cinstiţi oameni, şi a tot omul mare şi mic, care ţin de mine (şi altele) şi zice toţi să crează şi să nu fie volnic a sta înprotiva poruncii aceştia pentru monăsti-rea Popei lui Nicodim dela Tismeana (adecă sântul), unde se prăznuesce Adormirea sântei fecioarei Mariei.

Iar în cel al doilea chrisov zice : a nu sta înprotiva monăstiriior Popi lui Agaton, a sântului Antonie la Vodiţa şi a prea sântei Născătoarei de D-zeu la Tismeana”. Apoi mai zice: şi cu credinţa mea am priimit ori-ce au fost ale lor mai nainte vreme, şi acuma să fie ale lor toate şi slobode, toate satele cu toate chotarele şi vama munţiior jumătate; de la Olteţ până la poarta de Fer şi vîrşiile la Dunărea şi virul tot dela iuţi şi skelea trecătorea Dunărei la Bistriţa, şi satele din ţeara Sârbiască, ce li-a înkinat Cniaz Lazar, părintele lui Ştefan Despotul, toate să fie ale lor slobode şi vecinice de acum şi până în veac. Şi nimenea să nu le stea lor împrotivă ori pentru ce lucru; nici oamenilor lor nici a mărfilor; şi ori-ce vor eumpăra şi ce vor vinde, au pre uscat au pre apă, şi pre unde vor umbla omenii lor cu marfa lor nici înţr’un loc în ţeara mea vamă, să nu dea, ci sa umble slobozi”. Apoi iară zice: „Toate să fie ale lor slobode, cum au fost şi mai înainte vreme, aşa să fie până în veci; toate ale monăstirilor lui Popa Nicodim, adică sântul şi a Popei lui Agaton, adică a Diadohului sântului şi a călugărilor lor, şi in urma lor, carii vor fi lăcuiiori într’acele sânte locuri, întru acea orânduială şi întru Christos fraţi, carii i-am luat noi, ca să’i hrănim şi sa’i păzim pentru a lor slujbă şi buna credinţă, bună legea lor să petreacă şi legea lor să’şi ţie în Bisericile lor, şi nimenea să nu fie volnic a le sta împrotivă, au ai bântui pentru legea lor şi altele”. Iar la sfârşit arată şi unde s’a dat chrisoavele. Cel dintâi zice, că sa dat în mânăstirea Tismeana, iar cel al doilea în Pojun. Care aceste întăriri ale lui Jicmond Impărat, întocmai le întăreşce şi’iarăşi dela Hunada V. V. Ardealului în cartea sa la anii dela Christos (1444).

Insă aceste perilepse de chrisove Domneşci şi Impărăteşci s’au scris, pentru ca să se şcie în ce vreme şi în ce zile de Domni şi Impăraţi a fost sântul, şi de care Domni s’a înălţat întâi din temelie aceste sânte mânăstiri. Al doilea ca să cunoascem si să ne minunăm de darul Prea milostivului, D-zeu, ce se revărsa prin sântul în inimile bine credincioşilor Domni şi Impăraţi de atuncea, de le da rîvnă a asculta pre sântul pentru înălţarea şi zidirea şi înfrumuseţarea sântelor mânăstiri cu zugrăvituri şi cu altele prin Biserici. Pentru miluirea cu moşii, şi cu altele şi pentru întărirea a bunei rendueli a tagmei monachiceşci, dupre cum va aşeza şi va orândui sântul şi pentru credinţă şi lege, precum s’a zis mai sus, de a nu se strica în veci. Şi că într’o vreme ca aceia au fost aceste miluiri şi întăriri de aşezământuri ale acestor sânte mânăstiri, când iara-şi împăraţii şi Domnii cei pravoslavnici începuse a fi împresuraţi de limbile cele păgâne, adecă de Agarenii, Turci şi de Tătari, cu multe scârbe şi mari nevoi şi strâmtorări; precum de aceasta se dă înţelegere, din perilăpsu de chrisov de mai sus a lui Ştefan Despotul.

Deci, după cea de tot săvârşire şi întemeiere întru toate a acestor sânte mânăstiri Vodiţa şi Tismeana, străbătând vestea în toate părţile în ţeara acesta şi peste munţi în Ardeal, şi într’alte părţi şi preste Dunărea în taotă ţeara Serbiei, şi în alte părţi pentru buna orînduială a tagmei monachiceşci, si a altor orândueli, plăcute auzului omenesc, la carele dorea mântuirea din tot sufletul, precum s’a zis şi mai sus, foarte mulţi locuitori şi călugări cu viaţă înbunătă-ţită s’a adunat întru amendouă mânăstirile, cu care călugării şi fraţii în Christos locuind Sântul în Sânta mânăstire Tismeana ; iar în sânta monăstire Vodiţa Ieromonachul Agaton, de mai sus zis. Şi vieţuind sântu pre plăcere D-zeească, ca vieţuire de obştie, kip şi pildă de fapte bune, într’amândouă mânăstirile tuturor făcându-se, pre toţi la calea mântuirei povăţuindu-i, i-a îndreptat. Şi luând sântul de la Dumnedeu dar, de facere de minuni şi putere asupra duchurilor celor necurate, precum s’a zis mai sus, multe şi nenumărate minuni a făcut, cât a trăit în viaţă, izgonind dracii din oameni şi tămăduind tot feliliul de boale şi neputinţe. Şi zic, că şi în foc a intrat şi a eşit ne-vevătămat, cât nici de chainele lui nici de părul capului lui nu s’a atins focul.

