Arhive etichete: Arhim. Emilianos Simonopetritul

„La slujba Liturghiei mai înainte sfinţite ne rugăm oarecum ţinând deja în mâini sângele nostru…”

 „La slujba Liturghiei mai înainte sfinţite ne rugăm oarecum ţinând deja în mâini sângele nostru…”

Legături:

 

 

PREDICĂ A ARHIMANDRITULUI EMILIANOS SIMONOPETRITUL DESPRE

LITURGHIA DARURILOR MAI ÎNAINTE SFINŢITE

Predică rostită în Biserica „Sfinţilor Isidori” din Licavitos, 20 martie 1970

Aş vrea ca la Liturghia noastră de astăzi, a Darurilor mai înainte sfinţite, să spunem câteva cuvinte, pe care mi le-am însemnat mai înainte în timp ce voi cântaţi.
Am săvârşit astăzi o Dumnezeiască Liturghie fără a săvârşi o jertfă. Dar cum poate să fie Liturghie de vreme ce, atunci când spunem Liturghie, înţelegem jertfă? În mod sigur, este o lucrare pe care am săvârşit-o ca adunare, ca popor. Dar care este elementul care, în cele din urmă, face ca ea să fie o Liturghie, o jertfă, şi nu numai o slujbă de dimineaţă sau de seară, aşa cum este de regulă. Elementul fundamental al jertfei este moartea şi, după aceea, aducerea ca dar lui Dumnezeu a celui jertfit. La Dumnezeiasca Liturghie săvârşim o re-prezentare a jertfei lui Hristos, prefacem pâinea şi vinul în Trupul răstignit şi înviat a lui Hristos. Continuă să citești →

Arhim. Emilianos Simonopteritul: Ceea ce nu poate face omul, face Dumnezeu

Ceea ce nu poate face omul, face Dumnezeu

 
Comuniunea cu Dumnezeu

Când omul primește primul mesaj [al lacrimilor], atunci înțelege că, fără să încerce, există o gândire adâncă. Adică mintea lui unește întru sine pe cele despărțite și creează numai o distanță lungă suitoare. Mintea lui urcă precum o săgeată și nu se teme de nimic. Cu cât vede neantul în raport cu înălțimea la care trebuie să urce, cu atât mai mult se înspăimântă, cu atât mai mult se nedumerește, cu atât mai mult se minunează, se entuziasmează, încât nu o mai oprește nimic. Totuși, stând încă singur numai cu Dumnezeu nevăzut, este cuprins de o frică. Știe că este la ciucurii picioarelor Lui. În biserică avem ciucurii Lui, care sunt alcătuiți din tunicile cu franjuri ale tuturor sfinților. În această călătorie a noastră avem prezența lor tainică, dar foarte adevărată. Acesta este modul nesfârșit al comuniunii cu Dumnezeu și a însușirii făgăduinței Lui: „Iată, Eu voi fi cu voi întru toți vecii”. În toți vecii este cu noi, dar nu este cu mine, dacă nu am aceste prezențe tainice înaintea mea.

Mintea mea este deci cuprinsă de o frică, fiindcă am înțeles taina că picioarele mele pășesc pe ciucurii Lui și stau cu frică să nu pățesc ceva. Atunci sunt cuprins – în mod instinctiv, am spune, fiindcă nu o simțim – de o a doua trăire, străpungerea inimii ca o pregustare a unei alte trăiri, că acest înfricoșător Dumnezeu este Domnul și Dumnezeul meu”. Este Tatăl meu, pe care până acum nu L-am simțit, dar care nu încetează să fie Tatăl meu. Mă străpung la  inimă în fața aplecării Lui, în fața iubirii Lui părintești și am tendința să-i mărturisesc păcatele mele. Îi spun păcatele mele, fără totuși să simt că sunt păcătos. Le iubesc încă, păcatele mele, le vreau, le gândesc, nu m-am hotărât să mă depărtez de ele. O știu că sunt piedică și vreau să strig, „departe de mine”. Cu toate acestea inima mea nu o spune. Mintea mea o simte, fiindcă pregustă venirea lui Dumnezeu și știe că Dumnezeu nu poate să intre în comuniune cu păcatele mele. Vine așadar străpungerea, care, de asemenea, este un dar al lui Dumnezeu. Continuă să citești →

Părintele Emilianos Simonopetritul: Nu te măsura pe tine în toate cele pe care le faci

Nu te măsura pe tine în toate cele pe care le faci

Nu te masura pe tine in toate cele pe care le faci

‘Nu te măsura pe tine în toate cele pe care le faci’ (Avva Isaia)

