Arhimandrit Emilianos Simonopetritul – Bucuria, nimicirea întristării

Bucuria este este ceva rar, dar asta nu înseamnă că este și ceva mare. Este ceva firesc, așa cum firesc este să văd. Un orb ar putea să-mi spună, măi, măi! tu poți să vezi? Așa și când cineva este bucuros, ceilalți sunt nedumeriți și întreabă: te bucuri? Fiindcă s-au obișnuit cu o stare nenorocită, cu minciunile, cu păcatul, cu infernul conștiinței existenței omenești, tăgăduindu-L pe Dumnezeu zilnic. Prin urmare, bucuria nu este ceva mai nou. Este un element care ajută în viața duhovnicească. Să vedem totuși ce spun despre bucurie Părinții Bisericii noastre și să începem cu Sfântul Athanasie cel Mare, care în lucrarea lui, Despre feciorie pe care a scris-o special pentru fecioare, zice:„Să nu te întristezi de ceea ce ți se întâmplă cumplit, nici pentru pagubă să nu te întristezi, nici pentru ocară. «Căci întristarea lumii acesteia moarte lucrează»”[1]. Nu te întrista zice pentru ceva cumplit, pentru ceva rău, pentru ceva vătămător care poate să ți se întâmple în viața aceasta. Și dacă vei pătimi vreo pagubă sau dacă cineva te va întâmpina într-un mod urât, egoist, insultător sau disprețuitor, iarăși nu te întrista. Continuă să citești →

Durerea, supărarea, agonia, tragedia sufletească sunt consecințele căderii omului care se datorează egoismului lui. Înfumurările ego-ului nasc în suflet mâhnirea, în timp ce starea lui fiziologică este bucuria, fiindcă Dumnezeu este pace, iar sufletul este o insuflare a lui Dumnezeu, a fost creat de El, și se îndreaptă spre El. prin urmare mâhnirea este străină și nejustificată în viața omenească.

Și cu toate acestea astăzi nu mai găsești un om bucuros, ceea ce înseamnă că nu mai găsești nici un om echilibrat, fiziologic liniștit. Mâhnirea, supărarea, amărăciunea este o boală înfricoșătoare care biciuiește lumea, poate cel mai mare chin al omenirii, cea mai mare dramă. Nu este numai începutul osândei, ci trăirea osândei încă din viața aceasta. Continuă să citești →

Ce este Liturghia? Adunarea sfinţilor. „Acolo sunt sfinţii, Hristos. Uite, Cel pe care-L cauţi, închină-I-te!” Ce imagine minunată! Asta este Liturghia! Lucrul după care însetează un suflet, pen­tru care ne-am botezat, pentru care ne-am miruns, pen­tru care am fost chemaţi în Biserica Ortodoxă, îl găsim la Liturghie. Ceea ce citeşti în cărţile noastre, în Sfânta Scriptură, ai acum la Liturghie inaintea ta.

Dar chiar dacă înca nu Îl vezi, Cel pe care-L cauţi este aici. Închină-I-te! De aici vine şi faptul că, atunci când preotul ne binecuvintează, noi ne plecăm capul. Când Evanghelia iese la Vohodul cel mic, ne plecăm iarăşi capul, la fel ca şi la Vohodul mare. Ne închinăm neîncetat la acelaşi Dumnezeu, la toţi sfinţii, la întreaga Biserică, cu toate elementele ei văzute şi nev[zute, spuse şi auzite, săvârşite şi înţelese în ea.

Şi continuă: „Închină-I-te , mulţumeşte-I, odihneşte-te, inima mea, ai găsit ceea ce căutai!” Ce este Dumnezeiasca Liturghie, potrivit cu concepţia omenească? Este reprezentarea nesângeroasă a jertfei de pe Cruce a lui Hris­tos. Nu se numeşte însă jertfă de răstignire, ci Dumneze­iasca Euharistie (mulţumire). De ce se numeşte Dumnezeiasca Euharistie de vreme ce este jertfă, dăruire, rugăciune, doxologie, cină de taină, de vreme ce este de toate? Pentru că trăim realitatea în ghicitură, în chip mistic, în taină, o trăim ca în oglindă (1 Cor. 13, 12). Şi pentru că nu înţe­legem aceste lucruri, Dumnezeu ne cheamă de fiecare dată ca să-I mulţumim, pentru cele pe care nu le pricepem. (…)