Eră pentru intrarea în foc se zice aşa, că străbătând auzul prin toate părţile pentru darul lui D-zeu al facerilor de minuni, ce se făcea prin s-tul, a mers auzul şi vestirea până la Jicmond împăratul Romei şi Craiul Ungariei cel mai sus zis. Şi că acest împărat, având o fecioară o rudenie a sa de aproape, alt zic că o fiică a lui, ce se bântuia de duch necurat şi multă vreme mai  ‘nainte prin doftori şi prin alte meşteşuguri vrăjitoresci keltuia averea sa, şi n’a putut. nimic de ase tămădui, apoi aducându-şi aminte de auzul şi vestirea minunilor lui D-zeu, ce se făcea prin sântul, izgonirea duchurilor necurate   din oameni şi tămăduirea a tot  felul  de boale şi neputinţe, s’a aprins cu râvnă, că nu numai cu auzul să audă, ci şi cu okii să vază, a trimis oameni împărătesci, ca să aducă pre sântul acolo la împărăţie, unde era rudenia sa cea bolnavă, ca să o tămăduiască de duchul cel necurat ,ce o bântuia, iară sântul, fiind atuncea bolanv şi nepututincios foarte pentru bătrâneţe, n’a putut  merge pentru neputinţa slăbiciunei bătrâneţilor şi a boalei, ce era atuncea bolnav, din iconomia lui D-zeu. Eră trimişii întorceându-se, deşerţi la Impăratul şi spuindu’i de această, că n’a putut veni, nu s’a mâniat asupra sântului, ci  mai cu râvnă şi cu durere aprinzându-se, ca să vadă pre sântul, n’a socotit mărimea împărătescă, şi depărtarea locului, şi osteneala drumului,  ci luându-şi pre rudenia sa cea bolnavă, a venit la sânta mânăstire Tismeana, împreună şi cu alţii din cei mai credincioşi ai lui, domni boieri, căpitani, şi câţi-va ostaşi. Iară precum că a fost adevărată venirea în mânăstire a numitului împărat Jicmond, se dă adeverată încredinţare din zicerea de mai  sus a perilipsului chrisovului său, că s’a dat în Tismeana ne dând de ştire sântului, pentru venirea lui la mânăstire, şi cum s’a apropiat, şi a dat de apa râului Tismenii, şi a început a întra pe valea sântei mânăstiri, îndată şi duchul cel necurat din rudenia împăratului a început a striga, că nu poate de a mai merge de aice înainte, căci îl arde focul D-zeirei al darului sântului duch, ce locueşce în răul bătrân Nicodim de la Pişători. Şi aşa strigând duchul cel. necurat şi scrişnind cu dinţii, făcănd spume şi scuturându’o, o a trântit jos, şi lâsându o ca pre o moartă a eşit dintr’ânsa, pre care toţi cei-ce era împreună cu ea, o socotia că a murit, ci nu după mult ceas s’a sculat sănătoasă, mulţumind şi slăvind pre Iisus Christos, D-zeu cel adevărat, şi pre prea curata lui Maică, pururea fecioarei Maria, si pre bătrânul Nicodim, ce prin rugăciunile lui zice, ca s’a mântuit de duchul cel necurat. Şi văzând Impăratul şi cei împreună cu el aceasta înfricoşată şi mare minune, pre toţi i-a cuprins frică şi spaimă, şi mirându-se, zicea cu un glas toţi, cum dracul, cât s’a apropiat de locaşul acelui om Nicodim, pre carele l’a numit rău bătrân, n’a putut merge mai mult, nici a mai lăcui în fecioară, dară când ar fi fost de faţă acel om, ce ar fi fost. Şi aşa înspăimântaţi pentru minune, şi cu bucurie pentru tămăduirea fecioarei, au mers în mânăstire, dară sântul mai ‘nainte cunoscând cu duchul tămăduirea şi izgonirea duchului cel necurat din fecioară, şi venirea împăratului în mânăstire, a poruncit preuţilor şi diaconilor de s’a îmbrăcat în sântele odăjdii, asemine şi sântul îmbrăcându-se, a luat sânta Evangelie, iar preuţii sânte cruci, şi diaconii, lumini aprinse, si cădelniţi cu tămâe în mâini, şi fâcând litie, cu toţi părinţii şi fraţii leremonachi, şi monachii, au eşit înaintea împăratului, de l’au întîmpinat şi l’au primit în sânta mânăstire, cu mare cinste. Dar împăratul mai nainte până a nu intra în mânăstire, dăduse poruncă la toţi ai săi, ca niminea să nu scoată grai din gură în mânăstire, pentru tămăduirea fecioarei de Duchul cel necurat. Deci a zis Sântul cătră Împăratul, mai la urmă, după alte multe cuvinte duchovniceşci de mântuire : Să trăecşci întru mulţi ani împărate, şi te bucură, dând slavă şi mulţămită pre Milostivului   D-zeu,   cel a tot puternic, şi crede din tot sufletul către Mântuitoriul nostru Iisus Christos, fiiul lui Dumnezeu cel adevărat, şi precuratei Născetoarei de Dumnezeu, pururea fecioarei Mariei Maicei sale, stăpâna nostră cea pre milostivă, carea a tămăduit şi-a izgonit pre dracul din fecioara rudenia ta.

 



Minunea purceilor gătiţi

 

Si auzind împăratul pre Sântul mai nainte spuindu’i tămăduirea rudeniei sale, s’a mirat întru sine, zicând către ai săi, cum, nefiind de faţă şi ne-spuindu-i niminea, şcie acesta cele, ce s’au făcut nouă pre cale? Apoi şezend Impăratul în mânăstire câte-va zile, şi văzând tămăduirile bolnavilor, ce cu darul lui D-zeu să făcea prin Sântul, a voit să, cerce pre Sântul, să vadă, poate face şi alte feliuri de faceri de minimi, s’au numai tămăduirile boalelor si izgonirea duchurilor poate, care pentru întâia cercare se zice aşa, că aducend Impăratului atuncea aice  în mânăstire oare’şi-cine, nişce purceluşi mici, ne fiind faţă Sântul, î-a dat la bucătarul său să’i gătească, şi să’i pue acoperiţi pe masă,  şi  fiind  atuncea şi Sântul cu Impăratul  la masă, a zis Împăratul cătră Sântul, blagosloveşce părinte aceste bucate de peşce păstrăv. Eră Sântul cunoscând   cu  duchul, ca nu este peşce, ci carne, adecă purcei gătiţi, a zis  cătră Împăratul, să trăeşci Împărate la mulţi ani, eu cunosc, că nu este peşce, ci după cuvântul Impărăţiei tale, facăsă peşce, precum ai zis, şi blagoslovind Sântul, făcând semnul sântei cruci de asupra acelor bucate, o minune! când  le-au  descoperit  în toate s’a aflat peşce păstrăv, iar nu purcei, precum se pusese în tipsii. Şi văzând Împăratul şi toţi, ce era împreună cu dînsul o minune ca aceia, mirându-se sta înspăimântaţi. Iară sântul, după acesta a făcut cuvănt către Împăratul  şi  către   cei  împreună   cu  dînsul,   pentru sânta şi drepta credinţă a Christianilor celor drept credincioşi, şi pentru darul facerilor de minuni, ce se dă dela D-zeu tuturor christianilor, celor drept credincioşi, ce se tem de D-zeu, şi ‘l iubesc din tot sufletul, şi păzesc poruncile lui.

Atuncea Impăratul au zis către sântul aşa, eu părinte am auzit, că  scrie prin scripturile  vostre, că mulţi cu acea credinţă, precum înveţi tu, au intrat prin foc şi nu i-a vătămat nimic, cât nici de chaine, nici de părul lor nu s’a atins focul, aceiaşi voiescu eu, ca să faci şi tu aşa, de a trece prin foc. De nu te va vătăma nici pre tine focul, precum pre aceia, apoi şi eu voiu crede, precum şi voi credeţi, şi voiţi primi drepta credinţă, şi ori-ce mi vei zice pentru credinţă te voi asculta, şi toate le voiu face. Iar neputând a face aceasta, urgie şi pedeapsă mare va fi asupra ta, şi asupra tuturor celor ce locuesc în mânăstirile tale, vrend Împăratul cu aceasta a doua oară ispitire şi a înfricoşa pe sântul. Iar sântul de aceasta netemându-se, a zis către Împăratul, ca să’i dea soroc până a doua-zi, şi dându-i-se a petrecut întru acea zi şi noapte în post, în privighere, şi în rugăciune către D-zeu şi către prea curata lui Maică, iar adoua-zi sântul puind nedejdea spre ajutorul darului facerilor de minuni al prea Milostivului D-zeu, a poruncitu, să facă foc mare, în mijlocul mânăstirei înaintea sântei biserici, şi făcăndu-se focul a intrat sântul în Biserică în sântul altar, şi s’a înbrăcat în sântele veştminte cele preotesci, asemenea a poruncit Ierodiaconului ucenicului său să se înbrace în cele diaconeşci şi să ia cădelniţa cu tămâe, şi crucea în mână. Luând sântul sânta Evangelie şi crucea în mână. Si mergend unde era focul făcut foarte mare, a poruncit diaconului să cădească focul de trei ori, înprejur şi căduidul a zis către sântul. Blagosloveşce stăpâne. Iar sântul blagoslovind, şi însemnând cruce de trei ori, asupra focului cu sânta cruce, şi însemnându-se şi pre sine cu semnul sântei cruci, a poruncit şi diaconului să vie după sine. Şi o minune! focul cel atâta de mare era asemenea celui din câmpul Deirea dela Vavilon. Cum sântul cu piciorul în foc au păşit, văpaia focului în două s’a desfăcut, cale sântului făcând, şi când în mijlocul văpăii era, mai mult de cât, un sfert de ceas şedea. Şi aşa împreună cu diaconul său, în numele prea sântei Treimi, in trei rânduri intrând şi eşind, a remas nevetămat, încă nici de chaine, nici de părul capului lor nu s’a atins focul, care pre toţi cel-ce de departe privea, îi dogorea şi ‘i ardea.