Nu sta să te judeci pe tine însuţi pentru ceva pe care l-ai făcut – bine, rău, virtute, păcat – sau să-l compari cu ceilalţi. De câte ori nu avem de-a face cu acest lucru! Să uităm cele din urmă şi să nu ne intereseze ce am făcut. Pentru că analizând, descoperim că am făcut ceva important sau ceva rău, ceva mare şi frumos şi mai reuşit decât celălalt sau ceva mai mic. Fie că judecăm lucrul în sine, fie în legătură cu aproapele, vom cădea în una dintre cele două capcane: fie în mândrie, dacă este ceva bun şi mai mare, fie în deznădăjduire, în mizerie, în degenerarea existenţei noastre, dacă nu este bun.

Continuă să citești →

ARHIMANDRIT EMILIANOS SIMONOPETRITUL: Nu dori să vezi în chip simțit îngeri sau puteri sau pe Hristos

Nu dori să vezi în chip simțit îngeri sau puteri sau pe Hristos

Nu dori sa vezi in chip simtit ingeri sau puteri sau pe Hristos

Nu dori să vezi în chip simţit îngeri sau puteri sau pe Hristos, ca să nu-ţi ieşi din minţi cu desăvârşire, primind lup în loc de Păstor şi închinându-te vrăjmaşilor demoni.

Dacă doreşti să vezi faţa Tatălui Care este în ceruri, să nu dai atenţie nici dacă ţi S-ar înfăţişa Hristos sau îngeri sau puteri! Hristos este cu adevărat prezent. Nu-i nevoie să-L vezi ca să spui că Hristos este aici, că Hristos e de faţă. Dacă vrei să-L vezi cu simţurile, adică cu ochii trupeşti, atunci încet-încet cugetul ţi se va destrăma, vei fi înşelat şi vei ajunge chiar şi să-ţi pierzi minţile. Vei vedea un lup în loc de Păstor şi te vei închina demonilor în locul lui Dumnezeu, aşa cum s-a întâmplat chiar şi cu unii sfinţi. Aşadar, roagă-te nu ca să ai vedenii, nu pentru altceva, ci numai dorind să vezi faţa Tatălui Care este în ceruri.

Continuă să citești →

Arhimandrit Emilianos Simonopetritul: Fără sfinți nu poate să trăiască trupul Bisericii, noi cei vii pe pământ

 Arhimandrit Emilianos Simonopetritul:

Fără sfinți nu poate să trăiască trupul Bisericii, noi cei vii pe pământ

 
 
 

Schimbarea la față a Domnului nu a fost un fapt întâmplător. Era descoperirea noii realități, care a intrat în viața și istoria omenească din clipa în care S-a născut Hristos, sau mai bine zis, din clipa în care a fost zămislit în pântecele Preacuratei sau eventual din clipa în care ea a intrat în Sfânta Sfintelor. Această realitate nu a conceput-o nici mintea filosofică, nici teologică, nici orice altă minte omenească. În Schimbarea la față s-a descoperit ceea ce deja venise în lume. Schimbarea la față a devenit descoperirea ipostasului dumnezeu-omenesc al Domnului, a unirii celor două firi în persoana Lui. Desigur, Domnul nu S-a schimbat deloc, de altfel nici nu era cu putință să Se schimbe. Mai simplu, ceea ce era, aceea a fost descoperit, în parte, ochilor ucenicilor. De atunci însă știm ce este Hristos și ce este omul, fiindcă ucenicii nu au văzut numai dumnezeirea – în chip umbrit au văzut dumnezeirea – ci și firea omenească, de vreme ce Hristos S-a schimbat la față ca om.

Continuă să citești →

Arhim. Emilianos Simonopetritul: DISTANŢA CARE LEAGĂ

Arhim. Emilianos Simonopetritul:

DISTANŢA CARE LEAGĂ

Legături:

Aimilianos-igoumenos-Simonopetras4-IN

Pemptousia: Păstrând acest reper reprezentat de Dumnezeu și om, despre care ne-ați vorbit, cunoscându-l pe gheronda, dar și citind în scrierile lui – în special în primul tom dedicat lui avva Isaia – vedem că interesul părintelui cade asupra relației omului cu semenul său. Spunea gheronda că desăvârșirea fiecăruia dintre noi depinde, în mare măsură, de relația pe care o avem cu cel de lângă noi, cu semenul nostru. Spuneți-ne câteva cuvinte despre acest lucru.

