Sfinţii Mucenici Trofim şi Evcarpion din Nicomidia, Asia Mică
(18 martie)
Aceştia au trăit în vremea împăratului Maximian, pe când prigoana creştinilor era în toi, iar ei se aflau în oaste, fiind puternici la trup şi neînfricaţi.
Din pricină că încă nu ajunseseră să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, prigoneau cu multă înverşunare pe creştini: îi prindeau, îi băgau la închisori şi având toată puterea împotriva lor, pe care voiau îi chinuiau, iar pe alţii îi ocoleau.
Odată, mergând să prindă pe unii dintre creştini, văzură un foc mare, care cobora asupra lor din cer, întocmai ca un nor. Şi auziră şi un glas, care ieşea din acest foc şi care zicea:
– Pentru ce vă grăbiţi să aduceţi nenorocire asupra robilor Mei? Să nu vă înşelaţi: nimeni nu va putea să înfrângă pe cei ce au crezut în Mine. Mai degrabă alăturaţi-vă lor şi veţi dobândi împărăţia cerurilor.
Auzind acel glas, Trofim şi Evcarpion, cei care mai înainte erau plini de cruzime şi de îndrăzneală şi care se îngâmfau împotriva creştinilor, căzură la pământ, nemaiputând nici privi şi nici auzi glasul acela care tuna din nor. Şi de jos de unde se găseau, numai acest lucru grăiau:
– Cu adevărat, mare este Dumnezeu, Cel ce s-a arătat nouă astăzi! Şi fericiţi suntem şi noi, dacă ne vom face slujitori ai Lui.
Iar după ce ziseră acestea plini de frică, norul cel de foc se despărţi în două şi iarăşi se auzi un glas din el zicând:
– Ridicaţi-vă şi pocăindu-vă, iată, vi se vor ierta păcatele!
Şi ridicându-se, au văzut stând în mijlocul norului pe cineva îmbrăcat în haină albă şi cu totul frumos la înfăţişare şi mulţime multă stând în jurul lui, şi minunându-se de această vedere, grăiră ca dintr-o gură:
– Primeşte-ne şi pe noi că multe şi nenumărate sunt păcatele noastre; căci ne-am pornit întocmai ca nişte beţivani împotriva Ta, a adevăratului Dumnezeu şi a robilor Tăi!
Apoi, norul unindu-se iarăşi laolaltă se urcă la cer. Iar ei plângând mult, se întoarseră din drumul lor şi pe toţi pe care mai înainte îi închiseseră, lăsând la o parte toată frica şi teama, îi îmbrăţişară ca pe nişte fraţi, închinându-se lor şi le spuseră să se ducă la casele lor.
Dar mai-marele locului aflând acestea se umplu de mânie împotriva lor şi poruncind să fie aduşi înaintea lui, îi întrebă care este pricina de şi-au schimbat purtarea. După ce istorisiră toată vedenia pe care o avuseră-o, în toate amănuntele, mai-marele locului porunci să fie spânzuraţi pe lemn, iar după ce se făcu aceasta le strujiră coastele cu căngi de fier şi rănile li se frecară cu ţesături de păr. Iar sfinţii, vitejeşte răbdând toate acestea, se rugau lui Dumnezeu, bucurându-se şi mulţumindu-I.
Pentru aceasta, mai-marele locului, umplându-se de şi mai multă mânie împotriva lor, dădu poruncă să se pregătească un cuptor aprins în mijlocul cetăţii şi sfinţii să fie aruncaţi în el. După ce porunca tiranului fu împlinită, sfinţii intrând în cuptor, primiră acolo cununa muceniciei, în anul 300.
Astfel, se făcu vădit că Dumnezeu aşează în cămara de Sus a mucenicilor şi mărturisitorilor Săi şi dintre prigonitori, căci pogorând roua Harului în inima lor le-a preschimbat toată osârdia lor cea rea în dumnezeiască înflăcărare.
+ * + * +