Atuncea împăratul şi cu toţi al lui, ce era împreună cu-el, văzând acesta mare şi înfricoşată minune, ce s’a făcut prin sântul cu puterea lui D-zeu, cu  darul  sântului  Duch,   a căzut  la  picioarele Sântului, cerend ertăciune. Iar sântul cu duchul blăndeţelor ertându’i şi blagoslovindu’i mult i-a învăţat, pentru a numai ispiti puterea lui D-zeu şi darul sântului Duch al facerilor de minuni, care se face prin oamenii cei drept credincioşi, precum i s’a mai zis, pentru ca să nu le vie asupra, prin slobodirea D-zeiască,  vre o pedepsă de duchuri necurate, mai rea, de cât la fecioara cea tămăduită, care s’au zis mai sus. Iară împăratul şi cei împreună cu dânsul, înspăimântându-se şi înfricoşindu-se pentru aceasta foarte, şi umilindu-se de învăţăturile Sântului cele duchovniceşci, a primit sânta şi dreapta credinţă, şi prin punerea mâinilor Sântului, împăratul şi toţi cei împreună cu el, ai lui miniştri şi cei-lalţi sântului botez desăvârşit sau învrednicit, şi zic unii că împăratului la sântul botez numele de Matei i sa pus; cu toate că în chrisoavele lui cele de la sânta mânăstire, pentru întărirea moşielor, şi a satelor şi a altor dreptăţi, pentru credinţă, şi aşezămenturi de ale sântei mânăstiri, Jigmond se numeşce, precum sau zis mai sus. far care, chrisovu ce scrie, că sau dat în Tismeana, se înţelege, ca după facerile de minuni  ale  sântului,  şi după ce  aţi primit împăratul   sântul botez,  l’au dat sântei monăstiri. Iar într’alte istorii ale scrierii anilor împăraţilor Romei, Sigizmond îi zice.  Dar într’un sicriaşi de argint, în carele ieste sântul deget al sântului, împreună cu alte sânte părticele de sânte Moaşte, ce s’au scris mai sus, în care sicriaşi, ieste scris kipul sântului în argint, cu toate, minunile seale, dela naştere până la pristăvire. Adecă Naşterea sântului, sântul botez, primirea cinului călugăriei, primirea chirotoniei diaconiei, şi a preoţiei, şederea cu împăratul la masă, trecerea prin foc, pristăvirea, adecă îngroparea în morment. Iar la capul împăratului, unde şeade cu sântul la masă, ieste scris Matiaşi Impăratul, şi acest sicriaşi ieste făcut cu keltuiala lui Nicodim Ierodiaconul, la anii de la facere (1601). Să găseşce scris în condica mânăstirei Coziei un chrisov, cel dă aceştii monăstiri un Mateiaşi, Craiul Ungariei dela Buda la anii dela Christos, (1473), care se vede, că a fost cu mulţi ani mai în urma Sântului aceasta. Iar sântul după ducerea împăratului din mânăstire, şi alte multe ne numărate minuni au mai făcut, cât a mai trăit în viaţă cu puterea lui Christos D-zeu. Şi fiind atuncea foarte bătrân, precum s’a zis şi mai sus, a voit, ca cea-laltă rămăşiţă a vieţii sale să o petreacă în linişce, şi mai cu plăcere D-zeiască, a trimis de a kiemat pre Ieromonachul Agaton, ce era orânduit purtător de grijă în locul său, la mânăstirea Voditii, şi i-a încredinţat şi sânta mânăstirea acesta Tismeana, de a fi în locul său următor, şi purtător de grijă, adecă Egumen preste amendouă sântele mânăstiri, Vodiţa şi Tismeana. (Şi această diadochie a părintelui Agaton, se adeverează întâi dintr’o carte fără leat a lui Marelui Mircea V’oevod, feciorul Radului Voevod Negru, în care carte scrie cătră toţi locuitorii moşielor, acestor două sânte mânăstiri, ce era daţi spre poşluşanic, zicându-le aşa, şi precum aţi avut întru cinste pre popa Nicodim, adecă pre sântul aseminea să cinstiţi, şi să ascultaţi pre popa Kir Agaton, cât ca pre faţa mea aşijderea, şi toţi fraţii, adecă Părinţii călugări din mânăstire. In-tr’alt kip să nu cutezaţi a face, după porunca Domniei mele. Şi mult învăţându-lu pentru cele duchovniceşci, orândueli ale sântelor mânăstiri şi cum să se poarte cu părinţii, şi cu fraţii întru dragoste cu toţii, dela mic până la mare, şi cum să primiască pre cei călători, şi pre cei bolnavi să’i caute, s’a suit în peştera cea mai de sus zisă, în care a găsit şarpele, care este deasupra de mânăstire în peatră, care peşteră o avea gătită de mai nainte, de când venise aice pentru trebuinţa liniştirii  sale, precum se vede până astăzi cu zidire în faţă, căci adeseori şi mai nainte se suia şi se liniştea într’însa, şi suindu-se s’au dat pre sine spre linişce desăvârşită, petrecând numai cu unul D-zeu prin post şi privegheri de toată noaptea, şi în rugăciuni prin plecări de genuki, şi vărsări de lacrimi necontenite, cătră prea milostivul Mântuitorul nostru Iisus Christos, pentru mântuirea sa şi a tuturor drept credincioşilor christiani, si numai din Sâmbătă în Sâmbătă spre Duminecă şi la praznice împărăteşci, se pogora de era noaptea cu părinţii la utrenie, şi la privigheri de toată noaptes, şi a doa-zi la slujba sântei, şi D-zeeşcei liturgii, slujea cu părinţii sobor de se împărtăşa, cu prea sântele şi de viaţă făcătoare taine ale Mântuitorului nostru Iisus Christos si după săvârşirea sântei D-zeeşcei liturgii, pre mulţi din cei bolnavi şi neputincioşi, şi pre cei munciţi de duchuri necurate, ce să afla veniţi, în sfânta mouăstire, cu credinţa pentru tămăduire prin punerea mâinelor, şi prin sântele seale rugăciuni, îi tămăduia, iar alţii, ce venea mai cu credinţă, şi cu fierbinte dragoste către sântul, numai cât se atingeau de imbrăcămintele cele preoţeşti, când sluja Sântul si era cu sântele daruri, la sânta şi D-zeeasca liturgie la văchodul cel mare, se tămăduea de boalele şi neputinţele lor, iar după tămăduirea bolnavilor, intra Sântul cu adunarea părinţilor la masa cea de obşte de mânca puţin din toate, ce se găsea puse pe masă, întru slava lui D-zeu şi Mântuitorului nostru Iisus Christos, si a prea sântei stăpânei noastre născătoarei de D-zeu pururea fecioarei Mariei Maicei seale, şi după scularea dela masă, lua puţină pâine şi apă, şi degrab se suia la peşteră, şi aşa într’acest feli de liniştită viaţă, a petrecut ca la patru cinci ani mai bine.