Gheronda Elisei: Pentru gheronda, relațiile dintre oameni era cel mai important lucru, atât în comunitățile umane, cât și în obștile monahale. Acesta era un punct central al lucrării sale pastorale. Spunea gheronda: ,,L-ai rănit pe fratele tău? Ești în afara obștii”. Aceasta nu este o învățătură nouă, o spun și Părinții: ,,Celălalt este binefăcătorul nostru”. Însă, acest lucru este mai greu de pus în practică. Gheronda avea un mare respect pentru fiecare om, care este chipul Lui Dumnezeu. Nici nu ne putem închipui noi cât de adânc era acest respect al părintelui pentru celălalt. Gura părintelui nu putea rosti vreun cuvânt viclean la adresa cuiva. Chiar avea o vorbă gheronda: ,,Vorbirea despre altcineva este ca un fulger”. Îți amintești acest cuvânt, așa-i?

Continuă să citești →

Arhim. Emilianos Simonopetritul: Satana ne prezintă lucruri grele și de neîmplinit, în timp ce ele sunt foarte ușoare

Arhim. Emilianos Simonopetritul: Satana ne prezintă lucruri grele și de neîmplinit, în timp ce ele sunt foarte ușoare

După toate acestea, poate că cineva să spună: „După ce am exersat trezvia un timp îndelungat, e ușor să tăcem și să ne întoarcem mintea la Dumnezeu. Cum se poate însă la început să ne oprim mintea aflată pururea în mișcare și să ne gândim neîncetat la Dumnezeu? Nu vom obosi?”.

Pentru început, e o minciună să spui că mintea este neîncetat în mișcare. Noi o trimitem, legată cu o sforicică, încolo și încoace. Mintea, partea conducătoare, este elementul din om pe care Dumnezeu îl insuflă primul. Este lucrul cel mai simțitor. După cum când vreau să mă încălzesc, mai întâi îmi încălzesc picioarele și îndată mă încălzesc tot, la fel și mintea încălzește întreaga inimă, întreaga existență a omului. Continuă să citești →

Arhimandrit Emilianos Simonopteritul: ÎN FINAL, CE ESTE SILINȚA?

În final, ce este silința?

Odihna silinței și silința odihnei

Epilog

Puțină strâmtorare de voie care aduce un dar harismatic. Puțină răbdare, după care urmează rodirea duhovnicească, după cum spune Sfântul Grigorie Palamas. „După greutatea iernii, înflorește anotimpul primăverii”. Vine primăvara încărcată de frunze, flori și roade. Legile duhovnicești nu sunt inactive, ci funcționează, iar luptătorul devine ca îngerul în cer, încredințîndu-se neîncetat, pe de o parte, de cât de aproape este Dumnezeu, pe de altă parte, de faptul că într-adevăr „sunt unii care stau aici care nu vor gusta  moartea, până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere”[1]. Acest lucru este valabil în toate timpurile. Ceea ce așteptăm ca pe un fapt eshatologic este deja trăit încă de pe acum, ca arvună a împărățirii finale împreună cu Hristos. Continuă să citești →

Arhim. Emilianos Simonopetritul: De ce ne e teamă de silință?

De ce ne e teamă de silință?

 

Odihna silinței și silința odihnei

2. Nevoia silinței

De ce ne e teamă de silință? De ce ne împotrivim și socotim că este nenorocire sau că este un lucru greu?

Interesele noastre, înrâuririle  cugetului lumesc, pedepsele noastre din copilărie, concepțiile și ideologiile lumii pe care ni le asumăm, egoismul nostru, complexul nostru de inferioritate se impun asupra noastră și ne împiedică să luăm deplin și cu tot sufletul jugul lui Hristos  asupra noastră. Dar mai ales când suntem influențați și de societatea contemporană secularizată și fără Dumnezeu  sau când suntem, din punct de vedere teologic, neîntemeiați pe piatra tare a credinței, atunci avem o viață duhovnicească superficială, și atunci interpretăm silința fără discernământ și iresponsabil. Continuă să citești →

Arhim. Emilianos Simonopetritul: Bucuria o poate scoate cineva și din cele mai mici lucruri când le încredințează lui Dumnezeu

Bucuria o poate scoate cineva și din cele mai mici lucruri când le încredințează lui Dumnezeu