Ii mulţumim lui Dumnezeu pentru cele pe care nu le înţelegem, dar în mijlocul cărora trăim. Înţelegi cum iţi bate inima? S-ar putea să nu ştii nici măcar cum arată sau unde este. Nu se află exact acolo unde îi auzi băt[ile. Înţelegi în ce fel e alcătuit sângele sau cum el devine lapte de mamă? Înţelegi moartea sau viaţa? Ce este acel ceva care face pleoapele să clipească? Înţelegi cum s-a născut înlăuntrul tău această bucurie neaşteptată sau această tris­teţe bruscă? Înţelegi cum creşti? Şi mai vrei să înţelegi ce se întâmplă la Liturghie? Şi totuşi, Îl trăieşti cu adevarat pe Dumnezeu. De aceea se numeşte Euharistie (mulţumire), pentru că stăm ca şi cum am înţelege şi Îi mulţumim lui Dumnezeu. Ca şi cum aş zice: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!” (Mc. 9, 24). Înţeleg, Doamne, ajută neînţelegerii inimii şi minţii mele!

(Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri la sfintele slujbe, Editura Sf. Nectarie, pp. 61-62)

Sursa: http://www.doxologia.ro

Arhimandrit Emilianos Simonopetritul – Despre rugăciune

Acum însă avem ceva mai adânc, ceva mai duhovnicesc și de aceea mai înfricoșător. Aici este ultima noastră ispită. A venit clipa despre care și Domnul spune: „Treacă de la Mine paharul acesta”[1]. Aceasta este clipa în care vom spune acest lucru. Atunci vom înțelege că ne pierdem, atunci vom înțelege ce înseamnă să murim. „Câți în Hristos v-ați botezat, întru moartea Lui v-ați botezat”[2]. Suntem îngropați împreună cu El, pentru ca împreună cu El să fim înviați. Adică „ne-am îngropat împreună” în Duhul, de dragul Duhului. Dacă vom conștientiza moartea noastră – și se pune problema acum dacă ne-am asumat această moarte – dacă ne va costa, vom stărui în „Dacă este cu putință, treacă de la mine paharul acesta”. Nu-L refuzăm pe Dumnezeu, dar Îi refuzăm moartea. Nu ne vom uni cu Dumnezeu și va pleca Dumnezeul nostru. Și poate vom rămâne „părându-ni-se nouă înșine și despre noi înșine”, socotind că stăm, că stăm în picioare, socotind că suntem stâlpi, socotindu-ne  oameni duhovnicești , dar în realitate suntem sleiți, nefiind nimic. Dacă totuși inima noastră, voința noastră, ființa noastră va spune „da”, atunci Dumnezeu, în cele ce urmează, ni Se descoperă și începe să facă înaintea noastră, ce? Nu să Se joace, ci să ni Se deschidă. Nu inima noastră, ci pe El Însuși.

Atunci trăirea aceasta, experiența aceasta a prezenței Lui, este atât de puternică, încât scapă uitării. Și Dumnezeu începe acum să Se învârtă, ca să-L cunoaștem mai bine, să Îl vedem și să învățăm. Începem să Îl cunoaștem și începe cunoașterea lui Dumnezeu. Cunoașterea lui Dumnezeu! Începem să învățăm cele ale lui Dumnezeu nu din exterior, ci cele ale lui Dumnezeu mai mult dinlăuntru, înlăuntrul inimii noastre, pentru că Dumnezeu a intrat în inima noastră. Atunci se aprinde mai mult dorința noastră și vrem ca Dumnezeu să ni Se deschidă încă și mai mult. Atunci sufletul nostru spune singur: „Luminează-mi întunericul meu, luminează-mi întunericul meu![3] Descoperă-mi-Te, decoperă-mi Te!” Dar în ceasul acela Dumnezeu pleacă de lângă noi. De acestă dată nu pleacă supărat, nu Îl alungăm, ci pleacă singur. Continuă să citești →