Apoi din descoperire D-zeească, cunoscend sântul mai nainte, că i-s’a apropiat sânta şi fericita mutarea sa cătră Domnul, şi aproape fiind sântul şi D-zeescul praznic al naşterii Domnului şi mântuitorului nostru Iisus Christos, s’a pogorât din peşceră în mânăstire şi a petrecut în post în privighere, în rugăciune, în totă noaptea aceia a privigherii praznicului. Cu adunarea a tot soborul părinţilor în biserică, cât şi la sânta şi D-zeeasca liturgie slujind cu soboru s’a înpărtaşit cu sântul trup, si sânge al Domnului şi Mântuitorului nostru lisus Christos. Iar după săvârşirea sântei şi D-zeeşcii liturgii, a mers la masa de obşte cu toată adunarea părinţilor şi a fraţilor din mânăstire şi acelor, ce se sichastrea la linişte în pustietate, fiind că aşa era obiceiul, precum şi până astazi vin cei de pre la skituri, duminicile, şi la praznicile cele mari împărăteşci, şi gustând foarte puţin din cele, ce se afla la masa bucate, iar sculânduse dela masă, a făcut cuvântu pentru mântuire, învăţând pre toţi de obşce cu cuvinte duchovniceşci, cum se vieţuiască în monăstire până în sfârşitul vieţii, întru unire şi dragoste unul cu altul, în smerenie duchovnicescă, în supunere şi în ascultare, până la moarte ascultând pre mai marele lor, ca pre însuşi Christos D-zeu ; si nimic al său sa voaescă a fi, şi toate de obşce, la toţi să fie, până la acu, şi la aţă, şi mai vârtos să urmeze toţi aşezământului, ce l’a lăsat prin scris a se ţine nestrămutat, dacă cu adevărat voiesc a se mântui de vrăjmaşul dracul, şi după sfârşit a dobândi viaţa de veci.

Care acest aşezământ al sântului, ce l’au făcut şi lăsat în scris mânăstirilor sale, Vodiţa şi Tismeana, se adiverează mai întâi din Chrisovele ctitoriceşci, precum s’a zis mai sus, adecă nici să se strice cinul şi orânduiala lui Nicodim, adecă a Sântului, şi porunca Domniei mlee adecă a D-lor, care a întărit aşezământul sântului. Iar mai pre urmă se adeverează mai pre, larg din cărţile Patriercheşci, ce s’au făcut, cu mari legături şi afurisanie, din porunca Domnilor strănepoţi ai Domnilor ctitori de mai sus zişi şi de Mitropoliţii ţărei. După ce s’a răpus dela mânăstire cartea cu aşezământul sântului. Ci după acesta învăţătură le-a arătat, că i-s’a apropiat sântul şi fericitul sfârşit al vieţii lui cei trecetoare din moarte la viaţă, care viaţă din pruncie până acum o a dorit, precum cerbul cel însetat de izvoarele apelor, aşa şi sântul până la săvârşit. Apoi mergând în kilia sa de mai nainte egumenescă, şi pe toţi la sine kiemându-i de rând, câte pre unul, tuturor le-a dat părintesca blagoslovenie, şi sărutarea cea mai de pre urmă şi întru aceeaşi războlindu-se oareşi-ce de boală, după fireasca datorie, a doua-ăi în 26 zile ale lunii lui Decembrie prin, neîncetatele sele rugăciuni s’a dat sântul său suflet, în prea sânte mâinele prea doritului său stăpân, Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Christos, pre carele din pruncie dintru începutul vârstei sele cei tinere până la săvârşitul vieţii din tot sufletul l’a iubit.

 

Efectul răzmiriţelor asupra Mânăstirii Tismeana

Ascunderea moaştelor Sfântului * Furtul sicriului

Patriarhia Ipek . Aici au dus pe ascuns călugării sârbi   trupul lui Nicodim în vremea cât fraţii lor călugări români, se ascundeau pe Muntele Cioclovina din cauza războaielor dintre turci şi austrieci

Patriarhia Ipek . Aici au dus pe ascuns călugării sârbi trupul lui Nicodim în vremea cât fraţii lor călugări români, se ascundeau pe Muntele Cioclovina din cauza războaielor dintre turci şi austrieci

 

Iar după sânta sa mutare din viaţa aceasta vremelnică către viaţa cea vecinică din ceriuri, s’a umplut sânţitele seale moaşce de bună miriazmă, carea umplea văzduhul şi faţa de strălucire Dumnezeească din darul prea Sântului Duch ce era în sine. Apoi gătindu-să de fraţii Ieromonachi după orînduiala mortului a tagmei călugereşci, s’au pus pe năsălie şi ducându-le în Biserica cea mare, 1’a pus în lăuntru în mijlocul sântei Biserici, şi a stătut până ce a făcut şcire şi la cee-laltă a sa sântă mânăstire Vodiţa. Şi după ce toţi fraţii şi dumnezeeşcii călugări, cei din sântele lui aceste zise mânăstiri, Tismeana şi Vodiţa şi cei din prin pustietăţi, s’a adunat şi de sărutarea cea mai de pre urmă prin atingerea buze- lor seale, depre cinstitele si sfinţite moaşte, toţi seau învrednicit. Atuneea prin cântări şi laude şi cetiri D-zeeşci, precum la călugări este orînduit, cu mare cinste, prin tînguire şi plângere duchovnicescă, s’au îngropat prea cinstitele şi sântitele lui moaşce în anvonul Bisericii cei mari, dea-drepta parte în mor-mentul, ce singur mai nainte şi’l gătise în sânta şi D-zeeasca mânăstire a sa Tismeana, unde şi soborul şi prăznuirea sa, în tot anul i-se făcea; şi mormântul său stă întru pomenire până în ziu a de astă-zi, cu candila aprinsă neadormită, din care mormânt după ce D-zeu i-a proslăvit sântele seale moaşce, şi după sfârşit cu neputrejune şi cu miriazmă D-zeească de bun miros şi cu dar de izvorîre de mir şi de faceri de minuni.

Scose dar au fost sântele seale moşce din mormânt, şi în sicriu s’au pus şi în sânta Biserica cea mare, cu mare cinste s’au aşezat, ca şi sântele moşce ale sântului Grigorie Decapolitul, precum sunt acum în sânta mânăstire Bistriţa.

Eră după trecerea a mulţi ani, un Domn al ţărei aceştia înţelegând de multele faceri de minuni ale sântelor moaşce ale sântului Nicodim, a vrut să le rădice din sânta mânăstire Tismeana, şi să le ducă în oraşul Bucureşci, ca să fie acolo stătătore. Şi nefiind voia sântului să se înstrăineze sântele seale moaşce din sântul său lăcaş, cu minune a făcut de s’a părăsit Domnul acela de acel sfat şi lucru neplăcut sfântului. Ci însă zic unii că, acel Domn ce voia, ca să ridice sântele moaşce ale sântului ar fi fost Basarab V.V. cel tânăr ot liatu (1473), carele a fost fiiu lui Basarab V.V. cel întăi ot liatul (1443) din carele s’au tras neamul Domnilor Basarabi. Şi acest Domn întâiul Basarab, au fost fiul lui a 2-lea Dan V.V. la liatul (1424), carele a fost fiiu întâiului Dan V.V. liatul (1386), ce a fost fiu lui Radu V.V. Negru şi zic, că acel Basarab V.V. ce-l tânăr a început cu Domnia întâi în Bucureşci şi au făcut cetatea Bucureşcilor, adecă curtea Domnescă cea veke, şi pentru că i s’au zis curţii cei veki din ve-kime cetate, acesta se adeveareză din Chrisovul zisului Domnu Basarab cel tânăr, căci scrie, ca s’a dat mânăstirei Tismeana cetatea Bucureşti.