Prin urmare, dacă vrei să dobândești dragostea față de Hristos, vei începe mai întâi de la bucurie. Fiindcă așa cum am citit mai sus, bucuria o poate scoate cineva și din cele mai mici lucruri, când le încredințează lui Dumnezeu și când și le asumă pentru Dumnezeu. Bucurie îți poate aduce zâmbetul celuilalt, mângâierea celuilalt, lauda celuilalt. Poate să-ți dea bucurie și osânda celuilalt, fiindcă aceasta te face ca un erou înaintea lui Dumnezeu, ba încă și înjurătura celuilalt poate să-ți dea bucurie, fiindcă aceasta arată că tu stai drept cu adevărat înaintea lui și nu în chip mincinos. Bucuria o poate da o floare, bucurie dă muntele, bucurie dă lumina naturală, bucurie dă și cea mai mică rugăciune, bucurie dă orice nădejde, bucurie dă și prezența tatălui, a mamei, toate pot da bucurie. Ba până și somnul poate da bucurie. Dumnezeu a umplut universul cu lucruri care pot să-ți dea bucurie. Și pornind de la această bucurie poți să urci la treptele mai înalte ale bucuriei și să ajungi la bucuria desăvârșitoare și după aceea la desăvârșita bucurie care este Însuși Hristos. Astfel încât trebuie cineva să dobândească bucuria și prin bucurie să urce scara, ca să ajungă la dragoste după chinuri și multe osteneli, și pierzanii, și nenorociri, și rugăciuni, și dureri, și fapte bune, și renunțări, și primiri de străini, și nădejdi, și nevoințe, și plânsuri și de la lacrimi și de la orice altceva. Trebuie să treci prin toate acestea, ca să-L iubești pe Dumnezeu. Dacă pentru toate aceste lucruri prin care trebuie să treci, asigurarea este bucuria, cum ne spune Sfântul Nil, cum voi putea ajunge acolo sus, fără bucurie ? Astfel încât bucuria este „întreținerea dragostei” și este ceea ce ne unește cu Dumnezeu. Continuă să citești →

Arhim. Emilianos Simonopetritul: Bucuria – „podoabă a călugăriei”

Bucuria – „podoabă a călugăriei”

 

Bucuria, nimicirea întristării

Totuși omul vrea să se roage, ca să aibă întreaga afecțiune a lui Dumnezeu, toată îmbrățișarea lui Dumnezeu, toată dulceața Lui, toată veselia Duhului lui, tot harul pe Care-L dă Sfântul Duh. Harul Sfântului Duh este o altă vedere cu toate simțurile, pe care o are omul. Însă această vedere în rugăciune o dă bucuria. Când te rogi fără bucurie, atunci nu ajunge la Dumnezeu rugăciunea ta. Melancolia ta, supărarea ta, necazul tău devine o fortăreață întărită, o grădină prin care nu răzbate nici lumina, nici sunetul și nu urcă nimic la Dumnezeu.

Când prin rugăciunea ta, când prin suișurile minții tale vrei să vezi pe Dumnezeul cel viu, vrei să participi cumva la vederile sfinților , la izbânzile îngerilor, când vrei să preguști acelea pe care Dumnezeu le dă tuturor celor ai săi, în special acelora care trăiesc o viață mai duhovnicească. Când vrei să vezi cu ochii sufletului tău pe Dumnezeu, când vrei ca Dumnezeu cel adevărat să devină vederea ta, atunci nu există alt mod decât să te rogi cu bucurie. Astfel dobândești dreptul de a cere vederea lui Dumnezeu. Fără bucurie, orice ceri este egoist. Este o meschinărie care te desparte de Dumnezeu. Și prin urmare, dacă te aude Dumnezeu, atunci vei auzi glasul: „prăpastie mare s-a întărit”[1] între Mine și tine. Continuă să citești →

Arhim. Emilianos Simonopetritul: Nu vezi nici o bucurie, nici o soluție la problemele tale?

Nu vezi nici o bucurie, nici o soluție la problemele tale?

 


Și continuă sfântul Nil că bucuria este „vederea în rugăciuni” – cuvinte pline de înțeles duhovnicesc. Am putea să vorbim timp de un an întreg despre „vederea în rugăciuni”. Este ceea ce caută sufletul omenesc, când se roagă lui Dumnezeu. Ce a cerut orbul ? „Ce vrei să-ți dau ?”, a întrebat Domnul. „Să văd”, a răspuns orbul[1]. Și alți orbi, precum și Bartimeu, când Domnul i-a întrebat „Ce voiți să vă dau ?”, ei au răspuns : „să vedem”. În două mii de feluri a încercat să le dea ochii trupului, de vreme ce mai înainte le-a restaurat ochii sufletului, dacă sufletele lor nu aveau ochi. Domnul, deși ar fi putut și numai cu un semn al Lui și numai cu gândul, și numai cu voia Lui sau fie și numai prin atingerea Lui să le dea lumina, uneori S-a aplecat jos, uneori îi întreba, alteori făcea tină și o punea pe ochii lor. De ce ? Voia ca în acest timp să deschidă ochii sufletului, să creadă orbul și să înțeleagă de ce i-a deschis lui ochii trupului. Toți vrem „ să vedem” și pentru aceasta ne rugăm. Continuă să citești →