Şi că acest Domn Basarab după ce a făcut cetatea Bucureştilor, adică Curtea-Veke şi Biserica Domnească dintr’ânsa, auzind de multe facerile de minuni, ce să făcea de D-zeescul dar prin sânţitele moaşce ale sântului, pentru aceasta voia să le rădice, şi să le aducă în Bucureşti, şi să le aşeze în Biserica sa cea Dormnească cea din cetate, de a fi spre paza şi ajutoriul cetăţii, şi spre ajutoriul şi tămăduirea a tot felul de boale si neputinţe a orăşanilor, precum şi strămoşul său, Radu Negru Voevod a adus sântele moaşce ale sântei Filoftea, de le-a aşezat în Biseriea sa cea domnească din oraşul Argeşului, care stau şi acum până astăzi.

Deci după ce cu minune a făcut sântul de s’a părăsit acel Domn, de acel sfat şi ne plăcut sântului, de a rădica şi a înstreina, sântitele lui moaşce din sântul său locaş, precum s’au zis mai sus, după aceia îndată s’a arătat în vedenie unuia din călugări din părinţii mânăstirei poruncindu’i, să spue Egumenului să i ascundă moaşcele seale, şi numai un deget să iea dela mâna sa să’l oprescă pentru evlavia lăcuitorilor. Intr’acest kip s’a arătat sântul Nicodim şi Egumenului, aseminea poruncindu’i, precum şi fratele îi spusese, să facă şi aşa încredinţându-se Egumenul, a luat un deget dela mâna sântului cea dreaptă adică degetul cel aratător cel de lângă degetul cel mare şi mir dela sântele sale moaşce, care deget şi sântul mir într’un clondir de cositor, împreună şi o cruce mare de plumb, ce o purta sântul la grumazi şi sfita, ce se zice, că a fost sântul îmbrăcat cu ea, când a trecut prin foc, şi sânta Evangelie cea scrisă de sântul sloveneşce foarte frumos cu slove mari şi începuturile cu slove şi mai mari cu aur, pe piele subţire mevrană albă, iar la sfîrşitul sântei Evangelii scrie aceste cuvinte.

 

 

 

Aceasta sântă Evangelie a scris’o popa Nicodim în pământul Ungariei, în anul al şeaselea al alungărei lui iar dela începutul lumei se socotesce (1405). Şi o cârjă de lemn îmbrăcată cu os alb, şi scrisă cu câte-va slove greceşci pe os veke foarte, şi se zice, că a fost a sântului, dăruită de Patriarchul Ţarigradului, împreună cu trei sânte părticele de sânte moaşce, precum s’a zis mai sus. Se află în sânta mânăstire Tismeana până în ziua de astăzi odoare duchovniceşci, cinstite şi de mult preţu, însă din sântul mir nu a fost slobodu nimunui a lua măcar cât de puţin, fără numai vasul al săruta, şi a se umple de bună şi nespusă mireazmă D-zeesacă; care acest sânt mir, ce-a fost păstrat din vekime, înpreuuă cu celelalte odore cu bună pază de sânta mânăstire până la anii dela Christos 1788 în Egumenia părintelui Ştefan Bistriţenul; atuncea fiind resmiriţa Nemţilor cu Turcii, a pus numitul Egumen, clondirul cu sântul Mir, de mai sus zis, într’o peşteră din prejurul sântei mănăstiri, împreună cu alte odoare de ale sântei monăstiri şi a fugit în ţeara nemţească din pricina turcilor, căci îl speriase prin scrisori Mavrogeni V,V. şi Cara-Mustafa Dianul Saraskierul oştirilor turceşci, ce era atuncea dincoace de Olt, întru aceste cinci judeţe ale Băniei Severinului, prin care scrisori îi scria, că o să pue să’l radă şi să’i puie chiulaf în cap şi să’l spânzure în poarta mânăstirei, căci nu caută dupre poruncă cu cele trebuincioase pre ostaşii turci, ce era orânduiţi în mănăstire spre ernatec şi pentru pază despre nemţi.

Eră după ce s’a făcut pace, viind Egumenul din ţeara nemţească, şi căutând în peşceră, n’au găsit clondirul cu sântul Mir şi alte odoare, din cele ce pusese, şi de cine să luase nu se şcia. Eră mai în urmă după doi ani dovedindu-se, că nişce copii umblând cu caprele prin pădure pre la acel loc, au dat preste peşceră, şi întrând în peşceră să vadă ce este, a luat clondirul cu sântul Mir al Sântului, şi altele, ce le-au mai plăcut din odoară, adecă nişce inele veki de aur şi de argint, ce din vekime se hărăzise de închinători la sântele moaşce ale Sântului după dovedire făcându-i-se mare certare acelor copii, cât şi părinţilor lor, au dat cele, ce s’au mai găsit la ei, iar clondirul cu sântul Mir au zis, că căutând sa vadă ce este în el, şi văzând sântul Mir alb ca laptele, şi ne-şciindu că este sânt Mir, l’au mâncat, iar clondirul l’au topit, de s’au făcut ce le-a trebuit, pre la carele şi la teşile şi la altele, şi aşa sânta mânăstire Tismeana ieaste acum lipsită de acest sânt odor. Iar cele-1’alte numite sânte odoare sunt până astăzi, precum s’au zis mai sus. Deci în-tr’acesta-şi kip fiind ascunderea sântelor moaşce ale Sântului, multă vreme rămăsese de se ştia din Egumen în Egumen, şi de unul din fraţii călugări din mânăstire. Iar apoi mai în urmă, din întâmplările vremelor celor cu multe răzmiriţă şi robii, si din pricina arderii şi a sfărâmării de tot şi a pustiirii sântei mânăstiri, care a fost pustie mai mult de 30 de ani, au rămas sântele moaşce ale sântului de tot tăinuite, şi ne ştiute de nimine până în diua de astă-zi. Poate că aşa a fost voia Sântului pentru aceasta, cum şi pentru lipsirea Sântului mir din mânăstire, precum mai sus s’au zis. Măcar că din destul sunt cele mai sus numite sânte şi cinstite odoare, spre mângâerea părinţilor mânăstirei şi acelora-lalţi locuitori chreştini, prin carele şi acum se f ac multe şi nenumărate minuni. Duchurile cele ne-curate din oameni se izgonesc cu kiemarea numelui sântului, şi vindecări de multe feliuri de boale se dăruesc celor, ce năzuesc cu credinţă cătră ajutorul Sântului.

Impreună şi pământul şi ţeara acesta cu rugăciunile şi ajutorul sântului Nicodim de multe nevoi se păzeşce, şi s’ă izbăveşce, precum şi acesta sântă şi D-zeească mânăstire Tismeana, care ţine şi are în sine comoara de mult preţ a sântelor sale moaşce şi odoarele, de mai sus arătate, de multe primejdii şi bântueli ale vezuţilor vrăjmaşi ieaste păzită şi apărată, tot-de-una cu grabnică şi căldurosă folosinţa sa.

 

 

Reconstrucţia aripii sudice mănăstirii

Reconstrucţia aripii sudice mănăstirii

 

Iară sânta mânăstire aceasta Tismeana, că a fost cu adevărat după ascunderea sântelor moaşce ale Sântului, precum s’a zis mai sus, pustie mai mult de 30 de ani, arsă, Biserica cea mare sfărâmată până în pământ, clopotniţa şi zidirile prin prejur mai mult de jumătate, iar pre alocurea şi până în pământ de Turci, şi de Tătari, din întâmplările vremelor celor cu multe răzmiriţe şi robii. Şi din pricina acesta a războaelor celor mari, ce avea atuncea Turcii, şi Tătarii cu Nemţii şi cu Ungurii, şi cu Domnii tărilor Româneşci, mai toate sântele mânăstiri şi Biserici cele de dincoace de Olt ale băniei Severinului era pustii şi se arsese şi se stricase, unele de tot, altele pre jumătate, altele mai puţin, din pricina înkiderii într’ânsele, a unor oştiri nemţeşci şi ungureşci, ce le zicea borlani. Iară că au fost stricate şi pustii, precum s’au zis, acesta este cu adevărat, căci unile mânăstiri şi Biserici de atuncea şi până astă-zi sunt pustii, stricate până în pământ, cât abia puţin ceva-şi se cunoasce din rămăşiţa zidirilor lor, şi numele şi pomenirea lor de tot s’a uitat, ce a fost pre la acele locuri, precum şi mânăstirea Vodiţa, ce mai sus zisă, că s’a facut de Sântul, cum şi mânăstirea Vişina, care a fost zidită supt munte, lîngă apa Jiului, între satele Porceni si Bumbeşti, şi a fost înălţată de marele Mircea Voevod, fiiul lui Radu Negru Voevod, şi chramul al sântei Biserici a fost sânta Treime, precum în chrisovele lor, ce sunt la Sânta mânăstire Tismeana arată; ci fiind acestea zise două sânte mânăstiri, Vodiţa şi Vişina, aproape de drumurile cele mari, ce merg în ţara ungurească şi nemţească, adecă mânăstirea Vodiţa de drumul ruşavei, iară mânăstirea Vişina de drumul Vulcanului, şi din pricina trecerii adese-ori a oştirilor nemţeşci, ungureşci, turceşci, tătăreşci, pre aceste drumuri, nu s’au mai făcut acestea sânte mânăstiri, iara-şi la loc de fericiţii Domni, strănepoţii fericiţilor Domni ctitori acestor sânte mânăstiri.

Iar sântele mânăstiri Tismeana, Cozia, Bistriţa, Govora şi altele, fiind mai de laturi, iară-şi s’a prefăcut de iznoavă la loc, dupre cum au fost făcute de fericiţii Domni de atuncea, strenepoţii fericiţilor Domnilor, ctitorilor celor veki, însă prefacerea sântei monăstiri Tismeana s’a început la anii facerii 7034 (1520) de Radu V.V. cel frumos, şi scurtându-i-se viaţa, nu s’a săvârşit şi a stătut nesăvârşit preste 10 ani mai mult, până în Domnia fiiului său, Mircea Voevod, şi la acest Mircea V.V. s’a savârşit sânta mânăstire de zidire la anii facerii (1542) precum se arată anii în piatră din stâlpii uşii Bisericei cei mari, afară întindă jos, iară de zugrăvit s’a zugrăvit la anii dela facere (1566) în zilele lui Petru Voevod, fiiul mai sus zisului Mircea V.V. cu keltuiala dvornicului Nidelco, şi de atuncea şi până astăzi stă sânta Biserică acesta neclătită, şi nestricată, fără de cât tâmpla s’a mai preînoit în două rânduri şi zugrăviala, iară zidirile înprejur odată. Căci s’a mai ars si s’a stricat de Turci cu salaori, zicând că este cetate, şi i-s’au luat porţile fiindu îmbrăcate cu fier, în trecuta răzmiriţă a Turcilor cu Nemţii, la anii dela Christos 1788. Iar sânta mânăstire Bistriţii s’a preînoit al doile din temelie, de însuşi ktitorul său, întru fericire Banul Barbul Craiovescul, măcar că în spisanie în piatra de asupra uşii Bisericii cei mari a mânăstirii Bistriţii, care este din afară în tindă, ce s’au prefăcut al doilea mai de curând, scrie, că după ce a făcut Banul Barbul mânăstirea Bistriţa cea dintâi, şi mai trecând câţi-va ani, s’a pus Domn Mihnea Voevod, ce i-s’a fost zicând Drâcea, şi acel Domn având pizmă şi mânie pe numitul Ban şi fiind cu Turcii, a venit la mânăstire şi a pus de i-a dat foc şi o a stricat până în temelie mânăstirea cu Biserică cu tot; şi după, moartea numitului Domn iarăşi numitul Ban o a făcut aceasta, ce este acum, precum s’a zlis şi mai sus. Dară noi la aceasta nu dăm crezământ, căci cum acel Domn fiind Christian drept şi credincios, pentru mânie şi pizmă să facă o faptă rea, păgânească ca acesta, să strice sântele jărtvelnice şi lăcaşurile cele D-zeesci ci se înţelege că acel Domn fiind cu oştirile turceşci şi tătăreşci, şi câud biruia Turcii, mergea pe la mânăstirile la care era înkise oştiri nemţeşci şi ungureşci, precum s’a zis mai sus, şi dacî îi biruia, de loc răutatea şi pizma păgânilor, ce este asupra Bisericei Christianilor şi asupra Christianelor, ne fiindu-le voia a şci de Domn, le ardea şi le sfărâma, precum vedem până astă-zi făcându-se de păgâni, cu slobozirea lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre. Şi de aceia, pricina aceasta a arderii şi a sfărâmării mânăstirii Bistriţii a aruncat asupra zisului Domn de mai sus, şi a scris în spisanie, neşciind că pre acele vremi, când s’a ars şi s’a stricat mânăstirea Bistriţii, mai toate sântele mânăstiri din aceste cinci judeţe s’au ars şi s’au stricat şi s’au pustiit, precum s’au zis mai sus, care; din pricina acesta a mai sus ziselor rezboae şi a arderilor şi a sfărâmărilor şi a pustiirilor sântelor mânăstiri, a rămas sântele moasce ale Sântului Nicodim de tot tăinuite şi neşciute de nimeni până acum, precum s’a zis şi mai sus.

 

Felonul cu care Sf. Nicodim a trecut prin foc, a rămas la Tismana

Felonul cu care Sf. Nicodim a trecut prin foc, a rămas la Tismana

 

Iră acum în trecuta răzmiriţă a doua a Muscalilor cu Turcii, la anii dela Cnristos 1810, viind aici, în sânta monastire Tismeana, un gospodar servesc din Cladova, anume Crăciun, fiiul lui gospodar lovan, obăr cneaz din Porecia, care dintru alte multe vorbe şi pentru facerea aceştii zisei sântei monăstiri, cum s’a făcut prin strădania sântului Nicodim prin descoperire D-zeească, precum s’a zis mai sus, şi pentru facerea de minuni ale Sântului, şi pentru îngroparea în mormânt şi scoaterea din mormânt şi ascunderea şi tăinuirea sântelor moaşce ale sântului. Atuncea a răspuns numitul gospodar zicând : că sântele moaşce ale sântului Nicodim tot trupul întreg numai lipsa unui deget, sunt în ţeara lor, în Servia, cu bună seamă la o rnânăstire, ce se zice Patrierchie de lângă oraşul Epec. Ci aceste cuvinte ale numitului gospodar erau de tot necrezute în sânta mânăstirea noastră, aceasta Tismeana, ţiindu-ne noi de cuvântul cel mai sus zis, că sunt ascunse şi tăinuite. Iră acum al doilea, la anii dela Christos 1823, Augustu 15, la prăznuirea Adormirea Maicii D-lui Nostru Iisus Christos, la praznicul hramului sântei mânăstiri, a venit un părinte monach sârb, taxiot sfetagoreţ, dela sânta monastire Chilindaru, cu numele Iacov şi ne-a spus, zicând : că viind el acum dela sântul Munte, a dat prin ţeara Serviei şi mergând pe la câte-va, mânăstiri de acolo, a mers şi pre la zisa monastire Patrierchie, şi a văzut în Biserica cea mare a acestei sântei mânăstiri patru sicrie cu sânte moaşce, trupuri întregi, puse înaintea sântului altar, pre dinaintea sântelor icoane celor împărăteşci, din care scrie unul cel dinaintea icoanei Domnului, zice, că se numea sântul Nicodim, având la mâna dreaptă lipsă un deget, precum şi mai sus s’a zis şi sicriul împrejur sloveneşce, care pomeneşce şi de mânăstirea Tismeana.