Calendarul Ortodox pe 2014, dedicat noilor mărturisitori din România

Calendarul Ortodox pe 2014, dedicat noilor mărturisitori din România

 

Calendarul Creștin Ortodox 2014 editat la Mănăstirea Sfântul Gherman din Alaska este dedicat Noilor Mărturisitori din România. Acesta include un articol extins despre istoria prigoanei comuniste din România, care detaliază modul în care acești oameni cu mare credință au supravețuit brutalităților sistemului de detenție, lipsit de Dumnezeu, devenind în cele din urmă mari luminători pentru cei din jur, cu rol esențial în renașterea spirituală din România.

 

În fiecare zi, în calendarul Bisericii întâlnim sfinți bineplăcuți lui Dumnezeu (profeți, apostoli, martiri și nevoitori), astfel încât pomenirea, dar și exemplul lor de viețuire ne va da curaj și elan în mărturisirea noastră de viață ortodoxă.

Editura „Sfântul Gherman” (Saint Herman Press) a Mănăstirii Sfântul Gherman din Alaska (Platina, California, SUA) editează anual Calendarul Ortodox, având o temă unică dedicată sfințeniei ca sursă de inspirație pentru credincioși în lupta cea duhovnicească. Continuă să citești →

Arhim. Emilianos Simonopetritul: DIN TOATE SĂ SCOŢI BUCURIE

Din eșec, din succes, din cele materiale, din cele sufletești, din cele duhovnicești, din toate să scoți bucurie!

 
 

Așadar, partea creștinului este să fie bucuros, să scoată din orice un prilej de bucurie, din răutatea celuilalt, din calomnie, din necaz – ce înseamnă necaz? ceva ce suferi, ceva ce rabzi, ceva ce nu te aștepți să ți se întâmple –, din eșec, din succes, din cele materiale, din cele sufletești, din cele duhovnicești, din toate să scoți bucurie!

 

Bucuria, nimicirea întristării

Dar Avva Apollo folosea o apoftegmă pe care o repeta de multe ori pustnicilor : „Nu trebuie să te întristezi pentru mântuire, având a moșteni împărăția cerurilor”[1]. Cum este cu putință să fii supărat, de vreme ce crezi că Dumnezeu ți-a pregătit Împărăția cerurilor?

Se întristează, zice, păgânii, plâng iudeii, se tânguiesc păcătoșii, iar drepții se vor bucura”[2]. Se întristează închinătorii la idoli, fiindcă trăiesc în minciună. Iudeii, fiindcă sunt sub lege, sub blestemul legii[3], adică nu au nici o nădejde, și păcătoșii, fiindcă trăiesc în păcat și nu se pocăiesc. Aceștia de silă plâng, fiindcă întreaga lor viață este un blestem. Drepții însă se bucură. Continuă să citești →

Arhim. Emilianos Simonopetritul: SINGURA PRICINĂ A ORICĂREI ÎNTRISTĂRI ESTE EGOISMUL

Singura pricină a oricărei întristări, mâhniciuni, melancolii și amărăciuni este întotdeauna egoismul

 

Bucuria, nimicirea întristării

Așadar, în lume, când nu avem pe Hristos strigând și urlând în viața noastră, în existența noastră, ci trăim absența lui Hristos, trebuie să arătăm dragoste față de aproapele, să facem milostenie, ca să putem să ne întărim cumva viața noastră. Prin aceste virtuți ne lepădăm în parte de noi înșine și trăim pentru Hristos. Dar în mănăstire nu trăim pentruHristos, ci Îl trăim pe Hristos, trăim în Hristos. De aceea Biserica noastră spune mirenilor: „Ai? Să dai”. În timp ce monahilor le zice:„Să nu ai nimic al tău”.

Prin urmare, Apostolul ne îngăduie „să plângem cu cei ce plâng”[1], fiindcă lacrima aceasta prin care te lepezi de tine însuți și participi la viața altuia, lacrima aceasta devine sămânță,  arvună a veșnicei bucurii. Adică începi să semeni înlăuntrul tău, dacă nu ai deja, sămânța și să împrumuți din bucuria veșniciei pe care o faci prezentă. Astfel chiar și acel „a plânge cu cei ce plâng” țintește tot să fii bucuros, iar nu să plângi. Continuă să citești →