Apoi după această arătare a zisului monach svetagoreţ, tot întru acest an mergând noi Ştefan Ieromonachu la sfânta mânăstire Cernica, ce este aproape de oraşul Bucureşci, pentru oareşi-care trebuinţă, duchovnicească şi mergând şi pre la P. Archimandritul Calinic, stareţul zisei sântei mânăstiri, şi din vorbă în vorbă a venit cuvântul pentru sântele moaşce ale sântului, şi ne-a spus şi sânţia-sa, că în anul trecut după rebelie au venit aci la sânta mânăstire Cernica, un preut sârb mirean cu alţi doi mireni sârbi spre înkinare şi după înkinare au mers şi pre la sânţia-sea pentru blagoslovenie, şi din vorbă în vorbă au spus şi ei sânţiei seale tot aseminea pentru sântele moaşce ale sântului, că ele sunt în ţeara lor în Servia tot la zisa sânta mânăstire Patriarchie, de lângă oraşul Epec şi tot aşa fără deget, precum s’au zis şi mai sus şi pentru aceste trei arătări a zişilor, am crezut şi noi părinţii călugări din sânta mânăstire Tismeana, că aşa va să fie cu adevărat, căci de ar fi tot aice ascunse şi tăinuite, precum se zice în trei sute şi mai bine de ani, de când s’au ascuns până acum, poate s’ar fi descoperit la vre unul din părinţii călugări ai sântei mânăstiri, s’au la alt cine-va, unde sunt ascunse. Ci se înţelege, că pentru acesta nu s’a descoperit până acum, unde sunt ascunse, fiindcă sunt cu adevărat în ţeara Serviei, precum s’a zis. Eră de cine s’a dus acolo nu se şcie, fără decât zicea unii din părinţii cel bătrâni cu şciinţă, din cei mai sus zişi ai mânăstirei, că pe acea vreme, pe când erau sântele moaşce tot trupul întreg al Sântului, de faţă în sânta Biserică, cum şi după ascundere, erau în sânta mânăstire aceasta a Tismenei mai mulţi părinţi călugări servi, de cât români. Şi că atuncea curând, nu după mulţi ani după ascunderea sântelor moaşce ale sântului a fost arderea şi pustiirea sântelor mânăstiri, precum s’a zis mai sus şi că din pricina acesta a sfărâmării şi a pustiirii monăstirii au fugit toţi părinţii servi în ţeara lor în Serbia. Şi părinţii călugării români aice prin pustia Cioclovinei prin văi şi prin peşceri, de frica Turcilor şi a Tătarilor. Şi zic, poate că atuncea vor fi luat sântele moaşce ale sântului, de unde a fost ascunse, pre ascuns de către zişii părinţi călugări români, şi le-au dus cu ei la zisa mânăstire Patrierchie, la care se zice, că sunt acum sântele moaşce ale sântului Nicodim de aici, dela sânta mânăstirea Tismeana, şi acesta să înţelege, că cu adevărat aşa este, zic eu Ştefan Ieromonachu, căci alţii streini n’a avut cine să iea sântele moaşce de aici dela sânta mânăstire, de unde era ascunse, şi se le ducă în Servia, fără de cât acei părinţi, zişi servi, ca unii ce se vede, că au şciut vre unul din ei unde au fost ascunse.

 

 

Sfintele moaşte păstrate azi în mănăstirea Tismana

Sfintele moaşte păstrate azi în mănăstirea Tismana

 

Insă acum mai în urmă, unul din noii părinţi călugări de ai sântei mânăstiri aceasta Tismeana având multă dorire de a merge acolo la zisa mânăstire Patriarchie, din Serbia, spre închinare şi vederea sântelor moaşce ale Sântului, şi spre şciinţă sântei mânăstiri Tismeana, de a se şci, de este cu adevărat acele sântele moaşce ale sântului Nicodim de aice, s’au ale altui sânt Nicodim, sunt acelea dela sânta mânăstire Patriarchie, din care părinţi am fost şi eu unul Ştefan Ieromonachul, şi mergând prin Servia până la oraşul Novi-pazar, ce este de ţinutul Bosniei, preste graniţa servească, dupre cum ţin Servii acum cale de patru ceasuri. Şi aci fiind Turcii răi nu ne-au lăsat să ne ducem înainte la zisa mânăstire Patrierchie, zicând că suntem spioni, şi ne-a pus la popreală, însă nu în temniţă, ci la un han în seama hangiului spre pază, ca când ne-va cere, să ne dea, şi ne a ţinut nouă săptămâni, cât ne speriasem, că nu vom scăpa cu viaţă, şi aşa prin mari rugăciuni întăi cătră Sântul apoi, şi către neguţitori christiani de acolo, care întăi prin ajutorul Sântului, ce au luminat pre zişii neguţători, de a mers la Turci, şi prin rugămintea lor în multe rânduri şi kezeşuirea pentru noi, de a bea a voit Turcii, de ne-au dat drumu, însă îndărăt în Servia, iar nu înainte, la zisa monastire Patriarcliie.

Dar fiind cu apropiere aceasta monastire de zisul oraş Novi-Pazar, cale de patru ceasurl, cât şi altă mânăstire, ce-i zice Visoca Deciană, care şi aceasta sântă monastire are întregi sânte moaşce ale sântului Crai Ştefan, ctitorul acestei sânte monastiri. Merg în toţi anii zişii christiani din Novi-pazar, pentru înkinare, şi tămăduire la tot felul de boale la zisele sântele monastiri, carii şi aceştia, cu care am vorbit şi i-am întrebat pentru sântele moaşce ale sântului, asemenea ne-a spus, precum s’a zis mai sus, că sunt sântele moaşce la zisa mânastire Patrierchie, de se numeşce Sântul Nicodim cu adevărat şi fără deget, cum şi zioa prăznuirii sântului, în 26 Decembrie, precum şi aice în monastire sârbeasca. Şi dintr’aceste trei, adică, întâi potrivirea numelui sântului Nicodim, a doua lipsirea degetului, a treia potrivirea zilii, în care se serbează,, să înţelege, că cu adevărat acelea sunt sântele Moaşce ale sântului Nicodim de aicea, din sânta mânăstire Tismeana. Iar cum şi în ce kip şi de unde sunt, şi cum s’au adus acolo la sânta mânăstire, au zis că nu sciu, cu toate că încă mai nainte până a nu merge noi în Servia, nişce omeni de cinste servi mai de aproape, bătrâni şi cu şciinţă din vekime, şi din vorbă în vorbă, pentru pricina neşciinţei ducerii sântelor moaşce ale sântului, cum s’a luat de aice, dela monastire, de unde au fost ascunse si s’a dus în Servia, şi că poate de părinţii călugări servi, ce au fost în vekime la acesta sântă mânăstire,   să fi le luat cu ei, când au fugit în Servia,   de frica răzmiriţilor celor mari de atuncea şi a robiei de Turci şi de Tătari, atuncea au răspuns zicend Servii, că cu adeverat aşa este,  că de acei zişi părinţi călugări servi  s’au luat şi s’a dus sântele moaşce ale Sântului Nicodim în Servia, dară însă nu atuncea întăi, când au fugit, ci al doilea rând; căci întăi cercând n’a putut nici să se apropie, unde era sântele moaşce ascunse,  pentru că a făcut minune Sântul asupra lor, de i’a spăimântat, şi cu frică mare înspăimântaţi, s’au făcut de au fugit mai de grab în Servia.

Apoi după câţi-va ani auzind, că s’a tras înapoi oşcirile turcesci şi tătărăşci, şi că s’a  mai linişcit vremea aici în ţările acestea, iarăşi s’a întors înapoi zisii părinţi servi, şi găsind sânta mânăstire arsă şi sfărâmată, de tot pustia şi pre niminea într’ânsa, căci părinţii români de se si adunase, de pre unde  era  răsipiţi, dar fiind  mânăstirea  sfărâmată, precum s’a zis, toţi îşi făcuse colibi la un locu de şedea,   aice  mai  aproape în  pustia   Cioclovinei, unde în urmă  s’a făcut aci şi skit,   care  este  şi acum. Iar  zişii părinţi servi s’au făcut colibi în monastire  prin  sfărâmările zidurilor, şi a şezut aşa câtă-va vreme, apoi înţelegând şi văzând, că earăşi vor să se înceapă aicea în ţările acestea răsmeriţe şi răsboaie mari, ca şi mai nainte, între Nemţi şi Unguri cu Turcii, şi cu Tătarii, au făcut sfat între ei, ca earăşi să se ducă în Servia şi să mai cerce au doară vor putea să iea şi sântele moaşce ale Sântului, să le ducă în patria lor zicând : că aice nu este nădejde de a mai şedea, de a mai vieţui, cu atâtea răzmiriţe.

Dar mai nainte până a nu cerca, fiindu-le frică, ca să nu’i pătimescă vre o pedepsă dela Sântul mai rea de cât întâi pentru obrăznicia lor, ce voesc de a mai cerca, s’a pus toţi pre postire şi rugăciuni cu lacrămi, în priviglieri de toată noaptea şi prin plecări de genunke prin mare smerenie cătră Sântul, şi aşa petrecând trei zile şi trei nopţi, ne-mâncând şi ne bând nici cum, li-s’a dat voie de sântul prin descoperire, de-a luat sântele moaşce ale sântului, de unde era ascunse, şi luându-le au plecat noptea pe ascuns, şi au apucat pre valea cea din-aintea sântei monastiri, adică cei zic acum şosea, printre munţi şi văi şi păduri, până ce au trecut chotarele moşielor sântei monăstiri cele din prejur, pentru ca să nu afle zişii părinţi călugări români din pustia Cioclovinei, şi locuitorii posluşnici cei din prejur ai sântei mâuăstiri şi aşa într’acest feliu se zice, că s’a luat şi s’a înstreinat dela sânta mânăstire aceasta Tismeana sântele moaşte ale sântului Nicodim, de s’au dus în ţeara Servii la zisa mânăstire Patriarchie, unde de atunci şi până acum sunt acolo nestrămutate, şi făcătoare de minuni şi tămăduitoare de tot felul de boale, precum şi când era aicea la sânta mânăstirea sa Tismeana. Pentru că spun unii din christiani de acolo, ca fiind acolo odată răsmiriţe foarte mari şi temându-se egumenii şi părinţii călugeri, zisei mânăstiri Patriarchie şi toţi locuitorii christiani de acolo din oraşul Ipec, ca să nu se întâmple vre-o batjocorire sau stricăciune de păgâni sântelor moaşce, au rădicat pe cele zise trei sânte moaşce, adică : zic ale sântului Arsenie şi ale sântului Maxim, Archiepiscopii Servii şi le-au dus mai în lăuntru ţării Bosnii pe la alte mânăstiri mai sigure, unde nu era firică. Insă zic, că pre ale sântului Sava, dând Turcii preste ele, unde a fost duse, le-au luat şi le-au dus la vizeriul lor, ce era atuncea cu oştirile, şi viziriul acela a pus de le-a ars, până s’au făcut cenuşă, şi cenuşa s’a aruncat în văzduh. Iară pre ale sântului Nicodim nau putut să le mişce de loc. Iară mai pre urmă s’a arătat sântul Egumenului, şi unora din călugeri a zisei mânăstiri, zicându-le sa ia sântele moaşce, şi să le arunce în toaia cea mai adâncă a apei, ce curge pre lângă acea mânăstire şi aruncate fiind au stătut mulţi ani, şi când le-au scos le-au găsit zdravene, precum când le-au aruncat cu bună miresmă, şi fără nici un fel de stricăciune întru toate, şi după scoatere s’au aşezat iarăşi la locul lor, şi stau până astăzi, precum s’a zis. Si acestea s’a scris ca să se şcie.

Întâi adecă, pentru răpunerea sântului mir al Sântului, al doilea, pentru arderea şi stricarea şi pustierea, şi prefacerea sântei monăstiri şi a sântei Biserici, că nu ieste acum cea din tâi, care s’a făcut prin strădania Sântului, de Radu Voevod Negru, mai nainte de anii dela facerea lumii (1386) căci această Biserică, ce este acum de la anul (1526) de Radu V.V. cel frumos şi s’a isprăvit de fiiul acestuia, Mircea V.V. la anii (1542) dupre cum s’a zis mai sus, a treia pentru aflarea şi înstrăinarea, şi ducerea în Servia a sântelor moaşce a sântului Nicodim, dela această sântă mânăstire a sa Tismeana, poate că şi pentru acesta zisă înstrăinare aşa a fost voia sântului, cu slobozirea lui D-zeu, pentru multele greaşale, şi a păcatelor nostre şi se înţelege, că a cunoscut Sântul mai nainte cu duchul, că o să se strice şi o să se calce în mânăstirile seale din nou cei din urmă călugări aşezământul şi orăndueala sa, cea cu vieţuirea de obşte, şi că pentru aceasta se vede, că a zis Sântul către ucenicii săi, după isprăvirea de tot acestei sântei mânăstiri Tismeana: „fiilor, vedeţi ce bun, sânt, locas şi îndemânatec pentru mântuire am înălţat cu ajutorul Mântuitorului nostru Iisus Christos, şi a prea curatei Maicii sale, prin care tot sufletul, ce va veni aice la acesta sântă mânăstire pentru mântuire, va afla odihnă şi spăsenie sufletescă în veci”. Iară în vremele cele mai din urmă, răi oameni, şi neascultători şi defăimători, şi călcători aşezământurilor şi orânduelelor părinteşti, cele pentru vieţuirea de obştie a tagmei monachiceşci vor veni şi vor lăcui aicea, numindu-se monach numai cu kipul, iar nu cu faptele; care puţin zic, anevoe vor putea vre unii aşi mântui sufletele făcându-şi voile lor. Pentru sântele rugăciuni ale sântului Părintelui nostru Nicodim sânţitul, Doamne Iisuse Christoase D-zeul nostru milueştene şi ne mântueşce pre noi, Amin.

 

 

Sursa: http://tismana.afcn.ro

Categories: ORTODOXIE Tags: